Hoinar prin Țările de Jos (I)

TIPĂREȘTE

Cât de suprarealistă trebuie că i-a părut japonezoaicei, cu aparatul foto din dotare, următoarea scenă: pe o bancă, printre lalele mov, trei ființe umane ciocneau ouă roșii, în timp ce mormăiau ceva ininteligibil, pentru ca, după operația cu pricina, să sară în sus, cu un zâmbet mare cât toată fața (dar, de fapt, nu așa ne văd ei, locuitorii de la Soare Răsare, pe noi, europenii, în anime-urile lor?), arătându-și oul care nu s-a ciobit, doar ca să ciocnească din nou, până când le-au făcut zob pe toate...

Pentru că, da, ce poate fi mai suprarealist decât să ciocnești ouă roșii pe o bancă, printre lalelele mov din Keukenhof? Chiar dacă e duminica Paștelui, chiar dacă Paștele lor a fost cu o săptămână mai devreme și chiar dacă, de Paștele lor, cel mult, ei înroșesc ouă ca să le ascundă în grădină, pentru ca să fie descoperite de copii – acei copii care se maturizează la 35 de ani, dacă vă amintiți. Dar senzația, în soarele cald, acolo, lângă sera Prințului Willem-Alexander (care nu mai este prinț, ci Rege, după abdicarea simpaticei Beatrix – pentru că, dacă și un Papă poate renunța benevol la Tiară, de ce nu ar face-o un uns al acestuia?), este unică și plină de serotonină (acest elixir al fericirii, mai ales ținând cont că, puțin mai departe, în grădina cu scaune și mese, un grup de conaționali, în ziua Paștelui, cu tot cu copilul din dotare, luau un mic dejun tradițional olandez – nu tu ouă, cozonac sau pască, dar, poate, erau ardeleni catolici sau protestanți, că tot se poartă în Bucureștii anului 2015, mai știi?).

Deoarece un must see al actualei incursiuni neerlandeze au fost grădinile spectaculoase, pline de flori, deschise doar în această unică perioadă a anului. De la Delft nu sunt decât vreo 40 de kilometri de drum, care întretaie autostrada de Amsterdam, trece pe lângă Leiden, ca să se opească la intrarea în Lisse (tot timpul am spus Lisa și gândul îmi zbura la Octavian Paler, nicidecum la fostul teren de vânătoare al aristocrației olandeze, pe locul căruia, după nenumărate avataruri, a fost ridicată actuala grădină).

Ca o paranteză, ce poate deveni un laitmotiv al escapadei prin Țările de Jos, șoferii olandezi parcă au luat lecții de la confrații mioritici, prin șmecheriile pe care le fac, de la depășirea cu mulți kilometri pe oră a vitezei legale, până la străpungerea liniei continue, doar pentru a ocoli coloana care aștepta, regulamentar, să se avânte în sensul giratoriu spre intrarea extra, căci intrarea principală era rezervată autocarelor. Acolo, pe hectare nesfârșite de iarbă bătătorită, ce păreau a oglindi celelalte hectare, 32 la număr, ale grădinilor, te așteptau parcările, în care, sub bagheta tinerilor dirijori voluntari, se aliniau, cuminți, mii de vehicule. Dar și la un preț pe măsură, 6 euro pe zi! Bine, intrarea pe celebrele alei costă cu încă 10 euro de persoană mai mult decât parcarea, deci, pentru o binemeritată vizită în care ochiul să încânte cortexul cu explozia de culori, preferi ca prânzul și cina, în acea zi, să fie acoperite de bucatele din supermarket. În fond, ce, brânza de la Albert Heijn nu e bună? (deși, atenție, aici, în lanțul băștinaș de magazine nu se poate plăti cu orice card, chiar dacă ei, olandezii, au inventat ING-ul, ci numai cu cartoane speciale, pe care doar ei, aborigenii, le posedă... Deci, fără bani peșin nu cumperi nimic!) Dar fiecare cent merită cu vârf și îndesat aici, la Keukenhof! Mai ales în anul Van Gogh, cu al său pavilion special, dedicat nu numai florilor expuse printre copii ale florilor sale pictate, dar inteligent construit pentru satisfacerea noii fițe tehnologice, cea care va duce arta fotografică în derizoriu, nu mai puțin celebrul selfie... Grădinile însele îți pot ocupa o zi întreagă, fără ca tu, vizitator, să te plictisești. Căci preumblarea circulară pe la pavilioanele ce poartă numele foștilor și actualilor suverani (inclusiv cel al dinastiei, Oranje Nassau) poate fi brăzdată de opriri pe malul lacului (ce aduce, uneori, a Cișmigiu), la magazinele de nimicuri sau la restaurantele din dotare, de plimbări pe malurile canalului, spre Moară și lanul de lalele, cu un popas de o poză în bărcile special amenajate pentru asta (deși îți trebuie ceva răbdare, să stai la rândul șerpuitor al celor dornici de o amintire colorată). Cu amendamentul că ele, grădinile, sunt deschise între 20 martie și 17 mai, anul acesta.

Iar pasul următor, după ce am ocolit Amsterdamul, a fost o ocheadă la Volendam (căci nu degeaba mi-am făcut temele pe AFA), acest sat-port, odinioară, azi, doar un Baraj Astupat, după cum îi sună numele… Dar ce bijuterie turistică, cu al său port de agrement, plin cu iahturi de toate calibrele și mărginit de cochete vile, ale căror apartamente așteptau să își primească musafirii, între două escapade marine. De altfel, de pe digul înalt din celălalt capăt al satului, în bătaia unui vânt pirateresc, îți umpleai plămânii cu aerosolii dătători de viață, încât pe deplin înțelegi refugiul unor Picasso sau Renoir aici, pe coasta Mării Nordului.

Iar drumul ne poartă înapoi, spre Delft, pe lângă un Amsterdam netrecut printre obiectivele turistice ale acestui an, spre o altă minunăție, Kinderdijk... Adevăratul, de data asta, după diversele asemuiri de pe meleaguri aiurea. Este vorba de cea mai mare densitate de mori de vânt din întreaga Olandă, menită, încă de acum șase veacuri, să asaneze o țară mereu amenințată de mare. Numele însuși vine de la o legendă, poate asemănătoare cu povestea lui Moise, cel purtat la vale de Nil. Cândva, după marea inundație din secolul al XIV-lea (asemănătoare cu cea din anii ’70 ai veacului trecut), pe apa de aici plutea un leagăn din lemn (probabil acel buștean scobit, pe care îl vedem noi azi în Muzeul Satului), în care dormea un copil. Ca o notă aparte față de istorisirea biblică, aici, o pisică menținea, prin salturile sale, echilibrul precar al leagănului... Evident, este doar o legendă, de care, culmea, localnicii nu sunt prea mândri, deși, la întrebarea de unde vine, totuși, numele locului, care înseamnă chiar asta, „Digul copilului”, dau din umeri. Doar că, indiferent de originea denumirii, morile, în sine, dezvăluie un miracol ingineresc născut de inventivitatea unor oameni care, literalmente, și-au zidit țara. Există o vorbă: „Dumnezeu a creat lumea, dar olandezii au creat Olanda”! Vorbă care este 100% adevărată... Deoarece aici privești cum apa este întoarsă în mare și cum o mlaștină care nu a mai putut fi drenată natural încă de acum opt sute de ani a fost transformată într-o magnifică zonă de locuit, împânzită cu case de o veselie aparte, în sate cu nume imposibil de pronunțat.

Cum vizitasem locul, într-o dimineață umedă și rece, acum câțiva ani și cum, atunci, mă plimbasem pe aleile dintre morile de vânt, am decis acum să iau vaporașul, al cărui vajnic căpitan te poartă, preț de o oră și contra modicei sume de 5 euro, prin Hoge Boezem van Overerwaard, de-o parte și de alta a căruia se ridică cele 19 mori. Sub soarele rece al amiezii, morile, zărite din față, se expun, mândre, ca niște zeități din alte vremi. Este greu de descris senzația unică, de dincolo de timp; poate doar familia de rațe, cu rățoiul rățoindu-se la noi (căci ce altceva poate face un rățoi), pentru că i-am deranjat lecția de mers pe apă pe care el și distinsa-i doamnă o aplicau puradeilor proaspăt scoși din ou, să te mai aducă cu picioarele pe pământul prezentului.

Care prezent, în apusul soarelui, te poartă, pe lângă Rotterdam, înapoi, la Delft, numai la timp pentru a pune la punct detaliile unei noi incursiuni, pe care ai visat-o încă de când citeai, la limita de jos a adolescenței, cartea lui Cornelius Ryan. Acolo, la un pod prea îndepărtat...

Pentru că, a doua zi, dimineața, după ce ai blestemat din toți rărunchii bușonul de pe autostrada spre Rotterdam și ai promis să nu te mai enervezi niciodată pentru aglomerațiile naive de pe străzile carpatine, ai părăsit-o, pe ea, autostrada, ca să te avânți curajos către Nijmegen, un alt pod peste râul Waal, la granița cu Germania. Nu mulți știu că este una dintre primele așezări olandeze și, cu atât mai puțin că numele-i vine de la localitatea fundată de Traian (da, cel care ne-a dat impulsul necesar pentru etnogeneză și care, în mod ridicol, se expune, cu animalul în brațe, pe treptele Muzeului Național de Istorie) chiar între cele două războaie dacice: Ulpia Noviomagus Batavorum (în amintirea satului batavilor revoltați cu un veac înainte). Căci Noviomagus a devenit, în limba aborigenilor, Nijmegen. Oricum, nu povestea romană, nici măcar posesiunea carolingiană sau orașul în care s-a semnat Tratatul care încerca să pună capăt războaielor franco-hispano-olandeze m-au atras aici, ci povestea, mult mai recentă, a operațiunii Market Garden, menită să protejeze podurile care făceau legătura cu Germania de o eventuală demolare a lor de către armatele naziste.

Am parcat mai mult după instinct, într-un Park&Ride pe care l-am ochit mai aproape de centru, după harta GPS-ului. Am avut dreptate, dar a durat ceva până am reușit să trec de bariera automată (tot mai puțini angajați umani, în acest Occident depravat), deoarece, nu-i așa, suntem în Olanda și aici nu funcționează orice card, ci doar ale lor. După o scurtă conversație la telefonul parcării, lucrurile s-au rezolvat (nu se putea plăti cash, ci doar electronic!) Acum, Park&Ride înseamnă, după cunoștințele mele, un loc unde îți lași mașina, ca să iei un autobuz mai departe. Aș! Sub podul de cale ferată, printre bicicliști și pietoni, mă gândeam încotro să o apuc. Intuiția îmi spunea că centrul este foarte aproape) și chiar nu greșeam), doar că lipsa reperelor m-a făcut să merg în direcția bună, dar în sensul greșit... Noroc cu niște încărcători-descărcători al căror șef de echipă o rupea pe englezește. I-am întrebat încotro e Grote Markt, dar, din neatenție, nu am rostit Hrote Markt, ceea ce i-a făcut pe aceia, inițial, să se scarpine în cap, până să se prindă despre ce e vorba. În cele din urmă s-a lămurit misterul: trebuia să o iau pe sub podul de cale ferată.

Bun așa, pașii m-au purtat către Kronenburgerpark, cu ale sale ziduri cu turn ce veghează asupra unui lac, pe aleile căruia se plimbă, azi, liceeni și îndrăgostiți (deoarece, se spune, zona era frecventată, până nu demult, de prostituate și drogați). Am luat turnul drept reper, după ce am admirat căprioarele și iepurii care împărțeau aceleași țarcuri, ca să mă afund în centrul vechi, ghidat de cântecul clopotului din catedrală. Așa am ajuns în Piața Mare, celebră din toate fotografiile de pe internet, cu primăria și catedrala în lucru. Doar că, norocul meu, azi era zi de târg. Toată Piața, până jos, la râu, era plină cu tarabele marchitanilor. Un extaz turistic!

Am coborât spre râu, ca să urc, mai apoi, către Valkhof. Un parc ciudat, deasupra râului Waal, celebru prin tablourile epocii de aur flamande, un parc plin de ruine milenare, de la resturile castelului lui Charlemagne – căci aici au fost posesiunile sale și ale urmașilor săi (de altfel, se spune că Valkhof este o corupere a unui ipotetic Frankenhof, Curtea Francilor, de la Ludovic cel Pios, fiul lui Carol cel Mare, citire), la rămășițele palatului lui Barbarossa, împăratul Sfântului Imperiu...

Bine, toate astea le-am citit pe stâlpii din parc, deoarece pașii m-au purtat într-acolo pentru cu totul altceva: podul peste Waal, cel care a fost pilonul operațiunii Market Garden, atât de trist împotmolită în orașul vecin. Pentru că el, podul, putea fi admirat din punctul de belvedere special amenajat și plin, în acea zi, de veteranii britanici, parte pe propriile picioare, parte în cărucioare cu rotile, dar toți, deși bătrâni ca marea, mândri și taciturni... Acolo, la Liberation Route...

Deoarece, regăsindu-mă cu mașina și, mai ales, reușind să plătesc obolul parcării, ca să pot fi, la rându-mi, eliberat, am luat cap compas Arnhem, un pod prea îndepărtat. Tot instinctul m-a purtat într-o parcare centrală, cu aceeași problemă, a cardului neacceptat. Din fericire, aici se putea plăti cash, doar că aparatul accepta numai monede, drept care a trebuit să cumpăr o delicatesă locală din ciocolată, la prețul de 1 euro, pentru a putea face rost de cele câteva piese metalice necesare evitării unei amenzi de 100 de euro... Complicat, nu? Ca să nu mai vorbesc de personajul bizar, ce vorbea o engleză de Oxford, care dădea sfaturi în parcare tuturor ageamiilor care, aidoma mie, se blocau în folosirea cardului și care personaj bizar s-a dovedit a fi un cerșetor... Cu siguranță, nu de pe maluri dâmbovițene...

După o scurtă plimbare prin centrul plin de magazine și restaurante, m-am retras, pe lângă un porc-dinozaur cu picioarele în sus, înapoi, în parcare, ca să traversez poarta istorică spre fluviu. Acolo se ridică noul pod John Frost, după numele celui care a atins primul acel pod prea îndepărtat, bombardat de americani și distrus în cele din urmă de germanii care se retrăgeau. Iar la centrul istoric, bătrânelul, fericit că cineva îi calcă pragul, mi-a arătat un model la scară al bătăliei din acea toamnă a anului 1944, când trupele britanice, ajutate de polonezii pe care tot ei, supușii regelui, i-au sacrificat, după război, au suferit o grea înfrângere, cauzată de nesincronizarea unei debarcări în spatele frontului. Cât de puternic a fost acel Wehrmacht care, la numai câteva luni înainte de capitulare, încă putea stăpâni teritorii, ba chiar putea alunga un inamic aproape omniprezent...

Pentru că Olanda a rămas printre ultimele țări eliberate, după tăvălugul care a ras satele Normandiei de pe fața Pământului.

Întoarcerea către Delft, cu revenirea ocolită la singura benzinărie care vindea litrul de benzină cu 1,5 euro (acolo unde prețul mediu este de 1,7 euro pentru decimetrul cub de carburant), a fost marcată de rememorarea acelei istorii și a locurilor prin care am călcat în ultimii ani, tocmai ca să o înțeleg mai bine...

---

VIZUALIZĂRI: 3101 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI