Mâncătorii de top în Lusaka

TIPĂREȘTE

Mâncătorii de top în Lusaka

Am fost de prea multe ori în Africa și cred că pot avea o părere destul de avizată despre subiectul mâncare de aici, mai ales că sunt un mare pofticios, un gourmand authentic. Cât de mult îmi place mie Africa, atât de puțin mi-a plăcut mâncarea de aici cu mici excepții. Nu pot spune că am făcut vreodată foamea. Refugiul au fost întotdeuna fructele exotice plus pește cu orez, mâncare pe care o întâlnești cam peste tot pe tărâm African. Evident mă refer în principal la Africa neagră, nu la nordul Africii, care este total diferit din toate punctele de vedere.

Ei bine știind toate acestea nu aveam mari așteptări când am ajuns în Zambia. Acesta este un lucru bun pentru că poți fi surprins foarte lesene și asta în mod plăcut.  Dar să începem povestea.

O săptămână în Lusaka este suficientă ca să înțelegi că acest oraș nu se descoperă prin obiective turistice, ci prin ritmul lui lent, prin oameni și, mai ales, prin mâncare. Lusaka nu se grăbește. Te lasă să ajungi singur la esența ei, iar în cazul meu, esența a avut gust de carne de vită bine gătită. Evident bucătăria lor este mult mai vastă, iar vita este scumpă și acolo în raport cu celelalte tipuri de mâncare, dar pentru mine era ieftină și am făcut din acest motiv o adevărată cură.

Am ajuns într-o după-amiază caldă, cu aerul greu și prăfos, iar primele ore le-am petrecut plimbându-mă fără direcție clară. Orașul pulsează discret, fără spectacol inutil. Seara însă, Lusaka prinde viață în restaurante, iar acolo începe adevărata poveste.

Prima cină unde ne-a dus prietenul Ovidiu a fost la Zanzibar Restaurant, un loc care pare desprins dintr-un film african clasic. Terasa acoperită a localului era foarte animate de oameni faini atțt localnici, cât și expați. Lemn, foc deschis, miros de jar și condimente. Fiind prima masa luată în Zambia nu am stat mult pe gânduri și am comandat friptură de vită la grătar, medium rare așa cum îmi place mie. Ca o paranteză Ovidiu m-a avertizat ca fiind totuși într-o țară africană ar fi mult mai bine să o iau bine făcută pentru moartea eventualilor microbe, dar nu l-am ascultat, am mers pe intuiția mea că o să fie foarte bine și nu am greșit.

Evident deschiderea am făcut-o ca de fiecare data cu o bere locală rece, nici nu se putea altfel. Friptura de vită a venit simplu, fără artificii, dar cu o aromă profundă, afumată, aproape primitivă. Era genul de mâncare care nu impresionează prin prezentare, ci prin sinceritate. A fost o introducere perfectă în ceea ce urma să fie o săptămână dedicată gustului.

În zilele următoare am început să cunosc orașul mai bine. Diminețile erau liniștite, cu trafic lent și oameni grăbiți doar cât trebuie. După-amiezile aduceau căldura aceea grea, africană, care te trimite inevitabil la umbră. Iar serile… serile erau despre mâncare.

De data asta am ajuns în jurul prânzului la restaurantul Poto Iato, un loc fără pretenții, dar cu o reputație solidă printre localnici. Evident tot împreună cu Ovidiu am ajuns aici. Poto Iato este un restaurant croat administrat de o mama cu fiica ei. Am ajuns aici în jurul prânzului și era full, abia ce am mai găsit o masa liberă. De data asta la acest local erau doar localnici cu bani. Se vedea asta foarte clar după mașinile de la intrare, dar și după cum erau îmbrăcați, office. Aici am mâncat una dintre cele mai bune cozi de vită din viața mea. Gătită lent, ore întregi, carnea se desprindea singură de pe os, iar sosul era dens, profund, plin de gust. Nu era un preparat spectaculos vizual, dar fiecare îmbucătură spunea o poveste despre răbdare și tradiție. A fost genul de masă care te face să mănânci încet, aproape în tăcere. A fost servită cu mămăliga lor locală, numită nshima

Totuși, locul în care m-am întors cel mai des a fost Zoran. A devenit, fără să-mi dau seama, punctul meu de reper din oraș. Elegant, dar nu rigid. Rafinat, dar primitor. Aici am revenit de mai multe ori în acea săptămână, pentru că Zoran oferă un echilibru rar: calitate constantă și liniște. Bine mai era un motiv de am mâncat așa des la Zoran, era situat exact în mall vis a vis de hotelul unde eram cazat.

Zoran este un restaurant sârbesc și avea multe preparate tradiționale ale vecinilor noștri, dar după cum vă ziceam eu eram setat pe carnea de vită și niciodată nu am regretat acest lucru peste tot pe unde am consumat-o în Lusaka a fost foarte bună, așa că nici aici nu era vreo excepție.

Fileul de vită, gătit perfect medium-rare, a fost alegerea mea de fiecare dată. Carnea era fragedă, suculentă, cu un gust curat, iar sosurile fine completau fără să domine. Spre deosebire de robustețea bucătăriei tradiționale, Zoran aducea o notă de calm și precizie, un contrast plăcut după zilele pline de praf, căldură și agitație urbană.

Seară după seară, terasa restaurantului devenea locul în care trăgeam linie peste zi. Un pahar de vin, o friptură bine gătită și senzația aceea rară că nu trebuie să te grăbești nicăieri.

De abia în ultima zi am aflat că aveam un discount de 10% la acest local dacă eram cazat la hotelul Stay Easy. Mai bine mai târziu decât niciodată.

După o săptămână în Lusaka, am înțeles că orașul nu se vizitează, se trăiește. Iar cel mai bun mod de a-l înțelege este să-i guști mâncarea. De la focul deschis de la Zanzibar, la sufletul autentic de la Poto Iato și până la rafinamentul constant de la Zoran, Lusaka spune o poveste completă, fără să ridice vocea.

O poveste care rămâne cu tine mult timp după ce ai plecat. Una peste alta în Zambia am mâncat până acum cel mai bine din toată Africa neagră pe care am explorat-o.

---

VIZUALIZĂRI: 22 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI