Călătorie solo pe Coasta Vestică a Portugaliei

TIPĂREȘTE

Călătorie independentă pe coasta de vest a Portugaliei

Am ajuns din nou la ,,capătul pământului ‘’la timona Europei, mi-am ales Lisabona ca rampă de lansare a corăbiei turistice spre ocean … vă developez astăzi filmul portughez de lung metraj pe 7 zile, am fost propriul meu regizor și mi-am butonat secvențele turistice, după ritmul și pofta mea... am fost navigator îndrăzneț doar cu ochii la ocean, pescar ce -și repară năvodul, soție de pescar înfofolită în 7 fuste la 30 de grade, surfer curajos pe valuri uriașe, brutar ce scoate delicioasa nata din cuptor, băbuță în toiag ce gâfăie urcând coline în pantă cu sacoșa grea, țigancă cu fuste lungi, artist al străzii, Superman ce zboară deasupra acoperișurilor colorate, degustător de vinuri aromate, șofer de tramvai vintage, om al străzii, am fost umbra lui Fernando Pessoa prin celebre lui cafenele... una bica, por favor... gata cu introducerea... deschideti ochii și mirosiți senzual aroma cafelei portugheze.

Călătoria mea în Vestul Portugaliei îmi aparține, am trăit-o la foc solar chiar în gura toamnei pe un val de căldură africană neașteptat, 38 de grade pe 5 septembrie după amiaza, a fost un sejur de solo –traveller, plin de senzații, transpirație, mirosuri marine și mii de culori ce au plutit peste coline înclinate, văi și peisaje scenice, unele spectaculoase.

Portugalia mă chema înapoi de trei ani și-mi cânta în urechi o melodie de vrajă, ca o sirenă … o sticluță cu pietre și scoici din Cascais, îmi murmura doar mie zbuciumul oceanului Atlantic.

As fi vrut să ajung în Portugalia cu o caravelă îndrăzneață, ca pe vremea marilor descoperiri, am lăsat-o însă în Muzeul Maritim din Belem zburând spre Lisabona, a doua oară cu Blue Air.

Călătoria mea în țara navigatorilor a rămas și a doua oară incompletă … e imposibil în 7 zile să cuprinzi lista cu obiectivele puse pe harta ta interioară cu luni de zile înainte, eu nu am carnet de șofer, am doar curajul unei femei singure, iubitoare de călătorii.

Mă simt acum ca un pescar adormit pe plaja din Ericeira, am adus cu mine câteva trofee valoroase, încerc să ordonez impresiile, dar mă încurc momentan în ochiurile plasei turistice, unele ochiuri le-am strâns mai bine, altele mai superficial … cert e că zeul solar mi-a dat dureri de cap și mi-a pus plumb în picioare în ultimele trei zile.

Portughezii au adus cu ei acasă gloria marină, aur și saci cu mirodenii, eu m-am întors pe plaiurile mioritice cu valiza de cală, plină cu mărunțisuri sentimentale și cu multă oboseală în picioarele julite și sângerânde pe la două degete, m-au strâns pantofii sport și m-au suprasolicitat pietrele cubice ale dealurilor, pe unde m-am câțărat cu multă încăpățânare, pentru a prinde panorame scenice peste case și ocean.

Ingerul meu păzitor a fost o tânără de etnie romă din Brăila

Am pe masă în fața ochilor o corabie suvenir de lemn cu o plasă de pescari, costă doar 5 euro, dar e valoroasă, e cumpărată în stațiunea Nazare la magazinul de suveniruri, unde o hoață cu haine moderne, mi-a deschis artistic fermoarul genții la înghesuială, chiar la ieșirea în stradă în a doua mea zi in Portugal... incredibil, scena fulger a fost surprisă de o tânără brunetă, subțire ca o trestie, îngerul salvator este Gabriela, o fată de 28 de ani, de origine romă din Brăila... vindea calendare pe faleza oceanului, cu sfânta de la Fatima... nu purta haine de gitane, o trăda doar fața măslinie și vorba... i-am cumpărat pe loc un calendar, m-a ghicit că sunt româncă... doar destinul surâdea simpatic peste capetele noastre, căci ne vom intersecta și conversa cu totul neprogramat pe tot parcursul sejurului meu turistic. :))

Am descoperit în valiză despachetată o folie cu pansamente, un suvenir pentru degetele mele rănite, să nu cumva să uit drumul spre Mafra... le-am primit cadou în autobuzul public, de la aceeași Gabriela deghizata în turistă de frica politiei, își schimbase fata fusta lungă cu niște blugi, căra o geantă mică cu reviste portugheze pentru vânzare... ne-am trezit că suntem vecine de scaun, se crucea șoferul ce minunată pereche de călători stă în spatele lui, trăgea discret cu urechea la incantațiile limbii române... fata asta va răsări în fața mea zilnic, în momente confuze pentru mine și în locații diferite prin voia celui de sus...

. În ziua următoare am găsit-o dimineața la cafea în Praca Moniz din Lisabona, la pastelaria elegantă unde și eu serveam micul dejun, eram practic vecine în cartier... locuia de 12 ani cu 10 români într-un apartament cu trei camere, chiar în spatele localului.

Am adus acasă și alte nimicuri grele, o frunzuliță ruptă dintr-un măslin bătrân de 3000 de ani tare distorsionat, un dop de plută furat de pe masa unde am degustat vinul de Setubal în cea mai veche podgorie de 200 de ani numită Maria de Fonseca în Arrabida... mai am și multe CD uri cu muzică fado, cumpărate la preț redus la Fnac în Chiado, să-mi amintească de Mouraria și Maria Severa, o fostă prostituată, devenită regina muzicii fado... în frigider am păstrat două conserve de peșteTrihana luate din uriașa Mercado de Ribeira, merindea obișnuită a portughezului.

Povestile lusitane fierb momentan în sos cu ulei de măsline, cutia portugheză metalică e încă virgină, o am în cămară, voi scrie impresiile de călătorie după toane și dispoziții lirice, eu mestec lingura încet, că sunt în ajun de pensie și trebuie să-mi omor timpul cu plăcere și iubire față de articole. :))

Zborul Bucuresti -Lisabona, lung și guraliv

Avionul a decolat din București marți la o oră rezonabilă 7.30, însă cocoșii din capitală au sunat în capul meu la ora 4 dimineața, la ora 5.30 trebuia să fiu în aeroport, cu ochii cârpiti de somn, am fost condusă de un amic, căruia i-am stricat feng shui-ul pe ziua respectivă.

In avion a urcat și un grup de 20 de turiști români de vârsta mea, ce mergeau în Portugalia cu un ghid al unei mari agenții bucureștene, am făcut cunoștintă cu patru din ei, socializând și la dus și la întors...organizat sau individual, cine a fost mai câștigat?

In avion am simțit că o să mor sau o să omor pe o doctorița guralivă din București, ce m-a tocat la cap non stop pe scaunul alăturat timp de 4 ore, era volubilă, exuberantă, acosta pe toată lumea, pe fruntea ei ea scria fericire, plec la Lisabona: Vai dragă, esti din Vâlcea, să știi că o să te calc, dă-mi repede nr de telefon, am o gramadă de prieteni acolo, la spital.:((

S-a ridicat de 10 ori de pe scaun, a căpiat grupul de turiști și i-a făcut ghidului capul calendar... la întoarcere m-a pupat în aeroportul din Lisabona: ,,C’est mon amie’’, ce bine că tu ai călătorit singură, eu m-am înțepat tot timpul cu ghidul, dar mi-am impus punctul de vedere. ’’

A început să strige de fața cu 100 de călători la poartă în trei limbi: noi suntem romăni deștepti, vorbim limbi străine, ne tragem din romani, etc, etc... mulțumesc lui Dumnezeu că am plecat solo, am râs până la lacrimi la întoarcere, aveam acum vecină de scaun o distinsă doamnă din același grup, care mi-a povestit picanteriile excursiei și belele grupului cu turista pierdută ca oița pe trasee.

Aeroportul din Lisabona –terminalul 2 pentru low cost... Am așteptat 30 de minute bagajul de cală și am ieșit în stradă, unde am luat un aerobus pentru 3.50 euro, ce m-a condus în 25 de minute în centrul istoric din piața Rossio... am aruncat valiza într-un rastel, am prins și un scaun pe traseu, timp suficient pentru a admira arhitectura modernă din Lisabona, pe marile bulevarde, căscând gura la arta graffiti de pe pereții uriați, am rânjit de plăcere la vederea unui crocodil ce înghițea o sardină... doamne ce dor mi-era de Lisabona, parcă mă întorceam acasă.

Cazarea, plină de culoare locală

Am câstigat la Lisabona două ore, după fusul orar, la ora 12.30 eram deja la hotelul rezervat prin booking.com, la recomandarea colegei și prietenei mele @ mecut, care m-a scutit să pierd timpul cercetând o listă scumpă cu camere în centrul capitalei.

O variantă economică mai bună era recomandarea colegei @Carmen Ion, într-un apartament, am reflectat mult timp, însă dezavantajul enorm de a fi complet solo, siguranța mea de turist și nevoia de socializare și îndrumare, pe care le-am găsit la portughezi și la Hotel Excelsior în 2013, a cântărit mult în ochii mei... ce mă fac singură dacă îmi rup picioarele pe coastele Alfamei, dacă mi se face rău de la inimioară, bat-o vina, ca am probleme cu tensiunea, pe cine sun?

Grande Pencoa Alcobia este numele hotelului plasat în spatele Pietei Figueras, la cinci minute pietonal de Rossio, am primit o cameră cu tușe obosite... dar ghinion, vederea nu era spre stradă, spre crenulurile de la castelul Sao Jorge, am fost lovită estetic peste față de o curte interioară horror, aveam în ochi o casă vecină dezafectată, pe unde umblau noaptea vârcolacii ce mi-au vegheat somnul, nu pe cel de veci, doamne ferește.

Temperatura la început de septembrie ... am fost în Lisabona acum trei ani în iunie, la miezul zilei erau atunci 28-30 de grade, am zis că în septembrie va fi ok, am avut 26 -28 de grade în primele patru zile, dar termometrul a luat-o razna în ultimele trei zile, urcând la 35-38 în Lisabona, am scos Evora și Tomar de pe listă, erau 42 de grade... în ziua plecării mele marți la ora 11, ieșea căldura din asfalt, puteai prăji un ou pe asfalt.

Mijloace de transport

Am folosit aerobusul pentru aeroport o singură dată, la întoarcere am comandat la hotel un taxi, am ajuns în 20 de minute la terminalul 2 pentru low –cost, am achitat prin voucher fix 15 euro la recepția hotelului, de unde am fost preluată elegant de șofer ca o doamnă... dacă luam taxiul din Praca Figuera, plăteam doar 12 euro... dar eram propriul meu hamal până la stație.

In Lisabona am circulat intens cu moșulică, adică cu tramvaiul antic 28 și cu tramvaiul 15 spre Belem, am folosit un Card Viagem , reîncărcabil, am plătit 10 euro pentru 8 călătorii... am folosit metroul o singură dată pentru a ajunge în Campo Grande ... picioarele mi-au fost de mare folos, le-am nenorocit, am facut două bătături din cauza căldurii, am schimbat două rânduri de încălțăminte, gitanca mea mi-a scos din geanta ei fermecată, două perechi de șosete subțiri de bumbac în ziua 5, dimineața la Pastelaria și m-a trimis cu un bilet la farmacie, să cumpăr o alifie.

Itinerarii portugheze programate prin Inside -Lisbon

Am apelat în prima zi la agenția naționala de turism din piata Restauradores, aflată în fostul Palat Foz , pe care -lcunoșteam foarte bine, mi-am umplut geanta cu 1 kg de pliante și am contactat o domnisoară amabilă, rugând-o să-mi ofere variante de excursii de o zi în Estremadura, cu grupuri mici de turiști, maxim 8 persoane, în celebrele lor mini van, despre care aveam informații pozitive pe Trip Advisor... am exclus Sintra, Queluz și Cascais, pe care le vizitasem odată în viață.

Ziua doi – Era de neconceput să nu ajung în inima Portugaliei la Fatima, să aprind si eu o lumânare, ca un umil pelerin, la 120 de km distanță de capitală.

Am achitat 62 de euro pentru prima excursie cu ghid a companiei Inside Lisbon , pe traseul Fatima -Bathala -Nazare -Obidos , durata a fost de 9 ore, cu pauză generoasă de două ore pentru prânz, la ocean, în Nazare, vechi sat de pescari devenit stațiune... colegii de grup au fost din Italia și New York, m-am simțit excelent și comfortabil în compania lui Pedro, ghidul portughez.

Ziua Trei -Peninsula Arrabida -Am achitat 52 de euro pentru o excursie relaxantă în mijlocul naturii în parcul natural Serra de Arrabida , pentru 9 ore... am trecut pe sfoara de beton din Lisabona în premieră, adică peste podul Vasco da Gama la dus și pe 25 Aprilie la întors... primul obiectiv a fost orașul și Castelul Palmela , unde m-am bătut cu maurii sus pe metereze, ca într-un film la Holliwood, cu ochii pe panarame naturale.

Am avut palpitații prin muntii Arrabidei, pe niște drumuri înguste și de la 500 de metri am admirat oceanul, sus de pe o cornișă, alături de 6 turiști din Hawai, New York și Peru.

Am luat măslinii bătrăni de 3000 de ani în brațe în satul Vila Nogueira de Azeitao și am debarcat în două podgorii de vin, una e Maria de Fonseca de la 1824, cealaltă e o fermă viticolă privată, altă degustare de vinuri, altă poveste ce s-a lăsat cu mahmureală, că am amestecat soiurile de vin în capul deja plin de istorie și geografie portugheză, datorate lui Hugo, ghidul portughez.

Am încheiat ziua în minunata stațiune la ocean Sesimbra , unde am primit timp liber din belșug, am servit sardine la grătar în mijlocul unui peisaj citadin diferit.

Sesimbra e așezată la poalele Serrei de Arrabida, într-un golf liniștit... erau 30 de grade afară, am rămas cu gura căscată la vitrinele cu pești scoase pe străzile înguste, de –mi lăsau gura apă.

Ziua 4 - Am atacat Mafra si Ericeira Mafra pe cont propriu cu plecare din Campo Grande... am găsit-o dimineața în autogară pe prietena mea, am plătit bilet până în Ericeira, dus întors 12 euro, distracția cu un tur cu ghidat ar fi costat în jur de 50 de euro... numele companiei e Mafrense .

,,Domniță dragă, ai grijă să vizitezi palatul pân la capăt, că acolo e o bibliotecă uriașă unde cască lumea gura, te văd fată deșteaptă, să nu uiți de ea’’, gitanca mea cu suflet bun și vorba blândă, m-a lăsat perplexă.

Mafra e un orășel cu o minune uriașă de palat ca și Escorialul la spanioli, e absolut colosal. Complexul mănăstire –palat, lung de 221 m a fost ridicat în secolul 18 de Joao al V-lea, pentru a serba nașterea primului copil.

Am plătit 6 euro și am stat două ore în palat și în biserică... biblioteca uriașă e una din cele mai valoroase din Europa, ea deține ediția princeps a Os Lusiadas a poetului Camoes... la finalul vizitei mi-am odihnit coloana vertrebală pe o bancă în grădinile superbe ale palatului, aflate în apropiere.

Ericeira ... vechi sat de pescari pe malurile Atlanticului m-a încântat prin stilul diferit, casele sunt albe cu brâuri albastre, bătrânele străzi, extrem de înguste și pitoresti erau gătite cu flori și picturi pe unii pereți... ghidul meu de la autogară până în centru a fost Gabriela... pură întâmplare... așezarea e presărată cu o poală de biserici, am luat-o solo spre plajă și ocean, pe traseu am făcut cunoștintă cu un cuplu de români ce lucrau acolo ca instructori de surfing de 10 ani... ce mică e lumea.

Zilele 5,6, 7 –Lisabona, mon amour, am refăcut vechi trasee și am construit altele noi, neexplorate în sejurul trecut.

Ziua 5 -Lisabona autentică -dimineata, tur pietonal în Mouraria în premieră și tur cu tramvaiul 28 în cartierul Graça pentru prima dată, urmat ulterior de redescoperirea Alfamei, într-un nou început... vizită la Muzeul Fado și Piața Hoților

.

Ziua 6 , duminică 35-37 de grade - Belem reloaded la 6 km de centrul istoric cu tramvaiul 15.

Am stat aproape două ore în Centrul Cultural Belem , o clădire extrem de modernă, în contrast total cu splendoarea manuelină a mânăstirii Jeronimus (vezi impresii), unde era o coadă de 400 de metri.

Am nimerit în zi de târg cu produse portugheze și fix la ora 10 am intrat în Muzeul Berardo gratuit, am trecut prin două etaje pentru a a viziona opere de artă moderne ale secolului 20... un Picasso, Dali, Juan Miro... o expoziție dificilă pentru amatorul de artă din mine, în Madrid intrarea la un astfel de muzeu ar fi costat lejer 10 euro.

Am intrat gratuit la în Muzeul Marinei în Praca do Imperio pentru a aprofunda istoria maritimă a Portugaliei uimită de afluența infernală de turiști internationali, m-au cucerit toate exponatele, bărci, goelete, ambarcațiuni, briciul construit pentru regina Maria I în 1780, iahtul Amelia IV folosit de familia regală până în 1910, o grămadă de minunătii și povesti maritime, oare voi avea timp să le descarc din sertarele memoriei?

Ziua 6 după -amiaza... Muzeul de arta Veche , cel mai bun muzeu al Portugaliei... aici mi s-au încurcat corăbiile, am ajuns cu tramvaiul 15, am urcat două serii înalte de scări pe un deal, am dat nas în nas cu un grup de 20 de negri uriași, tatuați și tineri ce fumau iarbă, am vrut să fac calea întoarsă în strada de frică, dar un portughez cu un câine, care venea în urma mea, m-a luat de mână și am trecut pașnic pe lângă ei, la plecare am luat un autobuz de pe altă stradă ce m-a readus chiar în Praca Figueira.

Capodopera muzeului e polipticul Sfântului Vicențiu, atribuit pictorului Nuno Gonzalves în secolul 15... mă mănâncă deja degetele să descriu cel mai minunat muzeu al Portugaliei, e diferit de muzeul Gulbenkian. (vezi impresii).

Ziua 7 –Luni... Tur complet cu tramvaiul 28, cu oprire la bazilica Estrella și Campo de Ourique la vestul capitalei, pentru a vedea casa lui Fernando Pessoa, scriitorul emblematic al Lisabonei, a cărui carte o citisem pe nerăsuflate ,,Ca ar trebui să vadă un turist ‘’...

Am hoinărit apoi molcom, cu ochii pe pavaje în Chiado, Bairro Alto și Praca de Comercio... am intrat în trei cafenele celebre și am servit Portugalia pe farfurie în Mercado de Ribeira , un adevărat obiectiv turistic, recomandat de gitanca mea.

Concluzii

Am văzut doar câteva felii portugheze de pe coasta Lisabonei, iubesc la nebunie această țară, oamenii ei calzi și amabili, chit că o bătrână de 80 de ani, ce urca treptele înalte în Alfama, în spatele meu, mi-a tras ușor un baston peste picioare, că nu urcam mai repede dealul, am făcut calea întoarsă, că mă epuizasem fizic și m-a bodogănit în limba ei aspră, că nu-s bună de nimic și renunț la vârsta mea, să cuceresc orașul.

Portugalia e țara unde am ascultat fado în aer liber, unde am savurat sardine și mi-am umplut tricoul cu miros de fum, unde am alunecat pe pietre și mi-am rupt tocul mic de la o sanda solidă, într-un mirador ca să admir apusul de soare... e țara unde eu m-am bucurat de lucrurile simple, de ritmul vieții ce pare acolo mai calm, doamne ce de chei sentimentale am încă prin buzunare... molcom o să deschid și eu pentru voi, cheițele locurilor vizitate... știți desigur că cel mai minunat cuvânt portughez e saudade, adică dor... țara asta m-a sedus cu aerul ei melancolic, am jurat ca nu mai zbor așa departe, e destul de greu, nu știu dacă voi mă credeți...:((

---

VIZUALIZĂRI: 4922 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI