Biblia și pământul Africii

TIPĂREȘTE

La micul dejun, am timp să mai schimb câteva cuvinte cu Dabaku, noul meu consultant pe teme africane, trecând sumar prin istoria prăfuită a continentului divizat și dijmuit de marile puteri europene. Îi văd ochii sclipind când pot deja anticipa că vrea să-mi propună o nouă șarjă marcă personală:

“Mai întâi, au venit misionarii... noi aveam pământul, ei aveau biblia. Ne-au pus biblia în mână. Apoi, ne-au spus să închidem ochii și să ne rugăm. Când am deschis ochii, noi am rămas cu biblia iar ei au rămas cu pământul. ”

Perlele lui Dabaku îmi provoacă un zâmbet amar și mă urmăresc aproape zilnic de la întoarcerea din Africa.

Micul dejun, cu bufet expres dar și cu deservire la masă, mă poartă prin toată istoria neagră a Tanzaniei, în care indienii, arabii, portughezii și localnicii dar, mai ales, pământul muribund, fărâmițat de săgețile de foc coborâte din cer, și-au adus propriul aport.

La o primă vedere asupra zecilor de meniuri expuse pentru micul dejun, nu poți să nu remarci cât de abundentă este oferta pentru o ora matinală. Dar și cât de importante sunt vinetele, roșiile, fasolea, usturoiul, cassava, făina de porumb, turmenicul, chapatti (un fel de pâine prăjită cu un amestec, de turmenic, chimen sau scorțișoare), pilaful de orez, sosurile de pește, ardeiul iute, cartoful dulce, sorgul, amidonul, gogoșile dulci și budincile de orez, vândute și la colț de stradă, sucurile de ananas, mango... papaya, trestia de zahăr dar și vestita Mbege, berea din banane, provenită tocmai de la poalele Masivului Kilimanjaro. Văd că racii se servesc la micul dejun tot în vinegretă și tarhon, la fel cum văzusem în restaurantele islandeze sau în cele din Țările Nordice. Dabaku ține să-mi amintească, într-un mod fair play, că ei datorează consumul de ceai englezilor și a celui de cafea germanilor, cam de prin secolul al 19-lea.

La o privire în jur, constat că majoritatea localnicilor se mulțumesc cu pîine și cu un ceai dulce cu lapte, numit Chai. Alții, optează pentru o pâine Uji, un porridge de mei și un chapatis. Dat fiind consumul mare de calorii, cu o zi înainte, mă limitez și eu la o variantă mai simplă de breakfast.

Scenariul se schimbă din nou când ies în stradă. De data asta, totul pare mai uniform iar peisajul aduce cu o petrecere mai temperată, unde-i vezi pe toți oamenii cu pielea întunecată, cu mărgele porțelan în gură, gesticulând și vorbind pe un ton mai scăzut, însă nu poți să distingi o iotă din ce ar avea să-și spună fiecare în parte. Șoferul și ghidul meu neoficial, Essien (al șaselea născut), închiriat cu opt euro pe oră, mă întreabă de ce nu merg și în Dodoma, noua capitală, mult mai modernă, sau în Arusha, la porțile junglei, de unde se pot face câteva expediții safari de toată frumusețea. Îi spun despre experiențele mele din Kenya, pe care nu are rost să le mai repet, date fiind asemănările, costurile, ca și despre interesul meu pentru cultura locală din Ad Es Salaam. Apoi, îi amintesc despre dorința mea de a ajunge în Zanzibar și în Mozambic.

Oprim la Centrul Cultural din Ohio Street, un fel de istorie a artei locale, la Centru Cultural Tangatinca, unde pictorul lor național, cu același nume, lucrează în aer liber și își expune lucrările peisagistice, cu iz impresionistic, la vânzare, într-o curte interioară. Continuăm drumul printr-un trafic haotic, cu străzi încărcate cu mărfuri la liber, pe mai toate spațiile verzi, cu lume ce cumpără și vinde cu o voluptate rar întâlnită în alte părți ale lumii. Totul aduce cu o luptă încrâncenată de supraviețuire.

Trecem pe lângă piață de pește Kivakumi Fish Market, de unde căldura sufocantă îmi trimite câteva miresme de pește alterat. În timp ce mă plâng de arșiță de fiecare dată când cobor din mașină, Essien se amuză și-mi spune că, pentru el, soarele fierbinte și pământul Africii înseamnă poftă de viață și sursă de fericire. Apoi, așteptând la cozile lungi de pe lângă semafoare, aflu că Essien provine dintr-un trib de Massai, unde fiecare bărbat poate avea mai multe femei... Îl întreb dacă lui i se pare o afacere bună și îmi răspunde că pentru el totul pare ceva firesc și că nu se vor schimba niciodată obiceiurile lor tribale...

Îm timp ce ne îndreptăm spre Mwenge Craft Market, chiar pe Șoseaua Mwenge, Essien îmi detonează și știrea pentru care chiar merită să străbat infernul fierbinte de aici, tocmai de la marginea lumii: Cum că cei din triburile Massai, ar fi mai toți dezertori din armata romană, sau, cel puțin, o legiune de elită, grație abilităților militare, a portului și a tipurilor de arme pe care le folosesc și astăzi. Îi răspund că, dacă informațiile ar fi confirmate, asta ar însemna că avem câteva puncte comune în istoriile noastre naționale.

Suntem deja în cartierul Kigamboni, cu un peisaj ce vine ca un duș rece peste toate imaginile primelor două zile petrecute aici, în „Casa Păcii”. Ei bine, mă aflu într-un primetru de business, cu clădiri moderne de birouri, cazinouri, restaurante și firme, ce-ți vorbesc despre cei doi mari investitori în economia tanzaniană: China și Japonia. Reclamele despre Serenghetti Safari, Coco Beach, Bangoyo Island, Mwenge Carver Village, sau Satul sculptorilor în lemn, Bagomoyo Town, unde poți vizita centre de artă arabă sau indiană. Urmează reclame cu ascensiuni pe Muntele Kilimanjaro, două zile la Cascada Viktoria, care domină peisajul, adresându-se turiștilor sau, în orice caz, unei lumi mai bine situată decât majoritatea covârșitoare a Tanzaniei.

Și, pentru ca șocul să mai aibă câteva reverberații, mai oprim aproape de Muzeul Național de Istorie, în Mayfair Plassa, la Slipway Mall, unde ne propunem să zăbovim puțin. Cred că am trecut într-o altă dimensiune când văd un mall taiwanez cu spații verzi, pâraie de apă, capelă de rugăciune, departamente luxoase de modă, cu un ușor iz local, restaurante, locuri de recreere, un spa în toată regula, conceput după o nouă filozofie a spațiilor publice aglomerate de mare interes și construit după un proiect american (!!!).

Oare mă aflu chiar în inima neagră a Africii!?

---

VIZUALIZĂRI: 747 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI