Cu bicicleta prin Secuime de Rusaliile românilor

TIPĂREȘTE

Cu speranţa de a nu vă plictisi şi cicăli cu amănunte şi impresii culese de pe Via Transilvanica – un obiectiv turistic ale cărui descrieri nu îşi au locul aici, după cum am fost admonestat anul trecut – voi încerca să aştern “un sumar de pedală” încropit în mare măsură pentru a-l felicita şi a-i mulţumi lui Răzvan că a fost alături de mine într-unul din proiectele de suflet planificate pentru anul 2024.

După ce anul trecut am pedalat într-un trio pe porţiunea cuprinsă între Dorna Candrenilor (judeţul Suceava) şi Brădeţelu (judeţul Mureş), anul acesta visul de a continua parcurgerea traseului era să se poticnească din cauza problemelor de sănătate ale unuia dintre coechipieri.

De unul singur nu aş fi plecat la drumul de 196 km dorit a fi parcurs pentru a lega sfârşitul turei de anul trecut de începutul traseului prin care mi-am aniversat anul acesta ziua de naştere.  

Nu sunt genul persoanei competitive din cale afară şi nici celei extrem de taciturne – ce-i drept, nu povestesc precum Creangă – motiv pentru care iau în calcul o sumă de factori, precum nevoia de asistenţă în caz de accidentare, evitarea singurătăţii în păduri şi, nu în ultimul rând, plăcerea de a împărtăşi cu cineva finalul unei zile ce nu poate fi catalogată “uşoară” la capătul a 60-65 km de pedalat cu diverse diferenţe de nivel. Iar când se mai şi succed…    

                Astfel că fără Răzvan, singurul meu nepot, mi-ar fi rămas doar lamentările. Probabil că a simţit şi mi-a înţeles năzuinţa de şi-a lăsat deoparte posibilele alte planuri pentru week-end-ul prelungit de Rusalii şi s-a hotărât să facem o echipă.

                Astfel că plecăm sâmbăta din Brădeţelu cu o urcare constantă mai lungă de 5 kilometri, pe un drum forestier ce uneori şerpuieşte pe pante iar alteori pare a se îndrepta direct spre inima pădurii.

Debutul ne încântă, iar suişul îl luăm drept o bună încălzire pentru ce aveam de parcurs în cele trei zile ce urmează.  

Numai că odată finalizată porţiunea de codru, suntem luaţi în primire de razele soarelui. Care parcă aşteptau o pradă ce să le ostoiască poftele, motiv pentru care se reped flămânde asupra noastră.

Din priviri căutăm un ajutor, un adăpost sau paravan şi cale de câţiva kilometrii pedalăm pe un teren ce în curând va deveni sterp, sătul să se împotrivească dogorii şi care-şi lasă verdele mâncat de caniculă.

Suntem primiţi cu ospitalitate sub umbra unui stejărel adolescent care reuşeşte doar să ne asigure umbra necesară, neavând forţa să împiedice aerul cald să-i intre sub poale. Ne bucurăm şi de acest mic privilegiu, luând o mică gustare din lichiul cu varză pregătit de mama pentru prima zi a escapadei.

Pauza de hidratare o luăm pe terasa Restaurantului Szandy din Sovata, unde sorbim cu nesaţ din halba de bere rece ce nu are timp să se plictisească pe masa din faţa noastră.

La o simplă trecere prin staţiune – din şaua bicicletei – am observat curăţenia, numărul impresionant de flori precum şi furnicarul de turişti, factori care fac din Sovata o destinaţie ce poate menţine tarifele de cazare la cote destul de înalte (detalii referitoare la preţuri auzisem prin jurul meu, pe acasă).

O altă staţiune, aflată destul de aproape – chiar dacă într-un alt judeţ – e Praid. Cu o creştere a interesului manifestat de călători – atracţie ce poate fi stopată din cauza închiderii de curând şi pe o perioadă nedeterminată a salinei pe motiv de inundaţii – nu ne-a făcut să parcurgem bucla ce dă tur localităţii ci ne-am continuat drumul rămânând doar cu imaginea roţii gigante care se învârte asemeni suratelor ei de pe alte meleaguri (dintre care cea mai cunoscută rămâne, totuşi, cea din Londra).

Dacă ultima parte a itinerariului dintre Sovata şi Praid, derulat prin marginea pădurii, a reprezentat o permanentă sursă de bodogăneli din partea mea referitoare la calitatea drumului – greu de străbătut chiar şi cu bicicleta – ce a urmat de la Praid a fost începutul suitei de reproşuri la adresa celor de la Tăşuleasa, “părinţii” Viei Transilvanica.

În concret, porţiuni de traseu ce reprezintă de-a dreptul un chin pentru cei care aleg să îl parcurgă, cu urcuşuri fără nicio logică, în care priveşti doar poteca din faţa ta şi decartezi la greu resursele fizice, uneori nebănuite, pe care le mai ai.

Când afirm că există postăţi de drum chinuitoare, ce seamănă a pedepse sau penitenţă, nu o fac din complezenţă sau răutate, ci din dorinţa de a afla şi cei care îşi propun să-l parcurgă la ce să se aştepte. Consider că nivelul meu de pregătire e bun şi nu mă doboară aceste pante, însă nu le găsesc rostul. Decât eventuale dorinţe ale administratorilor de a intra în Cartea Recordurilor prin însumarea a cât mai mulţi kilometri.

Din moment ce am remarcat şi alte variante de a lega sate între ele, e de neînţeles un alt motiv pentru care s-au ales respectivele escalade, pe alocuri.

În posibila argumentare a iniţiatorilor nu văd cum ar sta în picioare nici dorinţa de a prezenta frumuseţea zonelor, atâta timp cât de o parte şi de alta a urcărilor expuse pe deplin soarelui nu ai parte decât de brusturi ori buruieni vlăguite de căldură.

În acest moment al urcării încep să se înfiripe primele incertitudini care pot conduce la destrămarea visului de a parcurge în totalitate Via Transilvanica până la finalul lui 2026, în etape scurte de câteva zile fiecare.

Firele posibilei renunţări prind a se îngroşa pe escalada dinaintea punctului de belvedere de la Atia. Aici a fost crunt! Dar am greşit şi eu, pe undeva, întrucât am ales traseul marcat în detrimentul celui mai facil, vizibil prin iarbă.

Adică am luat panta costiş, în piept, cu împingeri a bicicletei de câte 20-30 metri apoi pauză de recăpătare a suflului şi menţinere a echilibrului.

Să nu fi fost vreunul din fraţii Uşeriu pe lângă mine în acele clipe!!

Mi se rupea sufletul să-mi văd nepotul în asemenea ipostază, dar îl apreciam pentru stoicismul de care dădea dovadă.

Până la Atia urmează cea mai frumoasă porţiune a zilei. Poate pentru privelişti, poate pentru că e în coborâre, dar, cu siguranţă, pentru certitudinea că ne apropiem de duş şi masă.

Ajungem la cazare ceva mai târziu decât estimasem şi comunicasem proprietarilor, cu pielea înroşită de soare şi prăfuiţi din cap până în picioare, dar mulţumiţi că am izbândit.

Gazda deja ne întinsese masa, pusese la loc perfect vizibil sticla de ţuică şi făcea pregătirile de plecare la ospăţul ce urma să aibă loc în căminul cultural al satului. Motiv pentru care nu vom vedea la tv meciul Belgia – România, la crâşmă fiind închis întrucât se află în acelaşi spaţiu cu aşezământul în care va avea loc petrecerea. Casa nu avea televisor iar bodega închisă…

Primim un laptop pentru a nu ne nenoroci privirea la ecranul telefonului la fotbal şi instrucţiuni pentru intrarea în pivniţa în care se află licorile.

Ca un mic amănunt, proprietarii cresc 19 cai şi au pornit de la pasiunea uneia dintre cele două fete ale lor faţă de blândele patrupede, manifestată cu vreun deceniu în urmă. Iar anul acesta puştoaica de odinioară a absolvit liceul şi a devenit asistent veterinar.

Cea de-a doua zi debutează cu un drum pietruit şi o privelişte frumoasă asupra peisajului din jur, amănunte care dau uitării nemulţumirile de ieri.

Numai că acestea nu stau prea mult şi bine ferecate deoarece după întâlnirea cu o cireadă de blajine bovine – ce ne privesc încercând a desluşi ce ne îndeamnă pe asemenea coclauri – dăm iarăşi de suişuri abrupte.

Noroc că nu sunt atât de lungi şi dese ca în ziua anterioară. Unul şi bun, până ajungem la Foişorul Inima lui Isus, locaţie din care putem cuprinde cu vederea mare parte a Ţinutului Secuiesc. Iar lângă foişor e o terasă acoperită la care întâmpini probleme din cauză că nu vorbeşti maghiara în momentul lansării comenzii de apă minerală şi bere.

Bineînţeles că doar apă Perla Harghitei şi bere Harghiteana se găseşte iar acest amănunt nu mă deranjează prea tare, ba chiar îl apreciez. Menţionez că în cele 3 zile de traseu desfăşurat în Secuime doar apă minerală ca cea pomenită anterior plus Borsec am cumpărat iar oferta de bere - la gazde şi în bufeturile din sate – era alcătuită din Ciuc, Harghiteana, Csikisor…

Încep a se aduna nori şi înnegri văzduhul. Poate şi asta a avut o contribuţie la catalagorea următoarei porţiuni ca fiind una dintre cele mai relaxante din întreaga cursă. Ba chiar ne-am oprit şi am savurat pe saturate cireşe pădureţe foarte vişinii şi coapte.

După care iarăşi pante de coborât şi urcat, unele bune pentru musculatură, iar altele prilej de vociferări mai mult sau mai puţin intense.

Ploaia începe mărunt pe când ajungem în centrul Odorheiului Secuiesc însă nu ţine mult. Numai bună pentru a ne răcori.

Pe băncuţele din faţa catedralei stăm la sfat: mergem sau nu mai departe către următoarea cazare aflată la 11 km distanţă? Efortul depus a fost destul de serios şi astăzi. Dacă am fi renunţat rămânea un regret, dacă am fi continuat am fi ajuns epuizaţi şi fără nicio bucurie la final.

Facem un compromis şi pedalăm spre Mărtiniş pe şosea în loc să o luăm peste dealuri. Chiar dacă urcăm vreo 5 kilometri, următorii tot atîţia sunt doar în coborâre şi ajungem la destinaţie cu sentimentul datoriei împlinite.

Până ajung gazdele de la ştrand, ne tolănim pe leagăn şi pe şezlonguri, prilej de refacere ad-hoc, pigmentată cu degustări de strugurei, agrişe şi coacăze din producţia bio a grădinii.

Dimineaţa următoare ne întâmpină mohorâtă şi cu stropi rătăciţi de ploaie. Oarecum ameninţaţi de o vreme neprielnică, lăsăm la “cum o fi” .

Şi a fost bine. Părăsim casa şi închidem porţile – gazdele plecaseră la serviciu mult mai devreme – apoi ne lansăm pe un drumeag ce străbate ogoarele pe care berzele păşesc cu grijă în căutarea hranei pentru pui iar imenşii baloţi de paie aşteaptă cuminţi să fie ridicaţi şi depozitaţi în preajma fermelor.

În această dimineaţă m-am simţit un biciclist fericit!

Câmpurile lucrate, cirezi numeroase de vite, satele gospodărite şi casele amenajate foarte iscusit bucură vederea şi fac plăcută deplasarea. Aş simţi o strângere de inimă dacă nu aş adăuga sintagma “se vede că suntem în Secuime” …

După pauza de hidratare – cu bere, bineînţeles! – la birtul din Dârjiu, unde am fost sfătuiţi să lăsăm sticlele lângă uşă, că doamna are ceva treabă şi revine (şi pentru asta e frumoasă viaţa în comunităţi mici) iese soarele iar plăcerea începe a se dilua.

Revin obsedantele urcări şi coborâri pentru a trece prin satele înşirate pe traseu iar în Archita ajungem, pe la 15.50, fără strop de apă. Căutăm un mic magazin şi cu stupoare descoperim că cele două din inima satului, de lângă biserică fortificată – că deja am ajuns în ţinutul saşilor – deschid la ora 16.

Parcă am fi în ţările mediteraneene cu siesta lor…

                Sunetul storurilor trase şi apariţia vânzătoarei sunt o izbăvire pentru însetaţii de noi. Cu proviziile refăcute atacăm ultima parte a ceea ce ne-am propus iar puţină vreme după ieşirea din sat suntem informaţi de către un confrate ce venea din sens invers că tocmai se întâlnise cu ursul în pădurea aflată ceva mai încolo şi vizibilă deja.

                Astfel că următoarele eforturi sunt făcute mai mult cu buzele decât cu picioarele, fluierând de zor pentru a atenţiona animalul că suntem şi noi pe acolo şi chiar nu avem vreun gând râu la adresa lui…  

                Scăpaţi din pădure, zburdăm pe pajiştea dintre Roadeş şi Buneşti, iar clipa în care se disting maşinile care circulă pe DN 1 reprezintă triumful. Simt că mi-am împlinit şi acest vis!    

                Însă cred că nu voi mai năzui spre cel de a parcurge în totalitate Via Transilvanica. Probabil că în toamnă vom respecta planificarea de a drumeţi partea din Bucovina, dar mai mult, în acest moment, evit să plănuiesc.

                Mi-au frânt din elan acele părţi proiectate parcă în detrimentul celor interesaţi de mişcare împletită cu dor de frumos vizual.

E importantă conectarea satelor răzleţe cu lumea, cu turismul, prezintă interes pentru cei fermecaţi de locuri şi zone rămase în trecutul autentic, numai că nu văd şi nu înţeleg rostul de a chinui drumeţul să treacă prin cât mai multe, determinând o stare de oboseală atât fizică cât şi psihică.

Nu-mi rămâne decât să adresez mulţumiri lui Răzvan pentru companie şi pentru efortul depus, având în vedere şi calitatea bicicletei avute la dispoziţie, şi să îl asigur că următorul traseu va fi mai prietenos, presărat cu mai multe momente de relaxare.    

---

VIZUALIZĂRI: 496 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI