Drumul peșterilor (II)

TIPĂREȘTE

Şi, pentru că am dedicat sejurul austriac din vara anului 2012 incursiunilor subpământene, am stabilit, pentru o zi, o expediţie la cea mai lungă peşteră de gheaţă din lume, săpată în calcarul Alpilor de neobosita acţiune a apelor.

La numai 40 de kilometri de Radstadt, din autostrada ce duce către Salzburg se deschide o ieşire spre dreapta, marcată, încă de departe, de un cuvânt, pe cât de magic, pe atât de greu de pronunţat: Eisriesenwelt... Ah, ce-mi place limba asta germană, care face din fraze întregi câte un singur cuvânt! De altfel, cred că acest complicat proces intelectual de a vorbi a făcut ca filozofia modernă să fie de sorginte germană... Pentru că Eisriesenwelt înseamnă, de fapt, Lumea giganţilor de gheaţă.

Bun, la câţiva paşi după ieşirea de pe autostradă, se deschide o parcare largă, gratuită, înaintea casei de bilete, o clădire în toată regula, de fapt, care stabileşte frontiera dintre lumea obişnuită şi parcul natural. După parcurgerea rapidă a cozii (deja nu m-a mai speriat numărul uriaş de vizitatori, familiarizat fiind cu magia acestor oameni în organizare), am purces la drum, pe partea cealaltă a porţilor. Bine, nu imediat, am mai adăstat câteva minute să facem nişte fotografii, să ne strângem şireturile şi să bem apa, atât de necesară urcuşului, după cum fuseserăm sfătuiţi la casa de bilete, dar toată această întârziere a avut o cauză mai subtilă. Am aşteptat să se aştearnă o distanţă spaţio-temporală între noi şi două grupuri extrem de gălăgioase, ca să mă exprim politicos, unul de ruşi şi altul, cum oare altfel? , de compatrioţi...

Traseul către peşteră cuprinde trei porţiuni distincte, fiecare în parte meritând, în fapt, o descriere separată.

Mai întâi, un urcuş lent care te îndepărtează de şosea, pe nesimţite şi pe o cărare perfectă. Din loc în loc se deschid privelişti deosebite asupra văii râului Salzach, a autostrăzii şi a satelor din jur. La un moment dat, în abruptul muntelui, ai o primă vedere a ceea ce crezi că ar putea fi intrarea în peşteră, dar, de fapt, este doar etapa a doua a călătoriei, clădirea care adăposteşte telecabina. Până la ea, cărarea se bifurcă, spre dreapta, printr-un tunel săpat în stâncă, spre stânga, pe lângă munte, cu panoramă asupra întregii văi. Şi pentru că ne grăbeam, şi pentru că cele două grupuri de care am amintit mai devreme au ales calea panoramei, am decis să traversăm prin tunel, urmând ca, la întoarcere, să zăbovim mai mult şi să ne bucurăm de poteca de pe marginea prăpastiei. O decizie bună, de altfel, în economia excursiei, deoarece drumul prin tunel îţi oferă o rezervă de timp numai bună ca să eviţi aglomeraţia. Apoi, la întoarcere, când toată lumea e a ta, poţi să te opreşti, să admiri şi să fotografiezi.

Partea a doua a traseului, foarte abruptă, se poate face fie pe cărarea marcată, fie cu o telecabină. Evident, ca majoritatea, am ales telecabina. Din nou coadă, dar mulţi s-au oprit la o cafea sau chiar la o pizza la terasa inteligent construită. Acum, preţurile, ca valoare numerică, sunt cam ca la noi: o cafea 2,5, o pizza medie, 18, o bere, 4, doar că, pe lângă valoare, apare şi unitatea de măsură, euro... Ceea ce schimbă raportul de forţe...

Sunt două telecabine, simetrice, iar un drum, pe sens, durează cam 5 – 6 minute, aşa că merge destul de repede. Oricum, faptul că am ales scurtătura prin tunel a contat, deoarece, atunci când ne-am urcat în telecabină, după aproximativ 15 minute de aşteptare, coada luase proporţii considerabile.

De la telecabină urmează cea mai spectaculoasă parte a traseului. Se urcă prin munte, adesea la propriu, pentru că s-a săpat în versant, poteca fiind acoperită cu plăci mari de beton. Serpentinele sunt strânse, ceea ce conferă ochiului un farmec aparte al drumului, ce aminteşte, uneori, de căile sacre de pelerinaj, aşa cum apar ele în documentarele televizate.

Intrarea în peşteră este largă şi acolo se formează grupurile de vizitare, în funcţie de limba vorbită de ghid.

Pe scurt, câteva detalii despre peşteră, care, de altfel, se pot găsi, cu lux de amănunte, pe internet. Cum am spus, este cea mai lungă peşteră de gheaţă din lume, deşi, din ce îmi amintesc, doar zona vizitabilă, cam de un kilometru, este plină de gheţari, datorită puternicei ventilaţii naturale, care asigură evaporarea rapidă şi, astfel, menţinerea unor temperaturi sub nivelul de îngheţ al apei. La capătul galeriilor abrupte şi ventilate, ia naştere un lac şi, de acolo, gheaţa dispare. De reţinut este că, acolo, în adâncurile pământului, se află urna cu cenuşa celui care a redescoperit peştera şi a dat publicităţii această descoperire. Turul complet al peşterii durează cam o oră şi jumătate.

Ceea ce mi s-a părut interesant şi a conferit vizitei un aer unic a fost faptul că peştera nu este iluminată, fiindu-ne înmânate câteva felinare cu flacără (probabil că, înfofolit ca un explorator polar, aveam o figură destul de fioroasă, astfel încât m-am numărat printre fericiţii posesori ai unui astfel de felinar, devenind, sui generis, liderul unui mic grup poliglot).

Oricum, viforul de la intrare, cel care asigură condiţiile climatice necesare menţinerii coloanelor de gheaţă, ne-a spulberat bine şi, până să se închidă uşa mare şi grea din lemn, ca să se realizeze echilibrul termodinamic, toate felinarele au fost stinse şi o beznă grea şi dureroasă a pus stăpânire pe retinele noastre. Pentru scurt timp, deoarece deficienţa era aşteptată de organizatori şi luminiţele s-au reaprins, la început timide, una câte una. Iar ceea ce ni s-a oferit privirii ne-a tăiat respiraţia. Nu este permisă fotografierea în interiorul peşterii, aşa încât pot descrie numai senzaţiile trăite atunci. Scări abrupte se înşiruie de jur împrejurul unor gheţari cu adevărat giganţi, care irizează luminile în mii de sclipiri colorate. Atât de mare este panta, chiar la intrarea în peşteră, încât nu poţi decât să te minunezi de eforturile aproape supraomeneşti ale primilor exploratori moderni, din secolul XIX, înarmaţi cu frânghii de cânepă şi cu felinare cu gaz, care au escaladat la propriu munţii de gheaţă.

Apoi, pe parcursul sutelor de metri, alternează culoare înguste şi joase, că trebuie să fii atent la cap, cu adevărate catedrale spaţioase (există, la un moment dat, chiar şi o „orgă” din gheaţă, în spatele căreia dispare ghidul, pentru a se alătura grupului pe potecă, vreo 50 de metri mai departe). Din loc în loc, se întâlneşte calea de dus cu cea de întors şi, uneori, te mai intersectezi cu grupul care se întoarce, dar, dacă ai răbdarea să le surprinzi feţele, vei observa aceeaşi bucurie şi uimire, fără vreo umbră de nemulţumire sau de plictiseală. Pentru că nu ai timp să te plictiseşti, până ce ajungi la lacul care se deschide în urma gheţurilor, la peste un kilometru în măruntaiele muntelui, ca să te îngrozeşti la gândul celor încă 40 de kilometri de întuneric şi tenebre ce urmează.

Iar la întoarcere, spre surprinderea noastră, drumul ne poartă printr-un tunel săpat îndărătul „orgii”, ca să desluşim misterul dispariţiei şi apariţiei ghidului, la momentul cu pricina.

Cu adevărat, când am regăsit lumina soarelui, după ce vijelia de la intrare ne-a stins din nou şi definitv felinarele, ne-am simţit, fie şi pentru o clipă, superiori ageamiilor care, ca şi noi, cu o oră şi jumătate în urmă, se înfofoleau şi sporovăiau veseli, în aşteptarea ghidului. Pentru că, nu-i aşa, aveam, acum, aura exploratorilor de elită...

---

VIZUALIZĂRI: 2275 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI