Parcuri, poduri şi… (în sfârşit) plaja

TIPĂREȘTE

Dacă te uiţi pe orice hartă a Valenciei vei fi frapat de o imagine anume: o „panglică” verde care înconjoară Ciutat Vella la nord şi est. Jardín del Turia ocupă 110 hectare şi se întinde pe o lungime de 7-8 km de-a lungul albiei secate a fluviului al cărui curs a fost deviat în urma inundaţiilor din 1957, lucrările de amenajare fiind finalizate în anul 1986. Guvernul spaniol şi administraţia locală doriseră iniţial să construiască o autostradă, însă au cedat presiunii localnicilor, care au cerut un „râu verde”. Aşa s-a ajuns la această „bretea” de iarbă de numai vreo 200 m lăţime, plină de pomi, presărată cu alei şi situată la 2-3 metri mai jos de nivelul solului.

Excepţional întreţinut, parcul reprezintă atật un loc de plimbare şi relaxare, cật şi de practicare a sporturilor. Amatorii de mişcare pot face jogging şi au la dispoziţie piste de biciclete şi roller skating, terenuri de fotbal, baschet, volei, handbal, în timp ce copiii beneficiază de spaţii de joacă ingenios concepute. Singurul „defect” – dacă se poate numi aşa – este faptul că palmierii, portocalii şi cei 1.000 de pini plantaţi încă nu au apucat să crească pentru a oferi suficientă umbră.

În Jardín del Turia, în afara lucrărilor de amenajare urbană, arhitecţii şi-au putut da frâu liber imaginaţiei şi în construirea unor edificii futuriste care au plasat Valencia pe harta celor mai avangardiste oraşe din Europa. Din acest punct de vedere, cel mai important reper este, fără umbră de îndoială, Ciudad de las Artes y las Ciencias – Oraşul Artelor şi Ştiinţelor, dat în funcţiune între 1998-2002, situat înspre capătul estic al parcului, în cartierul Ruzafa. Aşa cum am menţionat deja, nu l-am vizitat, ci doar l-am admirat de la oarecare distanţă, de pe unul din podurile de peste Jardín del Turia – Puente Monteolivete, şi el o realizare tehnică remarcabilă, care porneşte din Glorieta de Europa, o piaţă vastă, înconjurată de hoteluri şi blocuri de apartamente cu aspect la fel de inovator ca şi clădirile ce alcătuiesc cetatea artelor şi ştiinţelor: L’Oceanográfic, cel mai mare parc maritim din Europa; L’Hemisfèric, în formă de ochi, cu trei săli pentru proiecţii 3D şi un planetariu; Museo de las Ciencias Príncipe Felipe, de forma unui schelet de dinozaur, un spaţiu interactiv care prezintă în mod atractiv fenomene naturale, descoperiri ştiinţifice şi tehnice etc. Acestora li s-a adăugat, vizavi, în 2005, Palacio de las Artes Reina Sofia, în formă de balenă, un centru al artelor scenei pe care l-am găsit în renovare.

Nu poţi rămâne indiferent în faţa creativităţii şi ingeniozităţii de care au dat dovadă proiectanţii acestor clădiri futuriste, devenite un simbol al Valenciei mileniului III. Le-am apreciat, cred eu, la justa lor valoare, deşi nu am păşit înăuntru. Motivele le-am expus într-un review anterior: vezi impresii.

La mică distanţă de complexul dedicat ştiinţelor şi artelor, tot în Jardín Turia, a fost ridicat în 1987 Palau de la Música, alt edificiu cu o arhitectură inovatoare impresionantă care adăposteşte două săli de concerte de muzică clasică.

În fine, în capătul opus al Parcului Turia se află Bioparcul, o grădină zoologică inaugurată în anul 2008, devenită în foarte scurt timp un reper turistic de primă clasă. Funcţionează după principiul revoluţionar al prezentării animalelor în habitatul lor natural. Asta e tot ce vă pot spune despre această grădină zoologică, pe care nu am vizitat-o, din aceleaşi considerente pe care le puteţi găsi accesând linkul de mai-sus. Sper să-mi fac timp să adaug, într-un review separat, câteva „panseuri” despre tarifele practicate la asemenea obiective turistice.

Dar mai interesante, din punctul meu de vedere, şi mai definitorii pentru înfăţişarea Valenciei mi s-au părut a fi podurile şi pasarelele peste Jardín Turia, care fac legătura între Ciutat Vella şi cartierele cu blocuri stil Art Nouveau, înlocuite către est, aşa cum am arătat, de edificii cu arhitectură nouă, îndrăzneaţă.

Din cele 15 poduri (două pietonale), unele vechi şi restaurate, altele noi, vă voi prezenta numai pe cele pe care am păşit.

Pont de Fusta a fost finalizat în 2012. Leagă zona Serranos din oraşul vechi cu staţia Pont de Fusta de pe traseul liniei de metrou (tramvai) 4, în imediata apropiere a Real Monasterio de la Trinidad.

Puente de Serranos, situat imediat la vest de Pont de Fusta, a fost construit în 1518 din piatră, cu nouă arce, pe locul unui pod şi mai vechi, luat de ape cu un an înainte. Denumirea sa, ca şi a turnurilor medievale – poartă de intrare în oraş – provine de la localitatea La Serrania, către care ducea drumul.

Puente de la Trinidad, aflat la est de Pont de Fusta, este unul dintre primele înălţate peste apele Turiei, fiind construit în stil romanic şi gotic la finele sec. XIV-începutul sec. XV pe ruinele unui pod maur din lemn pentru a face legătura dintre oraş şi Convento de la Trinidad. Are zece arce ascuţite, cu contraforturi, iar în centrul său sunt două statui baroce realizate de artistul italian Ponzanelli: cea a lui San Luís Bertrán şi a lui Santo Tomas de Villanueva.

Puente del Real este cel care îi urmează spre est. A fost construit în stil gotic începând cu anul 1595, după ce, în 1517, inundaţiile distruseseră vechiul pod din lemn. S-au folosit pietre cioplite luate din cimitirul Mănăstirii Santo Domingo din apropiere. A fost terminat în 1598, la timp pentru nunta regelui Felipe III al Spaniei cu regina Margarita a Austriei. Totuşi numele său pare să nu derive de la „real” (însemnând în spaniolă „regal”), ci din arăbescul „rahal” – „livadă, grădină”. Podul făcea legătura dintre zidurile fortificate ale oraşului şi Palatul Regal, demolat intenţionat de către valencieni la începutul sec. XIX pentru ca trupele lui Napoleon să nu-şi amplaseze aici tunurile. Cuprinde statuile sfinţilor Vicente Mártir (d. sec. III d. Hr.) şi Vicente Ferrer (d. 1429). Grav afectat de inundaţiile din 1957, a fost renovat şi lărgit, pentru a permite o mai bună fluenţă a traficului.

Puente de las Flores este o adăugire foarte nouă (2002) în peisajul Valenciei. A înlocuit un ponton temporar care asigura fluidizarea circulaţiei. Numele său atrage atenţia asupra straturilor de flori care îl mărginesc.

Puente de San José datează de la începutul secolului al XIV-lea, când era cunoscut ca Puente de Santa Cruz. Se află imediat la vest de Puente de Serranos. Distrus în timpul inundaţiilor din 1517, a fost refăcut în secolul XVII din piatră, amplasându-se şi statuile lui San Luís Bertrán şi Santo Tomas de Villanueva, ulterior transferate pe Puente de la Trinidad.

Parcurile Valenciei nu se limitează, bineînţeles, la Jardín del Turia. Pentru iubitorii de plante, mult mai interesantă este, în mod cert, o vizită la Jardín Botánico, situată la mică distanţă de Torres de Quart. Adăposteşte o colecţie impresionantă de circa trei mii de specii din întreaga lume, în mare parte alcătuită de palmieri şi cactuşi, dar şi din plante medicinale sau mediteraneene, precum şi soiuri aflate pe cale de dispariţie. Grădina Botanică a fost întemeiată în 1567, fiind preluată de Universitatea din Valencia în 1802. Încântătoare sunt sera tropicală, datând din 1859, şi cea interioară („Umbráculo”), o structură iniţial realizată din zinc, cu plinte decorative din cărămidă cu motive neogreceşti, proiectată în 1897 pentru adăpostirea plantelor pe timp de iarnă. După un incendiu, în 1990 a fost complet restaurată, zincul fiind înlocuit cu fontă. Deşi nu foarte întinsă, Grădina Botanică este un loc extrem de plăcut pentru plimbări în voie sau un popas de odihnă pe o bancă. După 1990 a fost extinsă cu un pavilion destinat cercetării. Deschisă noiembrie-februarie 10-18, martie şi octombrie: 10-19, aprilie şi septembrie: 10-20, mai-august: 10-21; taxă intrare 2 euro.

Jardínes del Real o Viveros, situate vizavi de Jardín del Turia, între Puente de la Trinidad şi Puente del Real, au fost amenajate în jurul Palatului Regal, respectiv al serelor („viveros”). Întinderea vastă de teren, plină de iarbă, pomi, flori şi statuete, găzduieşte Museo de Bellas Artes precum şi Muzeul de Ştiinţe ale Naturii iar vara concertele din cadrul Feria de Julio. Aşa cum am relatat, zona prevăzută pentru spectacole era îngrădită şi păzită în dimineaţa când am ajuns noi acolo şi nu am reuşit, din păcate, să vedem decât o mică parte din parc.

Jardín del Parterre şi Jardín de la Glorieta, aflate în Ciutat Vella, în apropiere de Plaza de Tetuán, sunt două parcuri de mici dimensiuni, poziţionate unul în completarea celuilalt. Au fost amenajate la jumătatea secolului al XIX-lea cu scopul de a oferi locuitorilor Valenciei o oază de verdeaţă şi sunt pline de magnolii dar şi de statui ale unor personalităţi ale oraşului.

Aş vrea să precizez că enumerarea aceasta nu acoperă nici pe departe multitudinea de parcuri şi grădini din Valencia, un oraş cu adevărat „verde”. Peste tot, între blocuri, în scuaruri, în centrul bulevardelor întâlneşti parcele plantate cu iarbă şi copaci şi, din loc în loc, bănci pe care te poţi aşeza când oboseşti sau vrei, pur şi simplu, să priveşti în jur, dovadă a atenţiei pe care edilii o acordă confortului locuitorilor. Valencia e un oraş „aerisit” şi până şi în cartierele noi între clădiri au fost prevăzute locuri de relaxare, de parcare şi de joacă.

Vă spun toate acestea în oarecare cunoştinţă de cauză: circulând mult cu mijloacele de transport în comun, am traversat diverse părţi ale oraşului, fără a ne mărgini la centrul Valenciei. Am constatat astfel că, începând de la Jardín del Turia, Valencia s-a dezvoltat şi extins radial, de la clădirile Art Nouveau care înconjoară Ciutat Vella trecându-se la cartiere de blocuri, în majoritate placate cu cărămidă aparentă sau zugrăvite în nuanţe de ocru (culoare pe care o detest!), a căror înfăţişare e „salvată” de prezenţa masivă a spaţiilor verzi, a portocalilor şi palmierilor, dar şi a micilor piaţete mărginite, obligatoriu parcă, de cafenele şi localuri fără pretenţii unde vecinii se adună seara la un pahar de vorbă. Excepţie face cartierul Ruzafa, aflat în partea de sud-est, „lipit” de parc şi conceput din start în stil futurist la finele mileniului trecut şi începutul celui actual. Poate că vă voi dezamăgi, însă chiar m-aş aventura să afirm că Valencia e în mare parte un oraş de blocuri, fapt de înţeles având în vedere dimensiunile sale şi numărul locuitorilor. De pildă, stadionul pe care joacă echipa de fotbal FC Valencia se află drept în mijlocul unui cartier nou, la fel şi imensul campus universitar. Vă asigur că asta nu ştirbeşte cu nimic din farmecul oraşului şi că bulevardele largi şi părculeţele compensează din plin abundenţa betoanelor.

Unul din locurile cele mai interesante din oraş se găseşte – cum poate că nu v-aţi aşteptat – în apropierea plajei. E vorba de Cabañal sau Cabanyal, cartierul maritim din spatele întinderii de nisip care porneşte spre nord de la Puerto Marina Náutica, portul de agrement complet refăcut pentru a găzdui America’s Cup în 2007. Cabanyal este un fost sat pescăresc cu colibe acoperite cu paie transformat după un incendiu din 1796 într-o zonă elegantă, cu clădiri de locuinţe în stil eclectic cu faţade zugrăvite în culori vii şi decorate cu mulaje şi azulejos. Din 1998 localnicii se împotrivesc (cu succes!) unui plan care prevede extinderea bulevardului Blasco Ibañez, împărţirea cartierului în două şi distrugerea – susţin ei – a nu mai puţin de 1.651 de locuinţe. Rezultatul este cel puţin surprinzător: foarte, foarte puţine hoteluri, terase, hyper- sau mini-marketuri şi oricare alt tip de clădiri cu tentă comercial-turistică au fost ridicate în apropierea mării; locul a rămas deocamdată „neatins”. Iată ce poate face simţul civic!

Să ne îndreptăm însă către plajă, sau mai precis spre Paseo Marítimo. Reamenajată la începutul anilor 2000 şi mărginită de palmieri, faleza a devenit un loc preferat nu numai de cei veniţi să înoate, dar şi de plimbăreţi, biciclişti şi rolleri. De-a lungul său, în special pe porţiunea sudică, se înşiră tarabe cu suveniruri şi articole de plajă dar şi câteva (nu multe) localuri care servesc fructe de mare şi paella, despre care se zice că ar fi cea mai bună şi „autentică” din oraş...

Cele două mari plaje din Valencia se numesc Las Arenas sau El Cabanyal, respectiv La Malvarosa, la nord, ambele cu blue flag, nisip fin auriu, lungimi de 1-1,2 km şi lăţimi de circa 150 m! Foarte mult, nu-i aşa? Aproape că oboseşti până să ajungi la malul apei – noroc cu podeţele din scândură. Pe de altă parte, nu există niciun risc ca cineva să-ţi calce pe cearşaf ori să te înghesuie în apă. Nici măcar duminica nu am văzut plaja ocupată în proporţie de peste 25 la sută. Rămâne aşadar spaţiu berechet pentru a înălţa zmeie şi a juca volei, fotbal, frisbee sau mai ştiu eu ce. Intrarea în mare e lină – nu chiar ca la Mamaia, dar până să poţi înota trebuie să parcurgi vreo 20 de metri. Apa era mai limpede dimineaţa şi mai tulbure după-amiaza, îngrozitor de caldă (cred că avea peste 27 de grade) şi în niciun caz în nuanţele pe care iubitorii Greciei le iubesc cu înfocare! Aduce mai degrabă cu Marea Neagră, dar fără valuri. La sud, în afara oraşului, plaja continuă încă vreo 10 km, sălbatică şi înconjurată de dune de nisip, până la Saler şi Albufera.

Plajele acestea sunt sută la sută orăşeneşti şi n-au mai nimic în comun cu variantele mai dichisite din staţiunile de litoral. Cei pretenţioşi nu au ce căuta aici! Puţine locuri amenajate cu umbrele şi şezlonguri, foarte puţine tonete de unde să poţi cumpăra un suc, o bere sau o gustare; nici vorbă de beach baruri. Există însă locuri de parcare, salvamari, puncte de prim ajutor, duşuri, toalete şi cabine de schimb iar poliţia locală, care are propriile secţii la ieşirea de pe plajă, patrulează în permanenţă pe faleză. Plajele Valenciei sunt eminamente populare, făcute pentru relaxarea şi distracţia localnicilor şi mai puţin cu gândul la turişti. Ceea ce nu înseamnă că n-am văzut şi italieni, francezi sau olandezi la plajă. Dar majoritatea iubitorilor de soare şi apă sunt valencienii: vin cu toată familia, cu lăzi frigorifice burduşite cu şandvişuri şi sucuri, cărând după ei scaune pliante, cearşafuri sau şezlonguri, jucării de plajă pentru copii şi umbrele. Se comportă ultracivilizat: nu lasă în urmă nicio hârtiuţă, totul e aruncat conştiincios la coşul de gunoi. Şi sosesc (de la serviciu, presupun) chiar şi la şapte şi jumătate seara, când noi ne pregăteam de plecare, pentru a se răcori cu o baie în mare.

Ce se poate spune la finalul unei serii de articole dedicate unui oraş? În primul rând, că deşi am „bifat” aproape tot ce ne propuseserăm, nu i-am epuizat atracţiile. În al doilea rând, că am cunoscut o Valencie extrem de primitoare, cu oameni amabili şi o atmosferă relaxată, fapt care a contribuind din plin la reuşita sejurului nostru.

Cred că esenţa acestui oraş rezidă în aceea că oferta sa satisface mai toate gusturile: iubitorii de istorie, cultură şi artă pot explora bisericile şi muzeele din Ciutat Vella; melomanii nu au decât să îşi rezerve bilete la concertele găzduite de Palau de la Musica sau Palacio de las Artes Reina Sofia; familiile cu copii pot petrece 2-3 zile la Oraşul Artelor şi Ştiinţelor sau Bioparc; petrecăreţii au la dispoziţie o mulţime de cluburi şi baruri de noapte, în special în cartierul El Carmen; romanticii pot face lungi plimbări prin parcuri; amatorii de sport nu au de ce să renunţe la exerciţiile fizice, Jardín del Turia îi aşteaptă cu piste de jogging şi biciclete; iar cei cu dor de bălăceală în mare au unde să înoate în voie. Iar dacă adăugăm şi avantajele zborurilor directe, al găsirii unei cazări decente la tarife convenabile şi al preţurilor în general rezonabile la mai toate produsele, serios vorbind, ce altceva ţi-ai mai putea dori?

---

VIZUALIZĂRI: 5847 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI