O preumblare prin Republica Leului, Veneția, august 2009

TIPĂREȘTE

La începuturile sale, viitoarea Serenissima Repubblica a fost un lăcaş de refugiu al unor imperiali rămaşi fără imperiu în faţa hoardelor migratoare, din care ultimele, cele ale longobarzilor, au reuşit să îşi cedeze numele unei provincii italiene şi chiar să îl inspire pe Verdi. Adevărul acestor lucruri avea să îmi fie relevat, 15 veacuri mai târziu, când, pe autostrada ce străbate nordul Italiei, ultimul indicator rutier anunţa prezenţa aeroportului din Veneţia şi foarte puţini kilometri rămaşi până la Trieste. Pentru că ea, autostrada, s-a scufundat, la propriu, între nişte ziduri înalte de cetate, rămase, probabil, din vremuri imemoriale, că şi GPS-ul s-a blocat, la 18 kilometri de ultima avertizare că trebuie să o părăsesc, spre dreapta. Aşa încât, după o socoteală simplă, am decis că nu vreau să ajung la frontieră, drept care am hotărât să abandonez autostrada la prima ieşire. Zis şi făcut, iar acolo am dat de ghişeul la care trebuia să depun obolul (măsurat în dinarii moderni, euro) pentru kilometrii parcurşi pe drumul de mare viteză... Din fericire, îndărătul ghişeului se ascundea şi o fiinţă umană (spre deosebire de ultimele două, la care plata se făcea automat) pe care am putut să o întreb despre destinaţia mea. Omul s-a uitat la mine ca la un extraterestru (mă aflam la intrarea în Veneţia!), dar mi-a indicat cu largheţe orizontul. Măcar eram pe drumul cel bun...

Încă un sfert de oră de rătăcire printre linii de tren, vagoane de marfă abandonate şi resturile unui port maritim, până când GPS-ul şi-a venit în fire şi m-a îndrumat către destinaţia zilei, campingul din Fusina. Care îşi merită pe deplin numele de camping... Pe lângă spaţiile special amenajate pentru corturi, cu grupurile sanitare aferente, destul de aproape de magazinul în care găseai de toate, de la sucuri şi de-ale gurii până la suveniruri şi îmbrăcăminte, lângă mare, se aliniau câteva rânduri de rulote... Dincolo de şocul iniţial, interiorul rulotei oferea un spaţiu generos, cu baie proprie şi aer condiţionat, totul perfect insonorizat, încât, cu geamul închis, nu se auzea nici cel mai mic sunet de la petrecerea veselilor olandezi de vizavi, din corturi... Iar apusul de soare, pe malul mării, cu vapoarele luminate trecând elegant la numai câţiva metri în faţă, pe şenalul navigabil, cu luminile misterioase care izvorăsc din oraşul crescut în lagună, cu amalgamul de sunete înfundate, cu mireasma valurilor, colora începutul unei nopţi de vis.

Drumul de-a lungul şi de-a latul lagunei se poate face pe calea apei, cu un abonament inteligent, care se poate procura chiar din camping, contra unui preţ convenabil pentru ceea ce oferă. Şi are ce oferi, acolo, pe platforma vaporaşului care te poartă către Veneţia, printre tripozi de lemn azvârliţi, la prima vedere, anapoda, ca marcaje ale unui slalom de neînţeles. Deşi, după ce te bucuri de priveliştea atâtor pescăruşi care se odihnesc pe vârfurile lor, să înţelegi că, în realitate, eşti în faţa unui sistem complicat de străzi şi alei acvatice, cunoscut doar de ei, căpitanii... Care se întunecă la faţă şi tac atunci când navighează pe lângă o insulă bizară, cu o citadelă în ruine, de formă octogonală, unde, de secole, suferinţa şi-a spus cuvântul, fie sub forma refugiaţilor din calea războiului, fie a ciumaţilor din lazaretto care îşi petreceau agonia aici, fie a celor săraci cu duhul, supuşi unor experimente stranii de doctorul care el însuşi se spune că era dus cu pluta... O insulă bântuită de fantomele trecutului şi interzisă azi turiştilor, insula Poveglia...

Dar toate acestea turistul le află târziu, şoptite mai degrabă cu zgârcenie de bătrânul care îşi face veacul în portul Zattere, port cu nume ce aminteşte mai degrabă de oamenii contelui de Monte-Cristo decât de originea sa, de la 1519, când aici era adusă cheresteaua pentru construirea ambarcaţiunilor mândrei republici leonine... De altfel, turistului nu-i pasă de acest detaliu, nici că zattera înseamnă plută, ci doar că de aici începe promenada... După ce ochiul a fost încântat de tabloul atâtor clădiri cu farmec renascentist ce domină ambele maluri ale canalului Giudecca, Il Rendetore, Biserica Mântuitorului din insula Giudecca, I Gesuati, basilica dominicană Santa Maria del Rosario, chiar la limita portului sau Palazzo Molin care, în ciuda grandorii sale, găzduieşte azi nu o familie princiară ci o autoritate publică, piciorul este îndemnat să ia la pas stradelele pestriţe. Şi, din port, se desprinde, perpendicular pe canal, calea îngustă către Ponte dell’Accademia, dar şi pitoreasca promenadă de-a lungul apei. Pe care am ales-o, fascinat de clădiri, de celebrele vaporetto, autobuzele locale, de şuvoiul turiştilor-fotografi, în curgerea lor către sestiere Dorsoduro, de-a lungul podurilor ce traversează puzderia de canale. Căci ce poate fi mai exotic, în această locaţie cosmopolitană, decât alba mireasă asiatică la braţ cu mirele său indoeuropean şi cu chelie, fotomodele ad-hoc pentru cohortele de americani (ca un fapt divers, aici este raiul romanticilor de peste Ocean) ? Dar, alegând această cale, am aflat şi primul adevăr veneţian: nu este suficient să ai doar harta la tine, dar trebuie să ştii şi când sucombă terra firma, care lasă locul, fără avertisment, zidurilor mucegăite de apele lagunei. Aşadar, din colţul peninsulei, pe Fondamente Zattere ai Saloni, şezut-am ca să admir, dincolo de Canal Grande, Palatul Dogilor...

La care am ajuns, în cele din urmă, după ce, pe Ponte dell’Accademia, mi-am permis răgazul unei meditaţii, deasupra Canallaso (varianta dialectală a Canalului Grande), admirând incredibila arhitectură a pastelatului Palazzo Cavalli-Franchetti. Şi privind cu jind la celebrele gondole, simbolurile de netăgăduit ale Veneţiei, care, la cei o sută de euro ceruţi cu zâmbetul pe buze de gondolieri mai mult sau mai puţin macho, mai cu voce de tenor, mai fără, adăstau mai degrabă la ponton decât pluteau pe canale şi atunci doar cu turiştii americani...

Despre Piazza San Marco, le plus élégant salon d'Europe (replică atribuită lui Napoleon, de unii, lui Alfred de Musset, de alţii, dar fără îndoială adevărată), cu a sa Basilică şi Turn al ceasului, cu porumbeii ce vin şi se hrănesc din palma vizitatorilor care îşi oferă astfel plata pentru pozele de album nu se poate spune mai multe. Poate doar senzaţia bizară, accentuată şi de soarele în apus, de buric al Universului. Care sucombă, misterios, în Piazzeta, pe Canal Grande, cu Palatul Dogilor – castel de nisip cu arabescuri fabuloase – în partea ei stângă, străjuit de statuile leonine, care au dat şi supranumele republicii.

Şi aventura de a doua zi, ce părea că nu se mai termină, plimbarea cu vaporetto către o altă insulă de vis din lagună, Murano. De fapt, alegerea de a merge pe calea apei, cu autobuzul local, din portul Zattere, nu s-a dovedit prea inspirată, deoarece drumul a durat mai bine de o oră, cu multe staţii, ocolind întreaga Veneţie. Dar nici vorbă de plictiseală, căci, după ce şuvoiul multicolor al Babilonului modern a coborât la San Marco, am rămas împreună cu localnicii joviali care sporovăiau într-un dialect ciudat, păsăresc, povestind, probabil, ultimele bârfe sau comentând, alături de cele câteva gospodine urcate la staţia următoare, despre preţurile de la Billa (reminiscenţă a stăpânirii austriece?), supermarketul deschis pe marginea abruptă a unui canal nu foarte curat. Pentru ca, lăsând, în cele din urmă insula principală în spate, vaporetto să se aventureze peste lagună, pe lângă insula cimitir San Michele, către oraşul făuritorilor de sticlă, acest miracol medieval, Murano. Şi chiar dacă fabrica era închisă vizitelor, pentru că vacanţa de vară este sfântă acolo, zigzagul peste podurile care traversau Canal Grande, de la un stabiliment la altul, oferă privirii lucirea policromă a aurului din dioxidul de siliciu topit şi suflat după reţete doar aici ştiute. Şi farmecul inegalabil al oraşului acvatic.

Iar la întoarcerea în Veneţia, cu înţelepciune, am abandonat vaporetto la prima staţie, Fondamenta Nuove şi m-am lăsat purtat de torentul multilingv, într-o goană nebună pe stradele înguste, printre case colorate, canale albastre, gondole, poduri, Santa Maria dei Miracoli, Fontego dei Tedeschi, Ponte di Rialto, care suferea la limita prăbuşirii sub fericirea incomensurabilă a miilor de pelerini ce îi călcau dalele, drept care l-am părăsit, fără regrete. Şi, la un moment dat, din multitudinea de ziduri, s-a ivit teatrul La Fenice, prilej de reculegere şi de interogare: cum de a fost posibil eşecul unei opere de-o sensibilitate rară, chiar în seara premierei, acum un veac şi jumătate, când azi, rolul Violettei este cel mai jucat dintre toate rolurile de soprană? Poate pentru că şi atunci, ca şi azi, Veneţia era locul, prin excelenţă, unde oamenii, ca indivizi, dispar în faţa construcţiei, unde orice altă creaţie este o blasfemie în faţa arhitecturii.

Subiecte de meditaţie în amurgul fabulos care aprindea felinarele pe calea apelor, între Lido – locul unde poţi să simţi, la propriu, căldura antichităţii în apele de legendă ale Adriaticii – şi Fusina, leagănul de noapte, cu Veneţia, regina, în vârful celălalt al triunghiului.

---

VIZUALIZĂRI: 1749 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI