Lisabona, orașul colorat ce se adresează simțurilor / un altfel de mini-ghid

TIPĂREȘTE

Nici un ghid turistic nu mi-a transmis profund o imagine de suflet a Lisabonei, am ,,probat’’orașul de la capătul continentului, prin prisma geografiei mele sentimentale... mi-am propus să deschid anul meu pe Afa cu un articol scris altfel, după două vizite la un interval scurt de trei ani... atentie, nu voi descrie nici un monument și nu voi da sfaturi practice, vă servesc doar ponturi mirosite și simțite de mine.

Lisabona e orașul de unde pleci, ca să te întorci, eu mi-am urmat meandrele sufletului și mi-am omorât acolo timpul cu iubire, la braț cu fantoma legendară a lui Ulise, vinovat se pare că l-ar fi fondat, am călcat melancolic pe urmele pașilor lui Pessoa, după ce am citit cartea sa cumparată în 2013 în Chiado ,,Ce ar trebui să vadă un turist ‘’ și mi-am umplut arhiva cu imagini proaspete, ce s-au suprapus peste cele adormite.

Lisabona e capitala nostalgică a unui trecut istoric maritim plin de glorie, ea a intrat în dialog cu turistul boem din mine prin sfera senzorială, am văzut-o cu ochii larg deschiși, am mirosit-o, am pipăit-o și am gustat-o pe îndelete ca acel pasteis de nata legendar, regina prăjiturilor portugheze, noua mea madeleine à la Proust.

Am dormit în ea dusă pe perna de la hotel și m-am trezit zâmbind în fiecare dimineață în miros aromat de bica portugheză, cafeaua ce mă gâdila regal pe nări, amintindu-mi că ei portughezii au adus-o aici în secolul 15, în epoca marilor descoperiri.

Repet, Lisabona e o carte cu ilustrate diverse pe care nu o poți lăsa din mână, eu nu am epuizat-o, mă simt în ea ca acasă și în siguranță … ceea ce e grozav pentru o femeie solo traveller.

Când am coborât din Blue Air după un lung zbor de peste 4 ore fără păpică și cafea, am uitat de fluturii din stomac și aterizând lin, l-am văzut de sus din cer pe Cristo Rei cu brațele deschise, mi-am dorit pe loc să fiu lângă statuie și să o ating cu mâna, visul avea să devină curând realitate.

La a doua vizită în 2016 am realizat iar că nu am timp să explorez capitala rațional, e prea haotică în unele cartiere, m-a bătut surprinzator si arșita africană în septembrie, am avut senzația că orașul se dilată și mă strânge, am parcurs cu efort fizic itinerarii variate în toate direcțiile, am urcat mental într-o spirală temporală lusitană, am asaltat Lisabona pe linii orizontale și pe linii verticale, concluzia e că bătrăna doamnă e plină de contraste pe cele 7 dealuri.

Lisabona, văzută cu ochii e fotogenică și surprinzătoare

Am revăzut Lisabona inundată de aceeasi lumină magică cu toate simturile în alertă, doar eram de capul meu, am văzut-o cu Ochii miopi pe sub rama ochelarilor de vedere și cu un ochean mărinăresc, aruncat în rucsac, m-am bucurat de panoramele din unele puncte de belvedere, ce le ratasem în vizita precedentă.

Văzută de sus de pe dealuri din acele Miradouro , orașul european renăscut din cenusă grație acelui marchiz de Pombal, mi s-a decupat pe vizor ca un amfiteatru uriaș, cu jocuri de tramvaie, funiculare, autobuze, un apeduct, două poduri gigant suspendate îndrăznet si cu aplomb peste legendarul râu Tejo, demne de orice carte poștală.

O vorbă populară locală zice că fiecare locuitor are propriul lui mirador, unde vine să admire soarele la culcare și să mediteze … sunt 17, au de unde alege.

Am deschis ochii en première asupra panoramei Lisabonei în 2016 de pe cea mai nordică colină în Miradouro de Graca și un pic mai sus în Miradouro da Nossa Senhora da Monte, mai puțin bătătorit.

M-am așezat într-un balcon secret, privind la orizont castelul Sao Jorge, pe un unghi la stânga și am plonjat în spațiu ca Superman, pe deasupra acoperișurilor roșii din Baixa, recunoscând Elevator de Santa Justa, arcurile delicate ale bisericii Convento de Carmo și Alfama.

Poate că panorama din Miradorul de Graca nu e la fel de spectaculoasă ca cea de la castel, dar am găsit aici o oază de liniște, lângă bătrâna Igreja de Graca, unde venea adesea și Fernando Pessoa, doar era geamăn ca și mine.

Am admirat pentru prima data panorama magică a Lisabonei și dincolo de râul Tejo, de pe celălalt mal, de pe esplanada cu statuia lui Cristo Rei, dar și în deplasare cu mașina pe podurile 25 aprilie și Vasco da Gama, în drum spre și dinspre Arrabida.

Lisabona e orașul cu o mie de culori

Lisabona e bogat colorată, are reputația de a fi numit orașul cu o mie de culori, recunosc cu mâna pe inimă că am vănat zilnic curcubee de culori pe lentila aparatului foto.

Lisabona este Albă , i se spune Ciudad Blanca, datorită luminii puternice ce -și pune amprenta pe fațadele ocru ale clădirilor... eu am vazut-o pastelată, datorită restaurării moderne a clădirilor.

Explozia de lumină în care se scaldă Lisabona e și mai puternică la gurile misteriosului rău Tejo, unde cântă în capul meu nimfele poetului național Camoes... sus pe colina Sao Jorge, luminozitatea cerului de un albastru pur atrage pictorii deopotrivă cu turiștii.

La gura lui Tejo, locul de pornire al celor ce aveau să descopere lumea nouă, Lisabona are ape de culori albastru metalic în oglindă, am admirat seara la apus vapoarele care pleacă sau vin, atunci când petele de culoare se diluează în atmosferă și turistii stau ca și persoana mea pe mal, pe niște trepte, ascultând muzică în aer liber, dacă au noroc.

Lisabona e GALBENA ca lâmăia mult prea coaptă în eleganta Praca do Comercio , unde notez rapid statuia greoaie a regelui portughez Jose I pe calul său uriaș, el mă privește de la înălțime victorios și-mi șopteste că și-a reparat trupul pus în schele în 2013.

Ce explozie de lumină, țarcuri de animale vii, legume și costume populare autentice întâlnisem eu în acest perimetru generos, în timpul festivalului din iunie, numit Mega -Picnic Continente , unde mi-am pierdut papucul în timpul unei învârtite a dorului, cu un țăran portughez ce mă luase pe sus la dans, într-o piață invadată de mii de turiști. (vezi impresii).

Acum fosta piața regală era inundată puternic de lumina soarelui dogoritor ce și-a pus cerceii de aur prea strălucitori, intimidându-mă prin dimensiuni și impresionăndu-mă prin măreția arhitecturii clădirilor ascunse pe sub arcade, unde mi-am găsit refugiu.

Galben e și tramvaiul istoric electrico cu numărul 28 de la începutul secolului 20, ce trece prin apropiere, urcând în viraje nebunatice din colină în colină, el are pentru mine un farmec nebun... da Lisabona e un tramvai numit plăcere.

Lisa bonita mea e desigur Albastră , ea iese în stradă cu fresce murale de azulejos pe care se revarsă soarele la tot pasul... multe case sunt decorate cu aceste bucățele de ceramică, pentru care eu am dezvoltat o pasiune nebună de legat...

Cea mai mare explozie de albastru am întâlnit-o în Mânăstirea Vicente de Fora, unde am căzut în extaz total în fața panourilor albastre cu fabulele lui La Fontaine, în Muzeul National de Azulejos, nu-mi iese din cap nici acum panoul albastru de 23 de metri ce pictează Lisabona înainte de marele cutremur din 1775 și desigur mai am un secret albastru, în suburbia Lisabonei în Benfica în grădinile Palatul Marchizului de Frontera. (vezi impresii).

Lisabona și casele ei colorate, nu poate exista fără aceste piese de azulejos ce râd și plâng în soare sau ploaie, adevărate opere de artă inventate de mauri în secolul 15... chiar și casele degradate, cu covoare mozaice, rupte, peticite, dezlipite au farmecul lor.

Lisabona e Verde în Parc Eduardo VII la nord, în Gradina Botanică, în parcul muzeului Gulbenkian, însă locul meu preferat este Jardim de Estrella în vestul Lisabonei, o încântare pentru simțuri, este o grădină elegantă în stil englezesc cu plante și arbori exotici, păsări pe lac, în centrul ei există cel mai vechi chioșc de muzica din fier forjat din Lisabona.

Lisabona îmi pare uneori Portocalie pe acoperișurile unor case... dar culoarea îmi e la îndemână zilnic prin prăjiturile ce le savurez vizual și real, în nenumăratele ei pastelarii.

Evident regina portocalie e acel pasteis de nata, cel mai bun din lume... mi-am colorat ochii cu portocaliu zilnic, în doua localuri istorice, în Confeitaria Nacional din Praca Figueira si în Pastelaria Suica de la 1829... sunt demențiale, nu am avut timp să le mai savurez și pe cele din Belem.

Rozul râmâne culoarea mea preferată, ea apare pe multe clădiri, e o culoare pastelată, ce sare delicat în ochi... casa mea preferată e undeva în Mouraria sau Alfama, pe un deal, e pur și simplu o poezie...roz e și Palatul baroc Foz, devenit centru turistic pentru vizitatori în Praca Restauradores... peste drum e Hard Rock Café, cu nuanțe de ocru, de aici am plecat dimineata cu Insider Lisbon la drum prin Portugalia... și desigur roz e Muzeul Muzicii Fado la sud de Alfama.

Culori de toate felurile sunt pe GRAFITTI, pe pereții imobilelor, ele nu prea sunt pe gustul meu, dar arta lor acopera vesel fațade degradate... le-am văzut peste tot... nu sunt însă sigură că le-am priceput mesajul social și artistic.

Liniile de metrou lusitane sunt albastre, galbene, verzi și rosii, drapelul portughez e în principal roșu și verde, săpunurile lusitane sunt învelite în ambalaje cu o mie de culori... tramvaiele pentru turiști sunt si roșii, decorate cu reclame publicitare... Podul 25 aprilie suspendat peste apă are culoarea ocru, amintind de San Francisco... și exemplele pot continua, merită să fii atent la detalii, observați că nu am scris nimic despre flori... cele mov de bouganvillea sunt preferatele mele.

Auzul -Lisabona vorbește molcom și cântă răscolitor muzica de fado

Lisabona e o doamnă în vârstă, se scoală leneș dimineața, în ritm lent, în scrășnet fain de tramvaie ce-mi gâdilă timpanul, chiar lângă hotelul meu din Praca Moniz sau în Praca de Figueira... lumea începe să se agite, să se miște, sa vorbească pe stradă, în metrou sau în gara manuelină din Rossio de unde pleca trenul spre Sintra... ascult fermecată incantatiile limbii portugheze la piață, în magazine, arunc și eu câte un por favor, obrigado, obrigada, portughezul îmi zâmbeste, gesticulează amabil, îmi vorbește politicos, îmi vinde bilete de transport la un chioșc, mă hrănește cu pește, mă îmbie să cumpăr pantofi/sapatero, am probat zece perechi, mă invită să beau una bica la Café Nicola... o babă țipă la mine în Alfama și-mi arată ciomagul, că am gresit direcția spre mirador... habar nu am ce zice, nu contează, mă simt excelent... vocea Lisabonei e misterioasă și mută doar atunci când intru în bisericile monumente, în muzee și librării... am auzit un babilon de limbi străine în fața mânăstirii Jeronimus, la coadă în Belem... am auzit zilnic românește prin Baixa și Chiado, pe unde hoinăreau turiștii români coborâti din Blue Air...

Lisabona e cântec răscolitor de fado în Alfama și Bairro Alto, unde umblă noaptea bufnițele tinere, regăsesc cu amor mașina verde retro ce duce spre Chiado, e același vânzator ce vinde discuri cu muzica Mariței, a carei voce inundă strada și mă subjugă fermecător.

Amalia Rodriguez, diva muzicii fado e încă în oraș, prezentă în casele de fado prin vocile sublime ale minunaților cântăreți contemporani... inima ei nu e pierdută, i-am văzut mormântul în Panteonul National, unde ea continuă să ne picure în suflet sentimentul de saudade, lângă un buchet proaspăt de flori.

Am pipăit Lisabona, am simțit-o dură pe sub tălpi pe calcada portuguesa

Lisabona e orașul celor 7 coline ca și Roma, numai picioarele mele au simtit că sunt mai multe, am făcut jogging din plin, mi-am fabricat natural bășicuțe la două degete, deși nu purtam tocuri, de vină e canicula, solul și efortul fizic... inima cam rablagită își cere drepturile la odihnă.

Am asaltat Lisabona abrupt chiar din prima zi, escaladând linii verticale, ondulate, ele nu sunt o glumă.

Soarta mea de pieton nu a fost prea dulce, orașul se mișcă cu mine si se deschide în noi unghiuri și perspective, renunț de multe ori să ajung până la capătul străzilor și abandonez laș jocul de-a v-ați ascunselea în Alfama și Bairro Alto, Mouraria sau Graca.

Lisabona am simțit-o puternic pe sub tălpi, am călcat de multe ori apăsat și am alunecat usor ca baba pe o pantă în fața bisericii lui San Antonio, patronul lor, datorită pietroaielor neregulate și alunecoase.

Calcada Portuguesa e vestitul mozaic în alb /gri/negru, l- am redescoperit cu mare amor, e binecuvântare și blestem de alunecuș, am călcat visător cu nasul pe jos pe valurile oceanului ce pleacă din Praca Resturadores până în Praca Marchizului de Pombal, mergând legănat pe bulevardul Avenida de Liberdades, unde pomii bâtrâni și distorsionati îsi lăsau frunzele uscate pe asfalt.

Am simțit vapoare sub papuci în fața statuii poetului Camoes în Chiado, nave la intrarea în Mercado da Ribeira aproape de gara din Cais de Sodre, harta lumii într-o busolă lângă Monumentul Descoperirilor în Belem sau forme de zodiac în marea piață, peste drum de Mosteiro dos Jeronimus.

Miroase a bun, miroase a Lisabona

Lisabona are miros marin și mirosuri specifice fiecărui cartier... e bogată și săracă deopotrivă.

Are însă miros de bucurie calmă la terase, pe un scaun la un pahar de sangria chiar în stradă, acolo unde emană căldura conversației... locul meu preferat e eleganta și agitata Rua Augusta, unde urmăresc spectacolul strazii și miros o floare din găleata vânzătoarei.

Dimineața am mirosit pâinea caldă scoasă din cuptor în Panaderia mea din Moniz, dar am simțit și miros dulce de patiserii pe bază de ou.

Mirosurile orașului trăiesc în casele portughezilor, unde rufele se usucă poetic la vedere, în bătaia soarelui, ridici nasul pe sus și numeri prosoapele și lenjeria omului... simți și miros de pește ce iese pe fereastră în casele din Alfama, dacă ți se face poftă mergi ca orice turist într-un local și inhalezi miros de bachalau, un fel de cod sărat, ce se găteste în 365de feluri, eu l-am primit într-o farfurie mare, inundată cu prea mult ulei de măsline, la o masă afară în stradă, cu vedere spre piața Rossio.

Orașul are miros de nostalgie, poezie, romantism, arhaism și modernism european... e un amalgam total de senzații ce m-a învăluit în toate promenadele mele solitare.

Gustul Lisabonei ... Lisabona e gurmandă, însetatată, are gust sărat și dulce, depinde ce fel de Portugalie pui pe farfurie.

Măria sa sardina e divină, se vinde la conservă sau se prăjeste în stradă în Alfama pe 12 -13 iunie când sunt serbările sfăntului Anton.

Mâncarea e veselă, tradițională, ea este rodul aventurii marine și poartă ingredientele pământurilor cucerite de portughezi... am redescoperit în vitrinele restaurantelor mesele gelatinoase de pești variati, am simtit gustul caracatiței drăgălașe cu picioare groase, sepia, crabul și alte fructe de mare... în unele localuri mici, mi-am reintâlnit amicii lipiciosi, acei caracois -melci, extremi de populari printre localnici, pe care turiștii ii înfulecă acrobatic cu scobitoarea.

Lisabona e dulce rău în cofetăriile si pastelariile naționale, ce apar ca jack in the box, în fiecare cartier, ea îti oferă un spectacol cromatic variat în piețele ei celebre, ca Mercado da Ribeira, o locație cu 500 de locuri la mese comune populare, unde ai toată Lisabona culinară în gură... aici m-am încurcat rău în lista de meniuri, am înghitit în sec, dumicând cu greu misterele limbii portugheze, ce nu prea mi-a alunecat lejer pe limbă. Am încheiat paranteza culinară, paragraful miroase prea rău și mă tin cu mâinile pofticios de nas.

Concluzii

Lisabona e un oraș pe care eu l-am simțit boem, mi se potrivește ca mănușa, m-am plimbat pe străzi și am călătorit prin toate epocile vechi și moderne, capitala e ospitalieră, prietenoasă, nu are o talie uriașă, ea trăieste într-un ritm liniștit și e discretă în fericirea sau nefericirea ei.

Aceasta este ghidul meu subiectiv, senzorial, eu l-am scris din placere, dacă nu vă place e treaba voastră, fiecare o vede prin filtrul propriu, eu mestec și acum în gură un pic de Lisabona... a mai rămas o conservă Trihana în frigider.

Lisabona e orașul ce așteaptă noi călători să-i descopere sufletul, misterele și atmosfera... am scris acest review din dorința de a răspunde prietenilor mei la întrebarea ,,De ce te duci din nou la Lisabona, nu ai mai fost odată? ’’… aș merge acolo de o mie de ori.

---

VIZUALIZĂRI: 4104 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI