O minune în salbăticiunea savanei

TIPĂREȘTE

O minune în salbăticiunea savanei

Sunt aproape de sfârșitul unui sejur african în camera mea din Safari Hotel, de unde văd un răsărit blând ce parcă plutește în aer, aducând un sentiment de pace... soarele îmi trimite câteva săgeți gălbui prin fereastră, iar frazele muzicale ale muzicii lui Bach, călăuza mea prin lume, mi se par la fel de frumoase precum nuferii albi din mlaștinile ascunse ochiului...

Un mic dejun cu un preparat din carne de kudu numit biltog, mai întâi marinată, apoi uscată câteva zile și feliată, plină de un amestec de mirodenii ademenitoare, urmat de un expresso și un suc de monkey orange, cu gust dulce-acrișor, și sunt gata pentru aventura zilei. De data asta, Johanna, o ghidă cu corpul răsfirat, dar cu ochii isteți și o engleză clară, mă va atașa unui grup mai mare ce va merge cam cinzeci de kilometri spre nord, în inima savanei, unde vom trece printr-o zonă plină de animale cu dinți ascuțiți, până a ajunge la un trib de bushimani aproape rupți de restul lumii...

După prima treime a distanței, șoseaua de asfalt se termină și urmează un drumuleț ce aduce cu o potecă zgrunțuroasă însoțită cu garduri din sârmă electrică, după care zărim câteva perechi de jaguari suspicioși, elegantele gazele onyx și springbox, câte un struț longiviv, girafe sfioase, grupuri largi și vioaie de empala, câțiva boi mohorâți gnu și zebre trase la costume în dungi, gata să-și servească micul dejun vegetarian. Pe măsură ce clipele se scurg, faci cunoștință cu legile sălbăticiunii, iar lipsa de reacție a viețuitoarelor îți întărește convingerea că te afli în postura unui oaspete nedorit pe un teritoriu ce nu-ți aparține.

În sfârșit, ajungem la o cabană construită într-un stil safari unde, până la ora 15, când începe turul nostru prin teritoriul bushimanilor, suntem instruiți cum să ne rupem de teritoriul civilizației într-un mod cât mai natural, prin care să respectăm un nou set de reguli total străine de ceea ce știam până atunci. Mi se cuibărește încet în minte gândul că, de data asta, vom vedea ceva autentic și sălbatic, fără cea mai mică urmă de teatru de operetă în aer liber...

Doi ghizi locali împart grupul în două, după opțiunea fiecăruia Un grup va asista la hrănirea animalelor dintr-o rezervație închis, pe unde vom trece și noi, cei ce am optat pentru vizitarea tribului de bushimani, îndrumați mai la nord cu vreo douăzeci de kilometri. Un filmuleț de vreo cinci minute ne amintește câteva norme de protecție, dintre care cea mai fatală poate fi desprinderea de grup și ne asigură că toți banii obținuți din aceste excursii vor fi destinați protecției mediului, animalelor și medicației destinate cazurilor de îmbolnăvire gravă a membrilor triburilor din zonă.

Până aici, totul merge strună. Un ghid bushiman mărunțel, cu capul mic, părul creț și ochii sălbatici, ne invită să urcăm într-o mașină safari deschisă, de vreo douăzeci de locuri. Mai întâi aruncă o privire fugară asupra grupului, ca și când ne-ar lega cu niște fire invizibile de scaune, și ne spune să ne pregătim de aventura vieții noastre, în măsura în care avem ocazia să întâmpinăm și câteva situații neprevăzute... apoi aflăm că, la un moment dat, va trebui să ne coborâm „in the bush”, unde este bine să pășim doar pe urmle lui și să ne ferim ca dracul de tămâie de spinii de pe tufișuri, spini afurisiți ce ne pot sfâșia carnea sau hainele, ca să nu ajungem ca el. În acel moment, își ridică mâneca și ne arată un braț brăzdat de cicatrice... aud cum pulsul inimilor crește cu fiecare secundă...

Dar ghidul imprevizibil iși schimbă registrul, zâmbește și ne întreabă pe rând, din ce țări venim... cu totul întâmplător, spun printre primii că sunt din România și văd câteva zâmbete calde îndreptate spre mine... urmează Croația, Canada. Austria, Grecia, America, Scoția, și... ce să vezi? De trei ori România! Greu de crezut că, prin aceste pustietăți africane, să întâlnești trei co-naționali tineri și foarte frumușei... până la urmă, misterul se eluicdează... ei fac parte dintr-un grup mai mare de stewardese si stewarzi ai unei companii din Quatar și, având două zile libere, și-a luat lumea-n cap tocmai aici, într-un loc atât de sălbatic. Asta da minune le spun, după ce dau mâna cu cele două fete din Cluj și un băiat din Alba-Iulia.

La mai puțin de o jumătate de oră de mers cu mașina, timp în care simți doar liniștea încordată ce plutește asupra noastră, ne oprim brusc lângă trei dune de nisip. Coborâm prudent și suntem sfătuiți să-l urmăm în șir indian pe ghid. Fac cunoștință cu vreo câțiva țepuși de pe ramurile mărunte ale câtorva arbuști, de fapt, niște sulițe minuscule ce-ți pot străpunge instantaneu pielea, până la os...

Ghidul ne spune să rostim toți de-odată un salut important, în limba bushimanilor: Moleumi! Nu dați drumul săgeților otrăvite! Suntem oameni buni!

Nici un răspuns...

Încordarea atinge cote nebănuite.

---

VIZUALIZĂRI: 786 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI