Veneția, de-a dreptul senzațională...

TIPĂREȘTE

Cea de-a treia zi din minivacanța venețiană, de altfel ultima, se anunța plină în prima parte, începând în forță cu rezervarea de la 09,30 la Bazilica San Marco, urmând la miezul zilei, la 12,00 cea la Campanilă, turnul emblematic din celebra piață. În plus, ne propuseserăm să mai facem o încercare la muzeele din Piazza San Marco, că poate ne-or mai primi în baza biletelor cu rezervare de acum două zile când ajunseserăm la închiderea programului, dacă personalul ne mai permitea accesul.

Pentru Bazilica San Marco cumpărasem biletele online, de pe website-ul propriu basilicasanmarco.skiperfo ... kugroup_id=2524 fiind de tipul skip-the-line, care asigură accesul rapid, fără a sta la coadă, însă ceva mai scumpe față de cele cumpărate la fața locului. Le-am preferat pe cele combinate ce au cuprins Bazilica în sine, paravanul Pala d’Oro și muzeul San Marco împreună cu terasa Loggia dei Cavalli, care au costat 20€/pers.  

Similar a decurs și rezervarea biletelor la Campanilă, în sensul că le-am achiziționat online tot cu opțiunea skip-the-line, de pe același website basilicasanmarco.skiperfo ... kugroup_id=2524, costul acestora fiind de 12€/pers.

După-amiaza aveam de gând s-o petrecem la pas, pe străduțe, de-a lungul canalelor cu ținta Il Ponte dell’Accademia, unul dintre cele patru ce traversează Canal Grande. Cam acestea erau planurile pentru cea din urmă zi în Veneția, și în bună parte, s-au concretizat.

Să purcedem, așadar, în Piazza San Marco, spre Bazilica San Marco! 

Odată sosiți în Piazza San Marco, privirile sunt pur și simplu magnetizate de Bazilică, aceasta atrăgând toată atenția. Este interesant ca înainte de a intra efectiv în mărețul lăcaș, să i se dea târcoale atât cât se poate, fiindcă este impresionant din orice latură l-ai privi. Are trei fațade care se pot admira fie dinspre lagună, fie dinspre Piazza San Marco-cea frontală-, fie dinspre nord din Piazzetta Leoncini.

Are cinci domuri, a fost edificată în stil romanesc, un melanj între est și vest, rezultând o capodoperă arhitectonică ce copleșește prin splendoare și opulență chiar și în zilele noastre. Majoritatea decorațiunilor cu care este bogat împodobită atât la exterior, dar mai cu seamă la interior, provin din ceea ce venețienii au prădat de-a lungul vremii.

Pe fațada dinspre lagună se remarcă pilaștrii de porfir, originari din Acrra și Constantinopol, precum și statuile Tetrarhilor (considerați hoți mauri) aduse tot de la Constantinopol.

Bazilica adăpostește moaștele Sfâtului Evanghelist Marcu, de fapt a fost clădită, prima oară în anul 832, apoi reconstruită și sfințită în 1094 ca „cel mai frumos lăcaș de cult văzut vreodată” , tocmai pentru a găzdui rămășițele sfântului pe care negustorii venețieni le furaseră din Alexandria în anul 828, ascunzându-le sub mormane de carne de porc spre a-i păcăli pe musulmanii care nu le-ar fi atins nicidecum. 

Pe fațada principală ce are cinci portaluri se remarcă minunate mozaicuri, însă cel situat central, considerat cel mai valoros, înfățișează mutarea corpului Sf. Marcu din Palatul Dogilor, unde fusese găzduit vremelnic, în Bazilică până ce aceasta fusese gata. Sus, atrag atenția statuile masive ale celor patru cai de bronz, practic copiile acestora, aduși de la Hipodromul din Constantinopol, originalele fiind expuse în muzeu spre a fi protejate de factorii corozivi din aer ce le-ar deteriora pe frumoasele exemplare cabaline.

Fațada nordică se mândrește cu Porta dei Fiori, Poarta Florilor, iar accesul nostru cu skip-the-line, chiar pe această poartă era indicat pe bilet.

Interiorul este absolut magnific și are o pregnantă influență bizantină, cu peste 10.000 mp de mozaicuri poleite cu aur, realizate de-a lungul vremurilor. Nici pardoselile nu se lasă mai prejos, marmura și celebrele mozaicuri venețiene în forme diverse, inclusiv de animale, sunt adevărate opere de artă. În partea dreaptă, cea dinspre Palatul Dogilor se află Tezaurul (Il Tesoro di San Marco) care care cuprinde cele mai frumoase colecții de obiecte bizantine din Europa, provenind din prada venețienilor din cea de-a patra cruciadă. 

După ce ne trezim din reverie, ne amintim că aveam de vizitat mai multe obiective din bazilică, așa că ne îndreptăm repejor spre Pala d’Oro, cel mai strălucitor element al bazilicii, după cei patru cai și frumusețea solemnă a interiorului. Splendida lucrare se află în spatele altarului, despre care se spune că este locul de odihnă veșnică al Sfântului Evanghelist Marcu.

 Pala d’Oro, respectiv Paravanul de Aur, este un panou de argint aurit pe care sunt expuse din abundență pietre prețioase, perle și sute de piese emailate. Cea mai admirată pare a fi o piesă emailată ce reprezintă corabia cu care a fost adus trupul Sfântului Evanghlist Marcu la Veneția. 

Pe parcursul a mai mult de patru secole, acest panou a fost împodobit continuu de negustorii bogați, devenind cel mai mare exponat al orfevrăriei gotice păstrat în Europa care a acumulat mii de pietre prețioase care efectiv îți iau ochii când le privești. Practic rămâi mut și te uimește gândul cât de jefuitori puteau fi venețienii!

Pe urmă, am urcat spre muzeul bazilicii unde se pot admira o sumedenie de exponate rafinate, dar și se poate surprinde interiorul bisericii de sus și mozaicurile care îl acoperă aproape în întregime.

Vedeta de necontestat a bazilicii o reprezintă grupul statuar original al celor patru cai (la quadriga marciana) adus în 1204, împreună cu alte comori, caii din bronz aurit „plimbându-se” într-o perioadă și la Paris, duși de Napoleon, apoi readuși la Veneția spre bucuria localnicilor săi.

Ultimul punct al parcursului a fost Loggia dei Cavalli, o terasă încântătoare de unde se obțin vederi spectaculoase către Piazza și Piazzetta San Marco, Turnul cu Ceas de alături pe a cărui terasă i-am surprins pe cei doi mauri ce marchează trecerea orelor bătând cu ciocanul un clopot masiv, parte din mecanismul său complicat. 

Pentru cine este interesat, o documentare amănunțită se poate consulta basilicasanmarco.it.

După parcursul de vreo două ore prin Bazilică, abia ce ne-m dezmeticit și refrișat la o terasă cu gelato și bere, că venise vremea următorului punct de interes, Campanila sau, mai bine-zis, urcuș în înaltul acesteia.

Campanila (Il Campanile din San Marco) sau turnul-clopotniță al Bazilicii, situată în același areal al Piezzei/Piazzettei San Marco, domină orașul fiind cea mai înaltă construcție din Veneția cu cei 99 metri înălțime. Desigur că din înaltul său se surprind cele mai frumoase priveliști asupra orașului, lagunei, dar și a părții continentale Veneto. Urcușul/coborâșul se fac doar cu ascensorul, iar în zilele neprielnice (cu vânt puternic, ceață sau ger), turnul se închide. Din fericire, nu a fost și cazul nostru, ziua însorită oferindu-ne șansa de a surprinde vederi neașteptat de frumoase. 

Campanila inițială a fost ridicată în anul 932 îndeplinind și rolul de far, și a rezistat aproape o mie de ani, până în anul 1902 câns s-a prăbușit. A fost reconstruită, așa cum au dorit venețienii, fix la fel ca cea prăbușită, astfel că după zece ani, era inaugurată noua Campanilă. În vârful său se află statuia arhanghelului Gabriel, iar pe fațade, în partea superioară, deasupra terasei unde se găsesc clopotele, sunt reprezentați în cadrane, Leul Sfântului Marcu și Justiția, (Giustizia), întruchiparea feminină a Veneției.

În secolul al XVII-lea, la 21 august 1609, Galileo Galileiși-a prezentat telescopul, cea mai faimoasă invenție a sa, din Campanilă către Doge și nobili pentru a-și face observațiile astronomice, lucru pe care l-am găsit consemnat pe o placă, acolo sus, în vârful Campanilei. 

Experiența vizitei în turnul-clopotniță a fost fără egal, iar eu o recomand oricui ajunge la Veneția, fiindcă oferă trăiri unice. Nu ne venea să mai coborâm și ne tot învârteam de colo-colo, până când aglomerația ne-a determinat să ne îndreptăm spre lift.

Spuneam în primul articol din această miniserie -- vezi impresii -- că biletele combinate pentru Palatul Dogilor și muzeele de mai sus, nu le-am folosit decât pentru Palatul Dogilor unde am întârziat destul de mult, așa încât la Muzeul Correr când am ajuns, tocmai închidea și nu ne mai puteau primi.

  Ne-am propus să încercăm să intrăm după ce vom fi coborât din Campanilă, deși nu mai eram nici în data, nici la ora înscrise pe bilet. Dar, știți cum se spune, deși sorți de izbândă teoretic nu erau, încercarea moarte n-are!

  Ne-am prezentat la intrarea în Muzeul Correr, am arătat biletele, am explicat situația și, nesperat, am fost invitați să poftim. 

  Parcursul turistic înseamnă vizitarea acestor trei muzee înlănțuite, în sensul că se trece dintr-unul în altul, turistul citind pe panouri că accede în următorul. Cu alte cuvinte, se intră prin Muzeul Correr și se iese prin Biblioteca Marciana. Timpul estimat de vizitare, apreciat la circa două ore s-a dovedit realist.

   Muzeul Correr (Museo Civico Correr) se află pe latura opusă intrării în Bazilica San Marco, în clădirea Procuratie Nuove și este muzeul dedicat orașului Veneția, iar numele său provine de la cel al unui nobil local, Teodoro Correr, care a donat orașului Veneția întreaga sa colecție de artă împreună cu palatul ce o găzduia la acea vreme.

  Muzeul se desfășoară pe trei etaje și prezintă exponate ce oferă o vedere generală asupra întregii istorii a Veneției. Dispune de o secțiune istorică, o galerie de pictură și un sector specializat dedicat unificării Italiei. Tot aici se află un salon cu capodoperele din tinerețea lui Antonio Canova, sculptorul venețian căruia îi datorăm frumoasele lucrăriDedal și Icar sau [iOrfeu și Euridice.

 Mai pot fi remarcate colecții de monede, steaguri, afișe, vederi, instrumente și etichete legate de activitatea maritimă, costume, încălțăminte, cărți, arme și armuri, majoritatea capturate de la turci. Captează atenția „gura leului” (bocca di leone) folosită pentru colectarea denunțurilor anonime cu privire la dușmanii statului (un fel de cutie poștală originală).

De asemenea, aici este expusă și imensa galeră folosită de Dogele Bucintoro.

Din perioada în care Veneția a fost parte imperială se pot admira douăzeci de săli luxoase, atât de pe vremea lui Naspoleon, cât și de pe vremea austriecilor. Împărăteasa Sissi a avut nu mai puțin de nouă săli în componența apartamentelor imperiale. 

Am admirat Sala Ovală, folosită în special de cuplul imperial austriac, apartamantele sale cu anticamera aferentă, dormitorul împărătesei, Camera de Studiu, Sala de Audiențe, Sala Tronului, Sala de Prânz și, desigur, magnifica Sală de Bal. Sincer, multă opulență, pe măsura personalităților în cauză.

 Muzeul Arheologic Național, în care se pășește direct, doar un afiș semnalând acest lucru, reunește sculpturi grecești, romane, monede și bijuterii antice, artefacte din bronz și ceramică din Egipt și Babilon. Cele mai multe dintre acestea fac parte din colecția unui cardinal care a donat-o Serenissimei în secolul al XVI-lea.

Din Muzeul Arheologie se sjunge în sălile monumentale ale Bibliotecii Marciana care cuprind scara de onoare, vestibulul și salonul care avea rol de bibliotecă. Acesta din urmă are tavanul decorat cu 21 de medalioane realizate de pictori ce au performat sub conducerea lui Tițian și Sansovino, ba chiar realizate de Tintoretto și Veronese.

În sălile Bibliotecii sunt expuse și hărți vechi, uriașe care prezintă configurarea lumii așa cum o vedeau venețienii.

Până la urmă, am fost recunoscători că am reprimit șansa de a vedea muzeele, fiindcă zestrea acestora merită apreciată, iar noi, fără a le vizita, am fi plecat din Veneția mult mai săraci spiritual. 

În sfârșit, dorința noastră de a ne plimba pe străduțe, traversând podețe de piatră sau lemn, peste canale, care rămăsese neîmplinită avea șansa să prindă contur și să simțim și noi un pic, în ultima zi de vacanță, spiritul venețian.

După ce ne-am potolit foamea și am luat o pauză pentru refacerea forțelor, am plecat din zona cazării noastre, din cartierul Santa Croce, pe jos, cu ținta Il Ponte dell’Accademia, iar de acolo să ne întoarcem cu vaporetto dacă nu ne-am mai fi simțit în stare să ne întoarcem per pedes. Am cutreierat prin cartierul Dorsoduro, ajungând în Campo San Pantalon, Campo di San Tomà unde am admirat Chiesa di San Tomà, apoi Chiesa din San Paolo în spatele căreia am găsit Campo San Polo cu un chioșc cu gelato și bere unde am făcut un popas de refrișare.

Apoi, luând-o la întâmplare, am ieșit la o stație de traghetto și apoi la stația de vaporetto San Toma, la Canal Grande unde într-un palat avea loc o nuntă, sau cel puțin doi tineri pozau în mire și mireasă în fața elegantei clădiri.

De-acolo, ne-am orientat către Università Ca’Foscari pe lângă care am trecut, apoi ne-am mai pierdut pe niște străduțe și am zărit Il Ponte dell’Accademia pe care l-am traversat, l-am fotografiat din mai multe unghiuri, inclusiv de pe acesta spre Canal Grande. Am hotărât să ne întoarcem cu vaporetto pe Canal Grande, să ne mai clătim ochii o dată în plus cu minunatele peisaje pe care le oferă acesta.  

 Deși nu ne-au prea stat picioarele în această minivacanță, se pare că la prima descindere am văzut doar o mică parte din Veneția, deși ne-am străduit să trecem în revistă ceea ce este mai reprezentativ pentru orașul-lagună. Cum Veneția este inepuizabilă, sunt convinsă că ne-ar mai trebui muuulte minivacanțe să putem spune că am cunoscut cât de cât romantica Veneție. 

La final de serial, este de la sine înțeles că recomand cu mâna pe inimă Veneția măcar o dată în viață, chiar dacă este mult prea aglomerată pentru gustul meu, fiind pentru cei mai mulți vizitatori doar o țintă pentru o zi ori o bifă personală cu care să se laude prietenilor. Cu toate acestea, Veneția este seducătoare, în același timp un conglomerat de frumusețe și comori, iar mai presus de toate, un fenomen natural: un oraș ce țâșnește din apă, ce pare că plutește, deși adevărul este că se scufundă lent...

---

VIZUALIZĂRI: 228 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI