Drumul spre Soweto, sau drumul spre libertate

TIPĂREȘTE

Ziua africană își continuă repertoriul zilnic, cu momente triste și cu umor negru pe străzile ferecate, pline de mașini militare în fața reședințelor unei minorități puternice și agresive. Isaac îmi spune că nimeni nu doarme mai liniștit în Africa de Sud decât omul sărac... că atunci când foamea intră pe fereastră, dragostea iese pe ușa din față... sau că nici un ceas nu ar fi mai exact decât stomacul. Cam asta s-a adeverit când lumea care a ieșit pe stradă, cerându-și drepturile la îndemnurile eliberatorului Nelson Mandela, o mișcare ce a electrizat toată suflarea africană.

Piața Condtituției, Sala Congresului, unde s-a scris noua constituție în care negrii majoritari și-au câștigat drepuri omenești cu mare vărsare de sânge, Vechiul Fort cu sinistra-i închisoare și cei doi cilindri, unde rapiditatea judecății și anchetele torționarilor măcinau vieți omenești de ordinul sutelor de victime pe zi. Aici, poate mai mult decât în oricare alt loc din lume, trăiești cu adevărat dimensiunea umană a sacrificiului pentru libertate și mai ales ideea că moartea poate fi singura variantă pentru schimbare destinului unei națiuni.

Dacă Piațâ Constituției este centrul juridic și constituțional al libertâții africane, atunci, cu siguranță, Soweto, locul unde ajungen doar în câteva zeci de minute, traversând podul filigranat Nelson Mandela, este teatrul de operațiuni, adevăratul teren de luptă al eroilor Africii.

Primile imagini din Soweta aduc mai degrabă cu niște comunități de-abia ieșite din viața tribală, cu sate întregi ghemuite în cutii de carton, cu niște curți pline de căsuțe din bolțari și acoperișuri din tablă sau scânduri, de 3/4, pentru care se plătește o chirie, înțeleg de la Isaac.

Aici, ierarhia inițială, înainte de mișcările de eliberare, era dominată de albi, urmați de indieni, apoi de alte naționalități propășite de-a lungul vremii și, în sfârșit, ultimii în fața istoriei, negrii. Acum, ierarhia politică este condusă de majoritatea neagră, urmatâ de albi, în timp ce supremația economică revine tot albilor, cei care au avut bani de investit în micro-intreprinderi, restaurante, bănci sau construcții. Nu întâmplător se spune că libertate fără bani, carevasăzică, nu ar prea exista.

Dacă imaginile insalubre domină partea stângă a șoselei ce vine dinspre Johannesburg, partea dreaptă ne oferă și primele semne de emancipare socială: case mai răsărite și curți pline de verdeață aparținând celor care fac naveta la capitală, unde, conform unui program guvernamental, li s-au creat câteva mii de locuri de muncă. Cu alte cuvinte, poți să asiști la istoria vie a acestor locuri aflate într-o relativâ emancipare.

Pe străduțele versantului din dreapta cartierului Soweto vezi oameni cu un mers mai vioi și cu privirea mai focalizată, gata sa-ți zâmbesscă și să-ți ofere informații utile. În cele treizeci de minute petrecute de unul singur prin centru, întâlnesc printre grupurile de turiști, si o familie de spanioli pe care îi avusem alături printre animalele din savană. Ne recunoaștem și schimbăm câteva cuvinte din care aflu că mă considrau orice, dar nu tocmai un cetățean român. Le-am spus amuzat că și românilor le plac mult călâtoriile și că au împânzit lumea.

Poposim, mai întâi, la un magazin ultrastilizat, cu obiecte artizanale la prețuri cam exagerate, al cărui patron parcă vrea să ardă etapele istoriei. Apoi, ajungem numaidecât șil la un local cu mâncăruri locale, unde chiar ai ce vedea și, mai ales, documenta

. Am de ales între chocalaka, o combinație vegetariană de ceapă, roșii, morcovi fasole și mirodenii, bunny claw amarula Don Pedro, o combinație de origine spaniolă, dar cel mai mult îmi face cu ochiul bobotie, una din mâncărurile lor tradiționale, fâcută din carne tocată cu mirodenii, pudră de curry, ierburi și fructe, având pe deasupra un ou la grătar. Yummy! O măncare suculentă și o bere rece te pot ține pe loc multă vreme.

De-abia ne urnim din cauza toropelii ce începe să încingă străzile din Soweto, că drumul nostru se oprește la cel mai celebrat monument din toată Africa. Suntem în cunoscuta Piață a Revoluției- un spațiu de dimensiuni relativ mici, dar cu maximă încărcătură emoțională pentru populația de culoare... În acest loc, toate privirile se îndreaptă spre o poză care a creeat o legendă locală pe nume Hector Pieterson, un tânăr muribund, la 13 ani, adus în brațe de sora sa mai mare.

Totul a început prin 1976, când apertheidul era în floare iar guvernul condus de minoritatea albă a hotărât să scoată limba lor naturală din programa școlară în favoarea unei variante mai oficiale, pe nume afrikaas și a englezei, limba ocupanților. La scurt timp după ce prrimele licee au ieșit la protest, guvernul i-a întâmpinat pe tineri cu gloanțe și căîni de asalt. Prima victimă s-a dovedit a fi acest Hector Pieterson, care agonizează în brațele surorii sale, Antoinette, disperată după refuzul câtorva medici, cu privirea albă, de a-i acorda un prim ajutor (!).

O poză cutremurătoare ce a făcut ocolul lumii și a atras atenția asupra represaliilor din Soweto. Toată Afica aștepta reacții oficiale... Dar, vai! La Națiunile Unite s-a vorbit doar despre conflictele rasiale din Pretoria. Din păcate, liderii lumii încă nu conștientizau forța imaginii și a cuvîntului scris.

Aici, în inima cartierului Soweto, timpul se oprește preț de câteva secunde. Mă aflu în fața unei magini sfășiitoare ce avea să declanșeze douăzeci de ani de război civil, pe drumul însângerat al libertății.

---

VIZUALIZĂRI: 673 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI