Palatul Mirabell

TIPĂREȘTE

Despre Grădinile Mirabell s-a mai scris aici; ele înconjoară din trei părți (sud, vest și nord) Palatul Mirabell, formând – împreună cu acesta – un ansamblu inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO. Accesul este gratuit, atât în palat, cât și în grădini. Am vizitat grădinile într-o altă viață, și am intrat atunci și în palat, pentru a admira cunoscuta scară barocă.

Acum, iarnă fiind, mare lucru nu e de văzut pe afară, inclusiv statuile și fântânile arteziene fiind bine înfofolite, în așteptarea sezonului cald. În plus, am ajuns prin zonă seara, altă dată chiar noaptea, așa că nu am reușit să fotografiez nici măcar puținul văzut (P38 nu îmi aparține).

În schimb, de data asta am reușit să văd mai bine palatul cu ocazia unui concert pe care l-a găzduit, despre care am să povestesc pe scurt. Încep prin a spune câteva lucruri despre palat, aflate din broșura primită la concert, de pe site-ul turistic al Salzburgului, precum și de pe Wikipedia:

Prima sa variantă (din care nu s-a mai păstrat aproape nimic) datează din 1606, când arhiepiscopul în funcție Wolf Dietrich von Raitenau a construit, în afara zidurilor de atunci ale orașului, un palat de vară pentru partenera sa, Salome Alt, numindu-l, în cinstea ei, Palatul Altenau.  Arhiepiscopul a obținut de la împărat recunoașterea celor 15 copii ai săi ca moștenitori legitimi, precum și un statut nobiliar pentru ei; mama și copiii au devenit Alt von Altenau. În 1612, Wolf Dietrich a fost demis din funcția de arhiepiscop, petrecându-și restul zilelor în arest la Fortăreața Hohensalzburg. Succesorul (și nepotul) său, Markus Sittikus von Hohenems,  i-a expulzat soția și copiii din Castelul Altenau și, pentru a le șterge complet memoria, l-a redenumit Palatul Mirabell.

În 1687 a început amenajarea grădinilor, care și-au păstrat aspectul până în prezent.

Între 1721 și 1727, arhitectul Johann Lucas von Hildebrandt,  la comanda arhiepiscopului Franz Anton von Harrach,  a transformat clădirea într-un magnific palat baroc, o structură cu patru aripi și o curte interioară, cu un turn impunător în centrul fațadei estice (cea care acum arată ca în P1). În această etapă sunt construite Scara monumentală, Scara de marmură și Capela, piesele de rezistență ale Palatului Mirabell.

În 1818, un incendiu care a distrus tot orașul a provocat daune importante palatului nostru. Între timp, principatul ecleziastic fusese desființat de către Napoleon, iar între 1810 și 1816 Salzburgul a intrat în componența Regatului Bavariei. După Conferința de la Viena a trecut la Coroana Habsburgică, așa că reconstrucția a fost comandată de împăratul austriac Franz I. Intenția acestuia era de a face ceva mult mai frumos decât varianta anterioară, dar... nici împărații nu au fonduri nelimitate. Așa că, până la urmă, s-a mărginit la restaurarea interioarelor, exteriorul actual fiind cu mult mai sărăcăcios decât cel al vechiului palat episcopal.

După Al Doilea Război Mondial, Palatul Mirabell a căpătat destinație administrativă, aici desfășurându-și activitatea primarul orașului, precum și unele servicii locale. Teoretic, oricine poate pătrunde înăuntru, însă singurul lucru remarcabil care poate fi văzut „la liber” este Scara monumentală. În Sala de marmură se poate intra doar cu ocazia evenimentelor care se organizează acolo, publice (concerte, conferințe) sau private (se închiriază pentru nunți, „la pachet” cu Capela).

Scara monumentală se află în colțul de nord al aripii vestice, înspre grădini. A fost construită între 1725 și 1727 conform planurilor arhitectului curții, Johann Lucas von Hildebrandt. În pereții laterali sunt încastrate nișe care conțin sculpturi inspirate din mitologie, realizate din marmură locală, de Untersberg, operă a sculptorului Georg Raphael Donner. Balustrada scării este bogat decorată cu îngerași dolofani („putti” ) în diverse ipostaze, cu expresii faciale deosebit de expresive, creații ale unui asistent al lui Donner. Deasupra ușilor se află busturi în stil antic.

Sala de Marmură în stil baroc este placată cu marmură, imitație de marmură și stuc aurit. Marea pictură originală de pe tavan, realizată de Johann Michael Rottmayr, a dispărut în incendiul din 1818. Datorită ambianței și acusticii excelente, sala este folosită acum pentru nunți și concerte clasice. Cea mai celebră nuntă organizată aici este una de tristă amintire: pe 3 iunie 1944, Gretl Braun, sora Evei Braun, s-a căsătorit cu SS-Gruppenführer-ul Hermann Fegelein, avându-i ca martori pe Hitler, Himmler și Martin Bormann.

În copilăria sa, Wolfgang Amadeus Mozart a concertat în această sală pentru Arhiepiscopul de Salzburg și pentru oaspeții acestuia (tatăl său, Leopold Mozart, era în acea perioadă concertmaistrul curții). În amintirea acelor vremuri (și, desigur, în scop turistic 😊), din 1954, Sala de Marmură a Palatului Mirabell găzduiește Salzburger Schlosskonzerte, eveniment care a aniversat deja venerabila vârstă de 70 de ani. Se laudă cu nume ilustre care au venit aici de-a lungul timpului (Daniel Barenboim, Igor Oistrakh, Jeremy Menuhin, James Galway etc.), însă bunul nume al concertelor este asigurat de excelenții muzicieni localnici, cei care duc greul.

Asta deoarece numărul evenimentelor din Sala de Marmură este impresionant: sunt programate 18 concerte în februarie, 20 în martie, 28 în aprilie (aproape zilnic, așadar). Și sunt mulți cei care doresc să le audieze: când am cumpărat biletele, erau puse în vânzare 60, dintre care aproape jumătate deja vândute (cu două luni înainte). La fața locului, am constatat că suntem 150 de persoane, deci cererea mare a dus la „îndesirea” scaunelor în sala de concert.

Am luat biletele de aici salzburg-palace-concerts.com, dar sunt și alte site-uri de pe care ele pot fi achiziționate, inclusiv de pe GetYourGuide, prețurile fiind peste tot cam aceleași (42-46 de euro). Există și bilete la 89 de euro, care includ cina la un hotel de 5* situat la doi pași – noi din astea le-am luat, am să revin.

A fost frumos: am vizitat minunatul palat, am ascultat muzică bună. Am atașat fotografii, sper să vă placă. De asemenea, patru filmulețe. În mod normal nu se filmează la concert, dar aici toată lumea făcea asta, așa că... Era evident că în sală nu erau prea mulți cunoscători: s-a aplaudat masiv între mișcările aceleiași piese, s-au folosit telefoanele etc. Interpreții cam dădeau ochii peste cap, dar se vedea că sunt obișnuiți cu asta. Inclusiv programul (P37) a fost ales pentru a fi pe placul unor turiști curioși și binevoitori, însă nu neapărat melomani. Va să zică – șlagăre 😊.

Am aplaudat un cvintet de coarde (două viori, o violă, un violoncel și un contrabas). La Vivaldi și la Boccherini a apărut și un chitarist mexican, foarte carismatic (piesele au fost scrise, inițial, pentru lăută). Ultima mișcare din lucrarea lui Boccherini a adus pe scenă o doamnă cu castaniete, care a furat prim-planul. A ocupat pe scenă un loc în fața neamțului posac de la contrabas și, plină de viață, a ridicat sala în picioare. Am convingerea că, din concertul de o oră și jumătate, mai toată lumea a rămas cu ultimele cinci-zece minute.

---

VIZUALIZĂRI: 54 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI