Vietnam — frumusețea tristă a unui popor vesel

TIPĂREȘTE

Obișnuit deja cu foșnetul străduțelor laterale și cu un anumit neastâmpăr al asiaticilor, mai tot timpul în plină acțiune, îmi amintesc de o discuție cu un director de multinațională din Singapore, care îmi explica productivitatea ridicată a localnicilor foarte mici de statură și cu o mobilitate maximă, în detrimentul europenilor. Respectivul domn investea în industria manufacturieră și în construcții. Dacă mai adăugăm spiritul patriotic al asiaticului, dorința de creștere economică, religia și moștenirea culturală, dar mai ales istoria, avem deja portretul robot al fiecărei națiuni.

Atunci când vrem să deslușim o țară ca Vietnam, este bine să știm că istoria fiecărui om este un desen în tuș al dragostei de țară și al luptei pentru supraviețuire. Este suficient să amintim că, după ce secole întregi, japonezii le-au ronțăit ca pe un orez bun țara, în perioada Indochinei Franceze, reprezentanții Iluminismului au hotărât, conform principiului “cartea multă prostește”, să interzică accesul la școală al unei întregi națiuni, tocmai pentru a nu cunoaște binefacerile emancipării prin cultură a conaționalilor de acasă; după două încercări eșuate ale americanilor în încercarea de a îngenunchea acest popor brav, maestru al tunelelor adânci, de peste douăzeci, treizeci de metri, în care se adăposteau comunități, spitale și armate întregi, americanii se răzbună în 1975, când aruncă bombe cu gaze toxice asupra populației pașnice, lăsând în urmă cinci milioane de copii născuți cu malformații.

Cam de aici începe Ho Shi Min reconstrucția țării refuzând, sprijiniți de China, divizarea. Cam din acel punct pornește starea de alertă a vietnamezului care nu poate prevedea ce va aduce ziua de mâine, pentru care economiile și merindele pregătite de mamă vor mai sta multe decenii la îndemână. Asemănarea tonusului vibrant și molipsitor de pe străzile Hanoiului cu un roi de albine trezit la viață în zorii zilei, nu este întâmplătoare.

Reușesc să leg un dialog cu unul din ospătarii dintr-un local de pe Strada Hang Dau, specializat în hrană marină, în care turiștii locali și străini par a fi o congregație a ghizilor locali și a oaspeților ce înghit, cu explicații cu tot, impresiile și bunătățile locale. Pe prietenul meu îl cheamă Nguyen, un nume care, alături de Ho Shi Min, este cel mai popular din țară. Nguyen îmi spune că Vietnamul este singura țară din lume care are un zeu al mâncării, pe nume Ong Tao, un zeu ce domnește nu numai peste fiecare bucătărie în parte ci și peste întreaga clasă a bucătarilor.

În timpul Anului Nou vietnamez, acesta face naveta între pământ și cer, raportând Zeului Suprem despre bucătăria fiecărei familii, raport ce poate influența sănătatea și bunul mers al lucrurilor pentru întregul an. Îl văd mereu pe acest zeu în gravurile de pe pereții localurilor pe care reușesc să le vizitez. Legenda spune ca Ong Tao apare doar în robă pentru că, din cauza grabei în a-și îndeplini misiunea, a rămas cu pantalonii trași pe vine.

Grupurile mixte de meseni au reacții diferite față de mâncărurile și de băuturile locale. Din când în când, se aud adevărate ovații în momentul în care ospătarii fac un fel de public show, live, ca și când experiența i-ar fi învățat cât de mult contează reclama de la om la om. Totuși, declick-ul de voie bună al vietnamezului se declanșează în momentul când el constată că, deși ești mare și alb, totuși nu vii din America... prima demonstrație live aduce în prim plan un șarpe marin, al cărui cap se despică pe lungime, în două... apoi se omoară cu o lovitură după gât, iar sângele scurs după crestarea cozii, își găsește lăcașul într-un pahar cu vin din sake-produsul finit se numește vin de șarpe, consumat cu mare fast de localnici. Câțiva turiști nordici, cu fețe străvezii, își fac, doar la câteva minute, drum spre toaletă...

Mă uit la ceas și decid să rămân doar până la următorul număr, despre care Nguyen mă asigură că este senzațional. Urmează a fi servită vestita cafea din excremente de veveriță... de fapt, mi se spune că micuțele viețuitoare au talentul de a culege doar boabele de cafea sănătoase, care se elimină complet, ca apoi să se aleagă și să se spele (Piu!), pentru a se usca și prăji înainte de a deveni cea mai gustoasă cafea din lume... este o cafea tare-beton, cu gust ciocolatiu și cu un preț de 90USD la suta de grame. Cu toate că sunt un mare fan al cafelei bune, îmi amân pe termen nelimitat curiozitatea...

Printre atâtea senzații tari, Nguyen, mă sfătuiește să încerc cel mai popular produs culinar vietnamez, un brand național ce se vinde în marile supermarketuri din lume... acesta se numește „Prăjitura bărbatului și a femeii”, un amestec de făină de orez, porumb și ierburi, o adevărată procesiune a gătitului în care mama distribuie cantitățile, bărbatul face amestecul într-o covată din lemn, cu un soi de baros pentru bucătărie iar mezina pregătește partea finală, a ambalajului delicat, dintr-o hârtie verzuie cu flori de păpădie... gustul este atât de plăcut-ceva între budincă și prăjitură de casă- încât simți dragostea din mâinile unei femei.

La despărțire, Nguyen îmi spune ca, dacă vreau să rămân cu o impresie mai completă despre Strada Hang Dau, ar fi bine să nu ratez o friptură de greieri sau viermi de mătase la tavă, cu o bere locală ca apoi să ajung la Colțul Fumătorilor, unde câteva pipe de bambus provoacă bule de apă în niște borcane mari, timp în care degajă unul dintre cele mai bune arome de tutun local... ca fost fumător de pipă cu tutun aromat, mă mulțumesc doar să schițez un zâmbet nostalgic. Tocmai atunci, apare rișca, un mijloc de transport emblematic pentru țările cu o economie aflată încă în suferință. Strădania omului de a ajunge cât mai repede la destinație și veselia nedisimulată a beneficiarului are ceva din logica istoriei acestor locuri. Aflu aici, că pe vremea dominației străine, vergeaua ținea loc de încurajări, în timp ce cărăușul făcea eforturi de supraviețuire cu fiecare pas. La rândul meu, cu fiecare metru parcurs pe străzile din Hanoi, cu fiecare minut petrecut în Vietnam, mă simt tot mai aproape de acest popor de luptători umili ce încearcă să redescopere drumul spre lumină ca și când ar redobândi un drept la viață și la un zâmbet mai optimist. Domnul Yong, proprietarul unui magazin de DVD-uri, veteran de război ce beneficiază de scutiri de taxe, dar cu două mâini amputate de la cot în jos, de pe vremea când era înrolat în Divizia Antimine, mi se mi se destăinuie cu bucuria de a vorbi unui român:

-Noi, vietnamezii am fost și vom rămâne un popor de luptători. Nu cred că veți întâlni vreun om care să nu aibă totul pregătit pentru mobilizare sau pentru refugiu. Starea noastră de veghe va mai dura cel puțin o generație...

Printre aromele străzii disting un iz penetrant de tămâie, pe care nu reușesc să-l localizez în încercarea mea de a descoperi noi scenarii pe străzile alăturate, pline de tarabe de mezeluri, mese cu gogoși, fripturi de pui sfârâind, molozuri de reziduri, oameni agitați, sute de turiști, majoritatea în grupuri mici și compacte, cu un aer vesel dar cu doamne ținându-și mâna dreaptă pe poșete, trăind din plin momentul descoperirii unor lucruri atât de inedite în zumzetul unei mulțimi hiperactive.

Am timp să mă întreb de ce în Mongolia, Taiwan și Coreea de Sud, nu văzusem la un loc atâția turiști câți poți vedea aici, în capitala Hanoi, într-o țară fără infrastructură, cu un venit lunar de sub 200USD, cu pachete turistice, e drept, mai ieftine dar cu o investiție sufletească mult mai mare... cred că putem vorbi de miracolul vieții unui popor atât de încercat de propria istorie, în majoritate budhist, poate singurul popor pentru care soția Marelui Zeu, și-a implorat soțul să fie milostiv cu toți săracii din Iad și să le construiască un tunel de ieșire spre lumină, dându-le, astfel, o nouă șansă divină... poate așa vom înțelege mai ușor noua istorie a Vietnamului.

---

VIZUALIZĂRI: 3764 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI