Bischofshofen - Paul Außerleitner Schanze

TIPĂREȘTE

Ieri s-au încheiat concursurile de sărituri cu schiurile de la Olimpiada de iarnă Milano-Cortina 2026. Le-am urmărit pe toate, avantajat fiind și de programarea lor – seara, cu începere de la 20. M-am bucurat pentru Domen Prevc, slovenul care și-a încununat un an de excepție cu o medalie olimpică de aur. De asemenea, am constatat cu încântare că se ridică o nouă generație de săritori, despre care nu știam mai nimic până acum două luni. Nume precum Philipp Raimund, Ren Nikaidō, Kacper Tomasiak sau Stephan Embacher garantează faptul că, după ce se vor retrage Stefan Kraft, Kamil Stoch sau Ryōyū Kobayashi, ski jumping-ul rămâne pe mâini bune.

Mi-am realizat, la începutul acestui an, dorința de a participa „pe viu” la o competiție de sărituri. De fapt, nu la una: chiar la două. Și nu oriunde, ci la Turneul celor Patru Trambuline, unde am ajuns la ultimele două etape, cele de la Innsbruck și de la Bischofshofen. Încep, bineînțeles, cu cea de-a doua 😊.

Turneul a debutat în sezonul 1951/1952, ca o întrecere între principalele două forțe ale ski jumping-ului de la acea dată (și dintotdeauna, de fapt), sub numele Săptămâna Germano-Austriacă de Sărituri cu Schiurile (Deutsch-Österreichische Skisprung-Woche). După numai un sezon s-au fixat definitiv stațiunile care îl găzduiesc până în prezent, precum și datele concursurilor: Oberstdorf (29 decembrie), Garmisch-Partenkirchen (1 ianuarie – Săritura Noului An), Innsbruck (4 ianuarie) și Bischofshofen (6 ianuarie). De fapt, fiecare competiție durează câte două zile: în ziua ce precede data concursului propiu zis se desfășoară calificările, în care se decid cei 50 de participanți, precum și modalitatea de împerechere a acestora în prima manșă.

Nu îmi propun să scriu pe larg despre regulament și alte detalii tehnice; cei pasionați de sporturile de iarnă le cunosc, cu siguranță, iar ceilalți – ori nu sunt interesați, ori le pot afla cu ușurință, de exemplu de pe Wikipedia, prietena omului en.wikipedia.org/wiki/Fou ... ills_Tournament (asta până când AI o va înlocui cu totul).

Poate că nu ar fi rău, înainte de continua cu lectura articolului meu, să vedeți părerea altcuiva: medicinistii-calatori.ro/ ... e-bischofshofen.

Am început să urmăresc biletele încă din vară, pe site-ul oficial al competiției vierschanzentournee.com. Inițial, apărea mesajul: încă nu s-au pus în vânzare, reveniți către toamnă. Fără nicio modalitate de a seta o alarmă sau de a te abona la ceva e-mail. „Către toamnă” a însemnat, până la urmă, finalul lunii septembrie.

Pasul doi: achiziția biletelor. Am decis să luăm categoria A, la prețul de 42 de euro. Alternativele ar fi fost categoriile B (37 euro), C (32 euro), D (mai jos), E (puțin peste 20) și VIP (aproape 200). Nu ne puteam atinge de ultimele și ni s-au părut prea mici diferențele pentru a ne zgârci la primele.

Am ales corect, după cum aveam să constatăm. De la tribunele B încolo nu se vede zona de aterizare (dar se vede ceva mai bine elanul, desprinderea de trambulină, precum și plutirea săritorilor).

Se puteau lua bilete direct, la fața locului, la același preț ca cel de pe net. Din nu știu ce motive, în acest an competiția de la Bischofshofen a fost ocolită de spectatori. S-a anunțat pe stadion că sunt 12000 de oameni în tribune, mai puțin de jumătate din capacitatea acestora (care este de peste 25000). Inițial am pus asta pe seama faptului că, în acest an, austriecii nu au avut rezultatele de altă dată, dar nimeni nu avea de unde să știe acest lucru în luna octombrie sau în noiembrie. Citeam că anul trecut a fost sold-out. Cu două zile înainte, la Innsbruck, au fost 23500 de persoane, record istoric pentru acea arenă (puțin mai mică).

După achiziționarea biletelor pentru turneu, a urmat cumpărarea celor de avion, alegerea unei cazări vezi impresii, stabilirea programului vacanței (am povestit deja câte ceva, mai am destule de spus 😊). Și, uite așa, am ajuns în ziua de Bobotează.

La Bischofshofen se ajunge ușor cu trenul din Salzburg (așa au venit mediciniștii călători, pomeniți mai sus). Noi am avut mașină și am profitat de ea pentru a umple plăcut și educativ dimineața: am urcat pe Untersberg vezi impresii, apoi am vizitat Grădina Zoologică (unde am și mâncat la amiază), după care am plecat către Bischofshofen. Parcarea a fost o aventură, dar am izbândit, cumva.

Am străbătut centrul satului (orășelului?), amestecându-ne cu grupurile de spectatori care veneau de la gară. Mediciniștii spun că au stat doar printre persoane în stare de ebrietate; experiența mea a fost alta. Sigur, am întâlnit și bețivani, dar trei sferturi sau mai bine dintre oameni se prezentau în bune condiții. Iar cei cu pahare numeroase la bord erau veseli și gălăgioși, însă nu scandalagii. Și i-am înțeles pe toți cei care cumpărau glühwein: la minus 12 - minus 15 grade, vinul fiert este o necesitate, nu un viciu. Mai puțin i-am înțeles pe cei care își luau bere rece – iar aceștia mi s-a părut că erau majoritari!

Am urcat cu mulțimea, cale de vreun kilometru, către intrarea în arenă. În drum am trecut pe lângă o grămadă de tonete unde se vindeau steaguri, vuvuzele, fesuri, fulare și tot soiul de suvenire. Foarte faină atmosfera (spre deosebire de intrarea pe stadionul din Innsbruck, poate am să povestesc cum a fost și acolo). Controlul la poartă a decurs rapid – nu e voie înăuntru cu chestii metalice, bâte, crose etc., nici cu lichide (asta ar fi fost o problemă în mod normal, noroc că era așa de frig că nu-i ardea nimănui să bea apă).

Și uite așa am ajuns să facem cunoștință cu trambulinele – P12. Cea din dreapta, mai mică, este o trambulină naturală: zona de elan urmează întocmai panta dealului, nu beneficiază de o structură supraînălțată. A fost nevoie de o adevărată revoluție tehnologică pentru a ajunge la marile trambuline din ziua de azi, cele mai mari permițând zboruri de peste 250 de metri.

Trambulina normală (cea din dreapta în P12, după cum spuneam) a fost construită în 1941 și pe ea s-a sărit până în 1980. Are punctul de construcție la 90 de metri și permite zboruri de circa o sută și puțini metri. În prezent mai este folosită doar dacă se organizează aici Campionate Mondiale, competițiile de pe trambuline normale dispărând, de o vreme, din calendarul Cupei Mondiale.

Trambulina mare, cea din stânga, a fost construită în 1980 și refăcută în 2004. Varianta 1980 avea dimensiunea de 120 de metri (cele mai lungi zboruri fiind sub 130), iar cea actuală are dimensiunea de 142 de metri, recordul de 145 de metri fiind împărțit de austriacul Gregor Schlierenzauer și polonezul Dawid Kubacki. Se numește Paul Außerleitner Schanze, în memoria unui săritor austriac care a suferit o căzătură în timpul antrenamentului de la cea dintâi ediție a turneului, pe 5 ianuarie 1952, și care a decedat, în urma rănilor suferite, câteva zile mai târziu, pe 9 ianuarie.

Întreaga arenă de ski jumping poartă numele lui Sepp Bradl, primul câștigător al Turneului. Poate fi vizitată pe tot parcursul anului, de altfel este mândria stațiunii, pe care o domină de la înălțime (P26 este o fotografie mișcată, făcută de pe autostradă – am încărcat-o pentru a vă putea face o idee despre măreția acestei construcții). Am văzut mai multe trambuline vara, am scris pe aici despre una (și pregătisem un articol și despre cea de la Râșnov, dar nu l-am mai finalizat); reprezintă un spectacol interesant oricând, dar nu se compară cu ceea ce trăiești în timpul unei competiții.

Am prins locuri jos, chiar lângă zona fotografilor, la doar câțiva pași de Vulturul de Aur. Bonus: eram în mijlocul galeriei slovene. Cred că jumătate dintre spectatori erau din această țară (distanța nici măcar nu e mare, câteva ore cu mașina), veniți cu mic, cu mare, pentru a-și susține idolul, cel mai bun săritor al momentului, Domen Prevc. Care nu a câștigat acest concurs (podiumul a fost 1. Daniel Tschofenig - Austria, 2. Domen Prevc - Slovenia, 3. Ryōyū Kobayashi - Japonia), dar a făcut destul pentru a învinge în turneu, chiar cu mare avans față de locul al doilea. Conaționalii săi au suflat în vuvuzele și au scandat într-una și cred că, după ce au părăsit stadionul, au făcut noapte albă. Pe drumul de întoarcere i-am regăsit sărbătorind în cortul din piața centrală a stațiunii, unde cântau, dansau și, evident, se hidratau.

Totul a fost minunat: ceremonia de deschidere, concursul propriu zis, ceremonia de premiere. Înainte de a fi decernate trofeele din acest an a fost sărbătorit Kamil Stoch, legenda polonezilor, aflat la ultimul Turneu (și-a anunțat retragerea pentru această primăvară). A făcut aici istorie, triumfând în trei rânduri, în una dintre ocazii obținând patru victorii din patru posibile (fapt întâmplat doar de trei ori în 74 de ani: Sven Hannawald în 2002, la cea de-a 50-a ediție, Kamil Stoch în 2018 și Ryōyū Kobayashi în 2019). welovesport.ro/stiri/vulturul-7232.

După care Domen a primit... partea vulturului, fiind purtat pe brațe de colegi și aclamat de întregul stadion. Am fredonat și noi imnul slovenilor.

Am încărcat câteva filmulețe, în caz că cineva dorește să vadă cum e atmosfera unui asemenea concurs văzut din tribună, nu de la televizor.

L.E. Tot concursul a fost comentat, live, de crainicul stadionului; cred că era o vedetă, ceva, toată lumea îl știa - eu nu. Acesta a fost dublat de un DJ care, timp de mai bine de trei ore, ne-a răsfățat cu muzică bună, în engleză și în germană - dar nu numai, pentru că mulți săritori italieni, francezi sau americani au fost însoțiți de refrene ale unor cântece din țările lor.

Ei bine, piesa care dă din ilustrația muzicală (mulțumesc, @webmaster13!): GroßstadtEngel - Gute Laune, este hitul absolut al muzicii germane a acestor zile. Este plin Tik Tok-ul de clipuri cu persoane care se filmează dansând pe stradă, de multe ori blocând circulația din cauza grupurilor mari care se adună spontan.

---

VIZUALIZĂRI: 54 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI