O poveste din Karioko Market

TIPĂREȘTE

De pe terasa din cartierul Ubango, unde stau la povești cu Martins, văd grupulețe de oameni, sporovăind și gesticulând gălăgios. Aflu ca suntem aproape de țărmul Oceanului Indian, zonă pe care o anunță o mireasmă de pin și eucalipt, întreruptă doar de brizele ce aduc, din când în când, arome de piele sărată și umedă. Undeva, în depărtare, se vede un golfuleț albastru, cu vaporașe mici și maro, aproape de o fâșie de pământ înverzită la capăt, de unde se întinde pustietatea apelor. Mai departe, zăresc câteva nave de luptă ruginite, care se leagănă în bătaia valurilor.

Martins, noul meu prieten, doar cu trei degete la mâna dreaptă, este singurul supraviețuitor al familiei sale din Yemen, unde represiunile militare dintre două tabere politice au adus țara într-un faliment greu de imaginat.

Fiindcă timpul trece iar eu am nevoie de o schimbare serioasă de ritm, îi propun lui Martins sa facem un studiu de piață la propriu. Ne apropiem mai mult de tarabele din Karioko Market undei încerc să iau câteva prim planuri cu fructele și legumele exotice, cu vânzătorii și cu clienți ce par a negocia fiecare firicel de iarbă tămăduitoare, plantă sălbatică, fruct sau legumă. Cineva îi atrage atenția lui Martins să încetez cu pozele, pentru că le strică vânzarea... Până la urmă, mă văd nevoit să-i cer voie fiecăruia în parte, sau să fac poze de la șold ori de la distanță, proceduri neortodoxe, care au dat rezultate și în India.

Martins mă oprește pentru câteva clipe în fața unui soi de pătrunjel numit ghiarele morții, care ar fi atât de amar, încât pune și moartea pe fugă; pe un raft alăturat găsim o altă ciudățenie: fructul Dario, mai popular comunităților indiene, cel mai dulce fruct din lume, dar și cel mai urât mirositor, atunci când îl decojești- un fruct specific bărbaților ce se vor a fi și mai bărbați; redescopăr fructul paradisului, o minune de arome ce ridică tonusul și dorința de a fi fericit, ca apoi să te plimbe peste mări și țări, până a ajunge acolo unde îți dorești, îmi spune Martins; văd un soi de portocale Chungwa, mult mai bogate în vitamina C, fructe pe care Vasco da Gama, sosit aici în 1498 și cunoscut de localnici sub numele de Diavolul, le-ar fi folosit pentru a-și trata soldații suferinzi de scorbut; rădăcinile de cassava (manioc) și arahidele, printre puținele lucruri bune lăsate de portughezi, sunt la mare căutare; văd fructul stelar, sau carambola, având aspect de stea cu cinci colțuri, galbui și dulce, folosit la cele mai delicioase sucuri, numai bune la primirea oaspeților în hotelui Tanzanite- un suc ce mi-a creat deja o dependență; ne oprim în fața unei grămezi de lickish, un fruct dulce și elastic, folosit drept gumă de mestecat; urmează o masă plină de mei și sorg, usturoi, fără de care nu poți concepe o mâncare tradițională, aici, în Tanzania; mai văd o masă cu mirodenii, din care reușesc să recunosc chimenul, cardamonul, turmenicul, coriandrul și scorțișoara; pe lângă fructele sau legumele comune și în Europa, mai disting mese pline cu fructul pasiunii, evident afrodisiac, mangoul african, rambustan, un soi de măr, kabosu, asemănător lămâii, boel, care seamănă cu ananasul, și moșmanul, cu aspect de măr, excelent pentru tranzitul intestinal...

Reușesc să mă împrietenesc cu multă lume din piață, să le fac poze și să identific câeva nume de bărbați și femei, cu o semnificație amuzantă: Uma (a doua fiică), Bobo (cel născut joi), Imani (credinciosul), Lulu (perla), Zane (cel născut marți), Jamila (frumoasa), Ada (prima fiică), Ami (copil născut duminica) … Rostirea numelui de Radu, o fac cu mult amuzament și cu pronunții care mai de care mai trăznite. În schimb, la indieni, am mai mare trecere pentru că Rada rămâne o mare zeitate, un simbol romantic al Indiei. Întrebările despre locația României pe hartă, alternează cu cele legate de nivelul de trai, sau cu cele strict personale, ori despre numărul de neveste în țara mea. Mă străduiesc să la arăt, cu degetul arătător, că eu am doar o nevastă iar mesajul care ajunge la ele devine vesel dar şi scandalos! Ghinion!

Nu departe de piață, la intrarea în Cartierul Indian, văd mai întâi grupulețe de femei indiene, îmbrăcate în straiele lor naționale, cu bijuterii, safari și șalvari, șezând turcește, aproape de o instituție din care disting doar numele de Indian. Aflu că acestea așteaptă să fie repartizate la muncă, cu ziua, la casele mari din Ad Es Salaam, unde o anumită pătură locală, mai răsărită, pe care nu o pot distinge pe stradă, apelează la asemenea servicii. În orașul care, de fapt, înseamnă “Casa Păcii”, strămoșii lor au lăsat în urmă temple și sultanate, obiceiuri culinare, cu mare impact în cultura locală. La doar câțiva metri, un cerșetor indian orb, îmi face disperat semne că nu are ce mânca, amintindu-mi că de-abia mă întorsesem din India Seculară.

Apoi, aproape de hotel, pozez câțiva gardieni publici care se zburlesc și vor să-mi confiște aparatul foto, dar, la insistențele lui Martins, care le spune în Swahilli că sunt doar un mwalimu (profesor) din România, aceștia cedează și devin prietenoși. Mai mult, mă roagă să le fac câteva instantanee în ipostaze de James Bond și Spiderman.

La recepția hotelului, personalul mă întreabă ce locuri am vizitat și mă tratează cu magicul suc de fruct stelar, zâmbind complice, ca și când mi-ar fi descoperit o slăbiciune. O recepționeră metisă pe nume Zain (floare), îmi spune cum tanzanianul pune accent pe consumul natural, care, fără îndoială, este mai sănătos. Dar ea este convinsă că, în viață, dacă nu ai puțin noroc, până ce și mâncarea rece te frige…

Ad Es Salaam, rămâne o așezare aparent haotică, unde marea parte a mulțimii își plimbă tristețea pe străzi, ducându-și viața plină de prejudecăți și de mituri într-o simplitate demnă de o eră istorică - o eră aproape decuplată de restul lumii, dintr-o țară unde străinii au venit, până acum, doar să se ospăteze.

---

VIZUALIZĂRI: 820 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI