Periplu caledonian (V)

TIPĂREȘTE

De la Dalrchreichart la Oban, cu unele întreruperi

Deși Oban, „poarta insulelor”, este practic la doi pași de Faebuie Cottages - vezi impresii - (ocolești Loch Ness, treci prin Fort William, apoi urmezi drumul de coastă, pe lângă Loch Linhe, ca să traversezi spectaculosul pod ce leagă North Ballaculish de South Ballaculish și să cobori, spre sud, pe lângă Port Appin și Connel și gata, ai ajuns), am părăsit, cu regrete, ferma, dis de dimineață, într-o zi care se anunța ploiasă rău. De fapt, ploaia ne-a urmat până dincolo de Fort William, dar nu acesta făcea parte din program, deși portul său, cu iahturile cochete, cu faleza de promenadă plină de gură cască, ce nu țineau cont de picăturile enervante, ar fi meritat, măcar, o oprire de curtoazie. Pentru că prima țintă a zilei era muntele cel mai înalt din Insulele Britanice, Ben Nevis. Bine, acum am ajuns la poalele lui, doar ca să aflăm, grație amabilității unei tinere ce făcea dejurnă la un depozit din zonă, că gondola pe care o căutam nu se ridica pe Ben Nevis, ci pe un alt vârf, ceva mai la nord, pe Aonach Mor (Creasta Înaltă, pre limba galică), în antiteză cu Aonach Beag (Creasta Scundă), deși, geografic vorbind, cel de-al doilea este mai înalt decât primul... Ok, departe de mine orgoliile locale ale unor highlanderi.

Ne-am întors așadar, spre Fort William, ca să urcăm, spre dreapta, în munte. Am ajuns la baza telegondolei la timp, înainte ca ploaia să înceapă să cearnă, dar, fixați pe obiectivul nostru, am plătit obolul și ne-am urcat în gondolă, fără să observăm că de ea, la spate, era fixată o bicicletă. Habar nu aveam că pot fi parcate biciclete acolo; doar după ce am observat proprietarul țopăind ca să și-o dea jos... Cu scuzele de rigoare, pentru enorma gafă, am rămas în gondolă, deoarece instalația era din aceea care se rotea, te urcai în prima pe care o găseai (sau credeai că e) liberă, apoi ușa se închidea automat și... asta e. Drumul a fost lung, preț de vreun sfert de ceas, pe un vânt care te făcea să te întrebi când vei lovi stâlpul următor. Probabil că legea nescrisă care împiedică sinucigașii să își ducă la bun sfârșit planurile a făcut ca mica noastră cabină să oscileze în opoziție de fază cu stâlpii. Așadar am ajuns pe creastă, la timp ca să vedem doi puștani dispărând într-un salt mortal pe drumul de mountain bike special amenajat și la debutul căruia se anunță clar și răspicat că fiecare biker coboară pe riscul lui. Cred și eu; la uraganul care avea să se pornească, sper ca cei doi să fi ajuns întregi jos...

Sus, pe creastă, vremea (și relieful) îmi amintea de Cota 2000 la ceas de noiembrie. De la gondolă – pentru cei care nu doreau să piardă timpul la restaurant – se deschideau mai multe poteci. Pe una dintre ele am apucat-o și noi, pe sub telescaunul funcțional iarna, când sunt deschise pârtiile de schi. Alături de un grup de asiatici (mai degrabă japonezi, decât de pe continent), am urcat cu stoicism, sub un vânt care îndoia și un copac, până la punctul de belvedere, de unde am reușit câteva fotografii ale văii. Am coborât la timp, admirând efortul altor japonezi de a urca cu umbrela deschisă, doar ca să intrăm în restaurant o dată cu deschiderea baierelor cerului. În câteva clipe, vârful pe care fuseserăm și noi mai devreme, a dispărut din câmpul vizual și, o dată cu el, zecile de turiști întârziați. Neavând ce mai face, am luat gondola înapoi, drumul descendent fiind copleșit de o ceață deasă, spartă, brusc, de imaginea care creștea cu repeziciune a clădirii de la bază. Am răzbit cu greu în parcare, apoi am continuat pe șoseaua spre Oban, cu ștergătoarele la maxim.

Norii s-au spart brusc la intrarea în North Ballaculish, cu o perspectivă spectaculoasă asupra lacului și a podului, pe sub care drumul făcea o buclă generoasă. Furați de peisaj, am oprit din parcare în parcare, până pe stâncile negre de la Port Appin, unde, sub un soare generos, dar rece, am șezut...

Abia la Connel am înțeles giganticul lapsus... Fascinați de peisaj, am ratat drumul spre Glencoe, la doi pași de podul care unea cele două Ballaculish... După ce urmărisem istoria clanurilor, după ce înțelesesem lupta orgoliilor, am uitat de punctul culminant al acesteia, marcat de „masacrul de la Glencoe”, soldat cu victoria definitivă a Campbell-ilor, dar și cu dizolvarea cutumei clanurilor... E adevărat, am recuperat, cumva, această pierdere, o zi mai târziu, prin vizita la castelul ducilor de Argyll, sediul clanului Campbell, de la Inveraray...

Deocamdată, la Connel, pe o bancă din parcare, am admirat curgerea spectaculoasă, pe sub pod, a straniei Cascade Lora. Stranie, deoarece este o „cădere” de apă pe orizontală, datorată mareelor, care împing apele din Loch Etive în amonte sau în aval, după cum este fluxul sau refluxul, într-o spectaculoasă învolburare.

Plimbare prin Oban

Patrick, landlord-ul de la Elderslie Guest House (vezi impresii), ne-a indicat o scurtătură, prin spatele casei, pe sub coasta dealului care mărginește orășelul spre sud, preț de vreo 20 de minute, până în port.

Oban este o stațiune cochetă, cu un port important turistic și pescăresc. De altfel, deși zona este locuită din vremuri imemoriale, satul propriuzis nu a fost ridicat decât târziu, înspre veacul al XVIII-lea, pe lângă micul port pescăresc, abia după – și din cauza – apariției distileriei, muzeu, acum. Zău, nu ai spune asta azi, după casele colorate, din piatră, care se arcuiesc după linia țărmului și care se etajează, discret, pe pantele dealurilor. Căci nu am văzut o arhitectură mai generoasă pentru o casă – poate doar în Harry Potter, unde era descrisă casa aceea care era mai mare pe dinăuntru decât pe dinafară. Poate că J. K. Rowling de la Oban s-a inspirat în descrierea casei, deoarece aici exteriorul oferă privirii un paralelipiped din piatră, cu un singur nivel, înconjurat de flori frumos colorate, doar pentru ca interiorul să fie atât de inteligent compartimentat, pe principiul circumvoluțiunilor care măresc la infinit suprafața unui volum limitat...

Oban este situat într-un golf cu fața la insulele Hebridelor Interioare, Mull, a doua ca mărime, după Skye, Iona, de unde au venit călugării irlandezi în misiunea lor evanghelică pe țărmurile britanice și Staffa. De aceea, linia de ferry, iahturile și vapoarele de croazieră oferă ochiului o relaxare deplină, în apusul însorit, brăzdat de zborul obraznic al pescărușilor. Și acolo, în port, restaurantele și terasele te îmbie cu meniurile lor din fructe de mare, de la scoicile acum scoase dintre stânci, pe care trebuie să le mănânci crude, până la sofisticatele bucate gătite din pești ale căror denumiri îți forțau creierul la adevărate turniruri. Am evitat, de data aceasta, cruditățile, pentru un pește local bine asezonat cu salată, pe care l-am îngurgitat la o masă, pe malul mării... Nu știu ce a meritat mai mult: peștele, care putea fi oricare din panoplia atlantică sau senzația unică, sub soarele blând, de a adăsta la acea masă din lemn, cu satul aglomerat pe coastă, cu velierele care se pregăteau de culcare, cu turiștii veseli ce mișunau în toate părțile, precum furnicile în mușuroi.

Iar preumblarea pe partea cealaltă a golfului, până la catedrala Sf. Columba, călugărul irlandez care i-a creștinat pe picții de la Urquhart și, prin ei, întreaga Scoție, am amânat-o pentru a doua zi, în favoarea construcției ciudate, ca un for roman, de pe deal. Am urcat pe pante abrupte, printre case de poveste, până la Turnul McCaig, ridicat de un bancher ca momunent pentru familia lui. Poate că nu ar merita atenția această construcție, dacă nu ar fi povestea sa. John Stuart McCaig, un tip putred de bogat (vă dați seama, și bancher, și scoțian), a observat cum pescarii din Oban șomează în lunile de iarnă. Atunci a început construcția monumentului, folosindu-i ca mână de lucru, doar în acest anotimp. Turnul a fost ridicat în câțiva ani, oamenii locului muncind doar în lunile de șomaj, aducând oarece bunăstare lor și familiilor lor.

Turnul în sine amintește, într-adevăr, de un edificiu roman, poate chiar de Coliseum și oferă priveliști dramatice asupra orașului, a golfului și a insulelor. Și bine am făcut că l-am vizitat în acea după amiază, deoarece, a doua zi, vremea tipică scoțiană a revenit, cu cerul noros și stropii fini de ploaie. Așa că am dat ocolul golfului, pentru a studia, în tihnă, la ora deschiderii, catedrala Sf. Columba. Acum, deși Columba este un personaj important pentru istoria post romană a Britaniei, nu pare a fi tratat la adevărata lui valoare. Patrick însuși, la întrebarea mea despre catedrală, a răspuns în doi peri: „A, biserica catolică? ” Ceea ce m-a mirat, crezând că, totuși, scoțienii țin de Roma, căci de aceea s-au și luptat acerb pentru independență și pentru readucerea tronului Angliei de la schismaticul Henric VIII la buna credință… Ei, bine, nu. Catedrala este operă modernă, a secolului XX, dar se încadrează perfect în arhitectura insulară, încât ușor i-ai da o mie de ani.

Dunollie, Dunstaffnage și Inveraray sau incursiune într-un mileniu de istorie

Iar de la catedrală, pe malul golfului, drumul se continuă, pe esplanada Corran, pe lângă monumentul dedicat martirilor din Primul Război Mondial (se spune că nu este familie insulară care să nu fi avut măcar o victimă în acea conflagrație), către ruinele romantice ale castelului Dunollie. Cu o istorie zbuciumată de peste un mileniu, ars ba de irlandezi, ba de vikingi, căzut la mijlocul luptelor intestine dintre clanuri, a fost abandonat, în cele din urmă, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea. Iar ca abandonul să fie total, după ce străbați poteca prin pădure, deasupra golfului, ajungi la poarta domeniului, păzită, cum altfel, de niște oi pașnice, numai ca să afli că, duminica, programul de vizită este doar între 12 și 16…

Asta e, după ce l-am fotografiat, am pornit către următorul castel, impunătorul Dunstaffnage…

Castelul este printre cele mai vechi construcții de piatră încă în picioare și, după ce a adăpostit celebra Piatră a Destinului (aflată azi în castelul din Edinburgh) a devenit sediului clanului MacDougall, în calitatea acestora de Lorzi ai Insulelor. Evident, ca mai toată Scoția, și castelul a picat, în cele din urmă, în mâinile Campbell-ilor, cunoscuți azi sub numele de ducii de Argyll. Aici a fost încarcerată și Flora MacDonald, cea cu statuia de la Inverness, pentru că l-a ajutat să fugă, prin insula Skye, pe Bonnie Prince Charles, Tânărul Pretendent (la tronul Angliei), iar locul detenției este marcat în ruinele turnului.

Castelul este în prezent o ruină, cu zidurile intacte, pe care te poți plimba, ca să admiri împrejurimile. Vezi portul unde, cu aproape o mie de ani în urmă, au fost învinși norvegienii care încercau să pătrundă dinspre Insule. Iar pe o latură a zidurilor, anacronic, se păstrează edificiul mai nou, construit de Campbelli, ca sediu al puterii lor. Vizitezi cele trei etaje ale casei zidite pe la 1700, apoi părăsești castelul, către ruinele abației din pădure. Interesant este faptul că, la poalele castelului, se găsește Centrul de Cercetări Marine, instituție veche de peste un veac.

Cât despre Campbelli, pe principiul „să dăm cezarului ce e al cezarului”, am plătit tributul, în ultima zi a expediției și am dat o fugă până la Gurile râului Aray, Inveraray… Căci acolo se ridică, maiestuos, pe malul lui Loch Fyne, castelul ducilor de Argyll. De la Oban, se merge către Connel, cu a sa cascadă Lora, apoi se cotește la dreapta, pe lângă Loch Awe, unde oprești preț de 10 minute, pentru a imortaliza o altă posesiune a Campbell-ilor, castelul Kilchurn, care străjuiește Loch-ul, de pe insulă.

La reședința ducilor de Argyll se ajunge după ce traversezi orașul Inveraray, pe o alee asfaltată, ce ocolește domeniul, până în parcare. Acolo, la barieră, plătești obolul vizitei, după care ești lăsat să parchezi mașina. Castelul impune prin turnurile sale ascuțite, exact ca în poveștile cu zâne. Este, în fapt, o construcție relativ recentă, de pe la secolul XVIII; din vechiul castel existând azi doar trei capete de coloană, înălțate pe pajiștea din fața actualului. Iar interiorul vizitabil, adică parterul și etajul întâi (la cel de-al doilea locuind, în timp de vacanță, al 13-lea duce de Argyll cu familia) este clasic, cu apartamentele, dormitoarele, camerele de desen sau de odihnă, unde te privesc sobri, din tablourile înnegrite de vreme, Campbellii cei răi, dar și, din fotografiile împrăștiate peste tot, veseli, ducele de Argyll, soția lui și copiii. Câtă diferență! Mă întrebam cum e să te plimbi prin propria casă și să te uiți pe pereți la tablouri pe care, de obicei, te aștepți să le vezi la muzeu, știind că acolo sunt strămoșii tăi; unii încă de acum șapte veacuri!

Iar grădinile castelului sunt impresionante…

La întoarcere, am oprit în port, pentru o scurtă incursiune în oraș. Am ocolit Închisoarea, care este unul dintre principalele puncte de atracție turistică – care pe mine mă depășește… Orașul este mic – de altfel, majoritatea localităților sunt mici, cu case din piatră, strânse la un loc, de parcă ar fi nevoie încă să se apere în fața unui dușman nevăzut. Pentru noi, în acea zi, dușmanul a fost ploaia, care, după orele amiezii, nu a mai încetat…

Înapoi la Edinburgh, via Glasgow

De la Oban la Edinburgh am ales drumul prin munți către Glasgow (alternativa la revenirea prin Stirling, pe care îl vizitasem la dus). Acum, drumul este spectaculos; un fel de Valea Oltului ceva mai îngustă, dar, pe o ploaie abundentă și plin de mașini și, mai ales, de autocare, devine o adevărată provocare – la un moment dat, ne-am blocat într-o curbă în care s-au întâlnit doi astfel de mastodonți; soluția pe care au găsit-o cei doi șoferi, după minute bune, fiind să se atingă ușor (probabil că au făcut schimb de asigurări ulterior sau, poate, este cutuma acestor șosele ultra înguste). Cert e că, după ce am transpirat din abundență – deși afară nu erau mai mult de 12 grade – am ajuns la liman, adică la șoseaua normală, o dată cu atingerea estuarului râului Clyde. Unde am mai oprit, prin parcări, pentru a poza și, mai ales, pentru a respira aerul curat al libertății.

În Glasgow am intrat ușor, printr-un cartier de case cu un nivel, din cărămidă roșie și am urmat drumul către Park&Ride-ul de la Kelvinbridge, unde am ajuns cu ajutorul indicației a doi polițiști care își făceau rondul pe acolo și care au fost foarte încântați să ne dea o mână de ajutor. Greșisem partea străzii (of, cu condusul ăsta pe stânga!). Doar pe aici trecea râul Kelvin, titlu cu care a fost înnobilat William Thomson, irlandezul… Nu am ales întâmplător această parcare, deoarece era chiar în stația de metrou Kelvinbridge, la doar trei stații de centru. Glasgow-ul are o linie circulară de metrou. Așadar am luat un bilet de o zi și am purces la drum. Metroul este mic, destul de înghesuit, dar practic. Am coborât la Buchanan Street, în buricul centrului, de unde am coborât, pe strada omonimă, printre magazine de fițe și pub-uri, către râul Clyde, la podul suspendat. Iar acolo, după o scurtă vizită la catedrala Sf. Andrei, care este și patronul spiritual al Scoției, am adăstat pe mal.

Nu înainte de a ne opri în Piața George, dominată de statuia lui Walter Scott, deși, la intrare, nu poți să treci fără a face o plecăciune Reginei Victoria și Prințului Consort. În Piața George se află clădirea monumentală a Consiliului orășenesc… Tot aici a avut loc o întâmplare interesantă. Cum am spus într-un articol anterior, purtam pe cap băștile luate de pe vârful La Rhune, din Țara Bascilor de pe versanții francezi ai Pirineilor. Ei, bine, odihnindu-ne pe o bancă din fața Consiliului, am fost abordați de un individ ca la 50 de ani, mândru că suntem basci. A vrut să știe din ce localitate. Era scriitor și scria o carte despre lupta bascilor din vremea celui de-al doilea război mondial. Cu greu l-am convins că nu avem treabă cu bascii, cel mult cu băștile lor; ba chiar a sugerat că nu e bine să ne ascundem mândria națională și ne-a lăsat cartea lui de vizită… Separatiștii ăștia…

Am părăsit malurile râului Clyde, lângă shopping center-ul de la St. Enoch, doar pentru a coborî în stația de metrou cu același nume și a ne întoarce la Buchanan. De unde am vizitat, în cruce, cu centrul la Galeriile Buchanan (un mall), spre stânga și, mai apoi, la dreapta, peste strada Hanovra (nu, nu cea din film, dar onorurile dinastiei regale sunt pretutindeni aici, în Scoția), către Universitate și catedrală. La care am ajuns, după vreun sfert de oră de mers pe o stradă lungă, cu multe clădiri în construcție (unele erau viitoare cămine studențești). De fapt, între catedrală și universitate este o legătură strânsă, cea de-a doua avându-și originile în cursurile ținute aici în vremea căderii Constantinopolului…

După o preumblare de cinci ceasuri, ne-am adunat puterile pentru a străbate cei 60 de kilometri care despart, pe autostradă, cel mai mare oraș al Scoției de Capitală.

Iar acolo, la Edinburgh Ibis Budget (vezi impresii), am șezut și am tras linia.

În loc de concluzie

Scoția este un tărâm îndepărtat pentru noi, carpatinii, unde se ajunge greu. Este un loc care merită vizitat, măcar o dată în viață (știu, este cineva pe aici care mă va contrazice; cum adică doar o dată?)

Este obligatoriu să închiriezi o mașină (doar dacă nu vrei un simplu city-break) și să vizitezi măcar câteva dintre locurile emblematice. Noi am ales un tur de 2500 de kilometri, care să atingă părțile esențiale ale țării, cât să o poți înțelege.

Benzina s-a mai ieftinit și aici, cu prețuri ce variază între 1,16 și 1,23 GBP pe litru. La stațiile BP este 1,18, dar cel mai ieftin este la stațiile hypermarketurilor (la Tesco din Inverness, de exemplu, a fost chiar 1,15). Nu se pune problema de calitate; combustibilul este la fel de bun, fie la o pompă de firmă, fie la una no name. Doar prețul diferă; la no name este mai mare!

Scoția este scumpă, pentru noi, românii. De fapt, prețurile sunt cam ca la noi, doar că în loc de RON, se pune GBP în coadă… De aceea nu ne-am permis să mâncăm la restaurante sau terase; am preferat să cheltuim pe obiective.

Apropo de GBP… Scoția tipărește propriile lire, acceptate de Banca centrală britanică, având exact aceeași valoare cu cele englezești. Doar că nu ai ce face cu ele o dată ce ai trecut granița. Așadar atenție, la plecare, să scăpați de toate bancnotele locale.

Oamenii sunt deschiși, dornici să te ajute.

Clima… Ehei, asta e o altă poveste… Pe când îmi făceam temele pentru excursie, am găsit, pe un forum de fotografii, următorul comentariu despre Oban: „… poza asta a fost făcută în singura zi cu soare din anul 2013”.

Tare, nu?

Noi am prins, puse cap la cap, vreo trei zile cu soare. Dar nu frigul sau norii deranjează, ci ploaia. Din fericire, nu ne-a plouat decât în ultimele zile, câteva ore. E drept, a fost suficient…

---

VIZUALIZĂRI: 3070 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI