Lisabona – câteva repere culturale

TIPĂREȘTE

Cele patru zile dedicate exclusiv vizitării Lisabonei s-au dovedit a fi insuficiente pentru a vedea „totul”. Lisabona e un oraş complex şi cu un farmec aparte. Este aşezat pe coline, la fel ca Istanbulul. Vederi superbe spre estuarul fluviului Tejo, scăldat în nuanţe de roz şi albastru, se deschid din multe puncte panoramice. În afara priveliştilor memorabile, are nenumărate locuri de mare interes cultural.

Voi începe cu Museu Calouste Gulbenkian. Armean de origine, născut în Istanbul în 1869, acest personaj interesant s-a îmbogăţit din afacerile cu petrol, fiind implicat, printre altele, în crearea concernelor Royal Dutch/Shell sau Turkish Petroleum Company, care exploata zăcămintele din Irak. A fost poreclit „domnul cinci la sută” din cauza insistenţei de a păstra în aceste limite cota sa parte în diverse companii. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a urmat guvernul de la Vichy în calitate de ambasador al Irakului, fiind considerat pentru o vreme, în ciuda legăturilor strânse cu Regatul Unit, duşman al Aliaţilor. În 1942 a părăsit Franţa şi s-a refugiat la Lisabona, unde a şi murit în 1955. Mare iubitor de artă, a adunat o colecţie impresionantă, donând în timpul vieţii piese valoroase unor muzee din Londra (National Gallery şi British Museum). La moartea lui, o mare parte din avere, estimată la 280-480 $, a revenit Fundaţiei Calouste Gulbenkian, cu sediul la Lisabona, dar cu activităţi în toată Portugalia, ca şi în Armenia, Marea Britanie sau Turcia. Sediul Fundaţiei se află într-o zonă elegantă a Lisabonei, în apropierea casei unde a locuit Mircea Eliade între 1941-1945, când a lucrat ca ataşat cultural al ambasadei României. E o clădire din anii 1960, cu un parc cu un mic iaz în faţă, săli de concerte şi un centru de artă modernă. Muzeul cuprinde o colecţie mult prea eclectică, după părerea mea, de pictură (de la pictură italiană religioasă din secolele XIV-XVI la Rembrandt şi Manet, deşi – surprinzător pentru mine, foarte puţine lucrări impresioniste), de mobilier, sculptură, covoare orientale şi artă islamică. Exponatele sunt remarcabile dar foarte diverse, reflectând gusturile personale ale lui Gulbenkian. Recunosc că pe mine cel mai mult m-a impresionat colecţia de bijuterii Art Nouveau semnate René Lalique, Gulbenkian fiind prieten şi protector al acestuia.

Continuând „periplul cultural”, a doua zi am ajuns cu tramvaiul într-o altă zonă elegantă a Lisabonei – Belém, cu o mare densitate de obiective turistice. Cel mai important dintre acestea este, fără îndoială, Mosteiro dos Jerónimos (Mănăstirea Ieronimilor), un edificiu în stil manuelin (combinaţie de gotic cu elemente spaniole, flamande şi italiene) de la începutul secolului XVI care m-a copleşit prin dimensiuni. Adăposteşte mormântul lui Vasco da Gama. În interior, nava cu coloane este impresionantă, la fel şi galeria cu arcade. În aripa de vest a mănăstirii se află Museu da Marinha (Muzeul Marinei), o colecţie de machete de corăbii, hărţi etc. care exemplifică rolul major jucat de Portugalia în perioada marilor descoperiri geografice. De altfel, Padrao dos Descobrimentos (Monumentul Descoperirilor), un simbol al Lisabonei, este chiar peste drum, pe malul fluviului Tejo. La mică distanţă, tot pe ţărm, Torre de Bélem, un turn de apărare construit la începutul secolului XVI şi combinând într-un mod uimitor elemente arhitectonice maure, renascentiste şi gotice, era ultima clădire pe care marinarii o vedeau la ieşirea din port. În acelaşi cartier Bélem este şi fermecătorul Museu dos Coches (Muzeul Caleştilor).

După atâta „cultură” (vă asigur, însă, că merită din plin efortul), ne-am tras un pic sufletul făcând o scurtă plimbare cu Elevador da Bica (tramvaiul pe cablu), care leagă Largo do Calhariz de Rua de São Paulo, dând un ocol prin enorma Praça do Comércio, care se poate admira cel mai bine din vaporaşele care fac croaziere pe Tejo, şi ieşind apoi din această piaţă pentru a merge la cumpărături pe Rua Augusta.

A treia zi, cu forţe proaspete, am vizitat Museu do Azulejo. Cum fusesem în Andaluzia cu un an înainte, eram familiarizată cu arta fabricătii plăcilor de ceramică, preluată de la mauri. Muzeul a fost însă o adevărată revelaţie, nu numai prin calitatea excepţională a exponatelor, ci şi prin clădirea propriu-zisă (o fostă mănăstire), cu galerii boltite superbe şi o cafenea plină de verdeaţă, un loc de relaxare extrem de plăcut.

Ultima zi în Lisabona am dedicat-o unor plimbări în tihnă prin cartierele Baixa şi Restauradores, cu opriri la cafenele din Praça da Figueira şi Piaţa Rossio (unde o rromă a încercat să-mi fure portofelul din buzunarul rucsacului ţinut – prosteşte, recunosc – în spate, singura experienţă neplăcută de care am avut parte în cele trei săptămâni petrecute în Portugalia).

Pe urmă am închiriat o maşină pentru a vizita împrejurimile Lisabonei (Cascais, Setubal, Sintra, Evora) şi a ajunge în nord, la Porto, şi mai apoi în sud, în Algarve – că doar nu puteam rata o baie în Atlantic! Poate că vă voi împărtăşi impresii din aceste călătorii într-o altă postare.

Lisabona a rămas pentru totdeauna în inima mea. Mi s-a părut fascinantă şi foarte „vie”, cu amestecul său de vechi şi modern, de cartiere elegante şi străzi cu case coşcovite. Un loc în care simţi că oamenii trăiesc, iubesc, muncesc, se distrează.

---

VIZUALIZĂRI: 2841 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI