Ratacind pe stradutele Venetiei

TIPĂREȘTE

Ziua Nr 1 - Duminica 22 Nov 2009

Am decolat de pe aeroportul din Timisoara la ora stabilita (13: 35) nu insa inainte de a revizui putin geamantanul deoarece avea 16 Kg in loc de 15 cat era permis. Deci am mai luat din troler cate ceva si le-am mutat in bagajul de mana, totul in regula, ajungem in aeroportul din Treviso si aici... surpriza. Datorita cetii care pusese stapanire pe toata zona, majoritatea zborurilor care urmau sa aterizeze la Treviso erau anulate, asadar si prin urmare au fost anulate si autobuzele care merg cam din ora in ora de la Treviso spre Venetia. Deci toate planurile noastre ni s-au dat peste cap. Noroc cu un domn tot de aici din Timisoara care fusese bursier pt 2 ani in Venetia si care acuma se reintorcea in Venetia cu ocazia unui concert. Ne-a aratat de unde sa luam autobuzul Nr 6 care merge din aeroportul Treviso la gara Treviso, de aici am luat trenul spre Venetia (pleaca trenuri aprox din 15 in 15 min) si odata ajunsi in Venetia ne-a aratat si de unde sa luam vaporetto nr 1 pentru a ajunge in statia San Zaccaria care ne era foarte aproape de hotel. In tren, in drum spre Venetia ne-a mai povestit una alta despre Venetia, stia foarte multe din momet ce statuse acolo 2 ani. Culmea, din vorba in vorba chiar am ajuns intr-un punct uimitor: de fapt aveam cunostinte comune, pe cineva care lucra la Institutul Cultural Roman din Venetia. Lumea asta este mult mai mica decat pare la prima vedere dar desigur, mult mai mare decat ne-am dori noi sa fie uneori.

Este destul de ciudat sa te dai jos din tren, sa iesi din gara si in loc sa vezi strazi pe care circula masini, biciclete, tramvaie, etc, tu sa vezi de fapt un... canal pe care se ingramadesc vaporase si barci. Cu toate ca era destul de rece, pot spune ca plimbarea cu vaporetto de la Piazale Roma la statia San Zaccaria a fost placuta. O experienta cu totul inedita navigarea printre cladiri care se ridica din apa si care sunt separate de spatii foarte-foarte inguste prin care-si face loc vreo straduta minuscula sau vreun canal pe care abia-abia poate sa se strecoare o barca de dimensiuni mici. Vapoarele sunt destul de rudimentare, dar eficiente. Un bilet costa 6, 5 eur de persoana si este valabil pentru o singura calatorie, indiferent de numarul de statii pe care ai de gand sa-l parcurgi.

Ajunsi in San Zaccaria, scoatem fituica printata de pe pagina hotelului cu indicatiile de rigoare. A urmat o intreaga epopee care s-a terminat cu happy end pentru ca pana la urma am gasit hotelul. Amanunte atat despre ratacirea noastra cat si despre hotel gasiti in review-ul pe care l-am scris separat in acest sens aici.

Mai spre seara am mai iesit putin la o plimbare si chiar daca nu ne-am indepartat foarte tare de hotel, nu usor ne-a fost sa-l regasim. Noroc ca doamna de la hotel (inca nu am reusit sa aflam daca este sotia patronului sau doar angajata) ne-a dat o harta destul de amanuntita si cu care ne-a fost mai usor sa hoinarim prin Venetia.

Ziua Nr 2 - Luni 23 Noiembrie

Dupa micul dejun am facut ceea ce face orice turist care ajunge pentru prima data in Venetia: am mers sa vedem podul Rialto. Un lucru care ne-a mirat cel putin intr-o prima faza, pana ne-am obisnuit: foarte multi localnici canta pur si simplu pe strada cu voce tare. In prima instanta ai tendinta sa te uiti putin mai atent la ei sa vezi daca nu par putin sariti de pe fix, dar... culmea. Oameni bine imbracati, normali parand, indiferent cat sunt de grabiti, auzi foarte des cate un “tarirariraam” in italiana. “Hm… probabil ca au produsul intern brut destul de ridicat” imi zice sotia mirata si ea de ineditul situatiei. Dar pana la urma nu cred sa aiba legatura. E pur si simplu chestie de mod de viata. O dezinvoltura si-o naturalete de invidiat. Vorba aia... asa au fost crescuti.

Ne-am intors dupa aia spre San Marco. Desigur, bisericile sunt din 50 in 50 de metri astfel ca mi-ar fi imposibil sa-mi amintesc pe care dintre ele le-am vizitat si pe care nu. Probabil o sa-mi amintesc exact cand o sa incarc si ceva poze. Am intrat apoi putin prin catedrala San Marci dupa care am urcat in clopotnita. Urcarea cu liftul este 8 euro/pers si in schimb primesti o vedere de ansamblu foarte reusita a Venetiei. Ceva echivalent cu primul etaj de la Turnul Eiffel, pentru cei care au fost. Pacat de vremea care era destul de inchisa, dar totusi se putea si mai rau, adica sa fie ceata. La coborare am testat putin porumbeii din piata sa vad daca intr-adevar sunt chiar asa domesticiti cum par in poze: am scos un sandvis din rucsac si mi-am luat cateva faramituri de paine in palma. In secunda urmatoare era full de porumbei care mi-au aterizat pe maini, umeri, cap si pe unde au mai avut loc. Interesant!

Pe la pranz am zis ca hai sa mergem pana in insula Murano, sa vedem care-i faza cu vestitele fabrici de sticlarie. Din statia San Zaccaria se ia vaporetto Nr 42 si in 45 de minute se ajunge in insula. Vremea destul de inchisa, turisti aproape deloc, doar localnici care umblai de colo-colo cu treburile de zi cu zi, intr-un cuvant: o atmosfera destul de sumbra. Totusi, am intrat pe la cateva fabrici de sticla care aveau si un fel de show-roomuri in care-si expuneau marfa si de unde se putea cumpara marfa. Avand in vedere ca am vazut prin magazinele astea o gramada de sticlarie de toate formele si nuantele posibile nu am mai intrat la muzeu, unde presupun ca tot asa ceva urma sa vedem, doar ca mai diversificat. Am revenit inapoi in statia si am luat un 42 inapoi spre Venetia. Ne-am impacientat putin pentru ca in statie nu era niciun ghiseu sau automat pentru bilete, dar la urcare l-am intrebat pe baiatul care deschide „portita” de la urcarea pe vapor si ne-a spus ca se pot cumpara bilete si de pe vaporas. Deci inca 13 euro (2 pers) si in alte 45 minute erau inapoi in San Zaccaria.

Mai pe seara am cautat un local sa mancam ceva, desigur in primul rand vroiam sa o mancam pizza de la mama ei sa vedem cum este. Ca de fiecare data cand ai de ales dintr-o paleta foarte larga, este destul de greu de ales. Cand intr-un final ne-am hotarat, intram, ne punem la masa si un tip pe la 50 de ani vine cu un carnetel sa-si noteze. Noi vazusem afara pe meniul din geam notate tot felul de chestii in italiana, dar nu am inteles mare lucru, astfel ca am intrat inauntru in speranta ca o sa primim un meniu in limba engleza. Da de unde, respectivul venise cu carnetelul sa isi noteze ce comandam ca si cum noi umblam pe acolo de cand lumea. Il intreb „may we have a menu, pliz? ” la care el imi raspunde „meniu is: lasagna bolognese, lasagna nu stiu cum e tortelini nu stiu cum”. Deci practic aveau gatite 3 feluri din care ne-au dat de ales. Intrebam „pizza? we want pizza”, el: „nooo, nooo, is osteria. Osteria, paaaaaasteeeee. Pizzeriiiaa – piiiiiizzzza, Osteriiiia – paaaaaasta”. In plus, neavand un meniu nu stiam nici cat costa ceea ce ne „recomanda” el, si nu aveam chef sa ne trezim cu o nota de plata care sa ne lase fara aer. Intre timp intrase in local si cineva cu un catzel care latra din toti rinichii de pur si simplu iti perfora timpanul, asa ca a fost un motiv in plus sa ne facem ca ceva nu ne convine si sa iesim. Am salutat politicos si am iesit. Ne-a aruncat un „ciao” cu jumatate de gura, dar cui ii pasa... eram afara in straduta si tocmai scapasem dintr-o imprejurare destul de stanjenitoare, asa ca am purces la drum in cotinuare in cautarea unei pizzerii unde sa ne satisfacem curiozitatea referitoare la ceea ce inseamna o pizza originala la ea acasa. Am ajuns pana la urma la noi in zona (Campo SS Giovanni e Paolo) si am intrat la un mini-restaurant care parea fi patronat de o familie de koreeni. Ambianta destul de placuta, si preturile nu tocmai mici dar in nota obisnuitului. O pizza intre 7 si 10 euro, o bere 5 euro (doza de 0, 33) si un vin “de casa” - 2, 5 euro paharul, 8 euro carafa de 500 ml sau 14 euro la 1 L. Am luat o bere si-un vin “mediu” (de 500 ml) la doua pahare si am mancat cate o pizza. Eu mare amator de calzone rulat, am comandat calzone dar nu prea mi-a satisfacut simturile. Ma asteptam sa fie mai umflata, asa ca astea de la noi si in primul rand mai rumenita. Dar n-a fost sa fie, mi-a adus-o alba ca varul si chiar daca la exterior parea oarecum prajita (culoarea unei lipii de saorma de la noi) am impuns-o putin cu furculitza si inauntru aluatul mi se parea ca este necopt. Dar ce sa-I faci, la foamea ce-o aveam in mine n-am mai facut fitze. In plus vinul de dupa a meritat fiecare banutz. Ca veni vorba de vin mi-am amintit o solutie care ar putea fi pusa in aplicatie de orice turisti, indiferent de buzunar: hoinarind pe stradutele Venetiei am dat peste niste “crame” (la ei nu stiu cum se numesc), ideea este aceeasi ca la noi, se vinde vin direct de la butou la flacon de plastic – 2, 5 eur/L si cum ei au flacoane de 1, 5 L rezulta 3, 75 eur/1 flacon. Am luat si noi un flacon de-asta de vin alb si in timpul serii in camera am tras cateva gaturi. Foarte bun, as putea sa bag mana-n foc ca nu a fost indoit cu apa cum se obisnuieste prin unele locuri, sa nu dam nume. Si culmea, cu toate ca bausem atat de la localul coreenilor cat si din’asta a doua zi nu m-a durut capul absolut deloc.

Cam atat, cel putin deocamdata. Cand o sa mai am timp (si rabdare pentru scris, de ce sa nu recunosc) o sa mai scriu cate ceva si din restul excursiei.

Pana atunci, toate bune!

***wembaster edit: continuarea

---

VIZUALIZĂRI: 2938 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI