Istanbul - Festivalul lalelelor … și alte alea (I)

TIPĂREȘTE

Cam sătul de atâta stat în casă, am fost tentat să mă înscriu la o excursie propusă de o agenție cu care am mai făcut excursii și în țară și afară, și am fost mulțumiți. Dar, din motive de nediscutat aici, nu am aprofundat programul excursiei, așadar … spre 65-70% - regrete, un 30-35% mulțumire. De ce? Nu am studiat ca lumea programul și, din 7 zile, 4 au fost pe drum, câte 500 de km într-un autocar unde fundul era fixat în spătar și rotula înțepenită în scaunul din față! O excursie într-un univers nou, așteptând de la alții lămuriri și informații. A fost obositor și stresant.

Excursia a durat 7 zile, 6 nopți cazare cu mic dejun și a costat 395 de euro plus 250 lei de persoană.

Și, pupăză peste colac, de la 1 aprilie toate prețurile s-au mărit foarte mult! O vom simți pe parcurs, mai ales la intrările la obiectivele turistice.

Și am plecat către Istanbul...

ZIUA I - 03.04.2023. Traseul Bucuresti - Giurgiu - Ruse - Veliko Tarnovo - Edirne - Istanbul.

Günaydin de cu dimineață!

Ne-am trezit pe la 4,30 și pe la 6,15 am luat colbul în copite. “Tropa-tropa tropa-trop / Când la trap, când la galop.” Șefa agenției, ghid și profesoară de istorie, ne-a împuiat capul mai tot drumul cu multe și interesante detalii despre locurile pe unde treceam. Dar drumul … nu tu pe malul Lacului Como, nu tu pe Coasta Amalfitană … câmp, câmp și în final câmp. Opriri “cinstite” , cam la 3 ore - cafea/pipi/gustări/fumat și alte alea. Cam pe când Soarele se ducea să soilească, hop și noi la intrarea în Bizanț. Bizanț? Cum așa?

Păi, uite așa: în vremile trecute, oamenii se grupau în cete, triburi și alte grupări, stabilindu-se pe câte un teritoriu. Lupta pentru supraviețuire era dură, iar cine era învins trebuia să părăsească teritoriul respectiv. Un șef de gașcă a pierdut lupta și a fost nevoit să se mute. Bine, dar unde? Conform obiceiurilor acelor timpuri … “hai la Delphi, la templul lui Apollo, să o întrebăm pe Pithia încotro ar fi bine să mergem” . Și Oracolul a grăit: “Să vă stabiliți acolo unde este Cornul aurit al vacii” . “Păi bine măi fată - au zis ei - ce-ai fumat, unde e locul ăsta?” Și s-au pus pe cercetat.

Cu ceva timp înainte, în Olimp, Casanova de Zeus făcea ce face de obicei - agăța gagici. Și a pus ochii pe o frumusețe (cum altfel!), pe nume Io, o tânără din cetatea Argos, preoteasă în templul zeiței Hera. Hera, folosindu-se de SOI (Serviciul Olimpian de Informații), a aflat și i-a pus gând rău. Pentru a o salva Zeus a transfomat-o într-o junică. Hera s-a prins de mișcare și a trimis un tăun să o chinuie și să o gonească din Olimp. Și a tot fugit până a ajuns la o strâmtoare pe care a încercat să o treacă înot. Obosită fiind de atâta alergătură, s-a înecat. De atunci locul a fost numit, “Vadul Vacii” , adică... Bosfor! Apa fiind mică, a rămas afară un corn care, în lumina amurgului, pare a fi aurit. Locul a primit apoi numele de Cornul aurit al vacii sau Cornul de Aur.

Ei, iacă aici s-a dus acel șef de ceată care a pierdut lupta cu vecinii. S-a stabilit aici, unde Cornul de Aur se întâlnește cu Bosforul, formând pe la 667 o așezare care, la început, s-a numit după numele lui: Bizas, devenit apoi Bizanț.

Cucerit de-a lungul timpului de diverse popoare, a ajuns pe mâna lui Constantin cel Mare, care l-a modernizat și întărit, făcând din el capitala Imperiului Roman de Răsărit și numindu-l după numele lui - Konstantinoupolis, Constantinopole. Aici s-au stabilit un număr mare de creștini ortodocși, în timp ce Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma, a îmbrățișat mai mult religia catolică. În mai 1453, nesprijinit de o Europă creștină măcinată de fricțiuni interne, orașul a căzut în mâinile sultanului Mahomed al II-lea, rămânând sub dominație otomană, apoi turcească până în zilele noastre. Pe la 1930 ocupanții i-au schimbat numele în Istanbul, nume derivat, probabil din grecescul “eis tēn Polin” - “către oraș” .

De menționat că o mare parte din creștinii ortodocși s-au împrăștiat în cele patru zări, ajungând până în India, Egipt și nordul Africii, credința ortodoxă rămânând doar în niște teritorii relativ restrânse, pe care le știm și azi.

Și uite așa, pe la orele 19 ale zilei, am intrat și noi în Istanbul, prin partea modernă.

Am crezut că ne aflăm pe undeva prin Bangkok, prin Hong Kong! Blocuri foarte înalte, multe, cu forme care mai de care mai sofisticate, de toate formele și culorile! Multe și înalte. Nici nu e de mirare că în Istanbul ar încăpea lejer toată populația României, ba chiar ar mai rămâne și loc! Asta, dacă eventual ar părăsi orașul toți cei 20 de milioane de locuitori! Și se construiește, se construiește în neștire, orașul extinzându-se în ultimii 2 ani cu aproximativ 12 km!

Un oraș oriental, un oraș al grabei, un oraș unde - exceptând birocrații - oamenii aleargă toată ziua de colo-colo pentru a-și asigura existența. Un trafic nebun, unde - pe culoarea roșie a semaforului - trec în bună înțelegere, pe rând, și mașini și pietoni!

Un oraș al contrastelor unde, în micul părculeț din fața unui zgârie nori de 36 de etaje, își întinsese liniștit masa un om al străzii. Mai încolo, un foarte înalt bloc făcea umbră unor maghernițe lipite de el. Un grup de vilișoare cochete se învecina cu un imens șantier, cu munți de pietriș, nisip și utilaje grele. Un oraș unde te lovești la tot pasul de cărucioare cu de-ale gurii, împinse de câte un om care vrea să aibă ce pune pe masă pentru familie. Un oraș unde - și nu totdeauna cu scopul de a fi furat - ești permanent abordat de diverși indivizi care te tentează cu tot ce vrei și, mai ales, cu ce nu vrei, disperați să-și câștige o pâine. Plin, la tot pasul, cu mici magazinașe cu de-ale gurii, unul lângă altul, cu oameni simpli, câștigându-și cu greu existența, trăgând de tine, invitându-te să guști și să cumperi. La început nu prea le-am înțeles insistența dar... mi-am amintit despre un show, ... Express, desfășurat în țări din lumea a 3-a, unde oamenii se luptau din greu pentru existența lor!

Și sunt turcii ăștia așa înapoiați... cam cu 50 de ani în urmă, când și pe la noi cei tineri cedau locul celor mai în vârstă în mijloacele de transport! Că a fost în tramvai, că a fost în metrou, săreau în sus de pe scaun, însistând să luăm loc! Mult rămași în urmă...

Și era, privind din autocar, doar începutul alergăturii noastre prin Bizanțul devenit Istanbul!

Ajunși la hotel am căzut lați de-a lungul patului, sperând într-o binemeritată odihnă, după vreo 16 ore de mers.

ZIUA II - 04.04.2023.

A doua zi, am luat cum se zice, colbul în copite. Și ne-am îndreptat către cea mai mare moschee din Turcia - Moscheea Grand Çamliça (Çamlıca Camii). O moschee modernă, deschisă în anul 2019, având incredibila capacitate de 63.000 de locuri pentru credincioși! După ce că e construită pe o colină de 288 de metri, mai are și 6 minarete, unele de 107 metri înălțime! Minaretele reprezintă cei șase stâlpi ai credinței islamice: credința în Allah, în profeți, în cărțile sfinte în îngeri, în Ziua Judecății și în destin. (Nu, nu am o așa bună ținere de minte, am înregistrat ce spunea ghidul turc. În engleză.)

Un interior imens, copleșitor, larg, cupola centrală fiind de-a dreptul impresionantă. Este nu numai un lăcaș de rugăciune ci și un lăcaș de cultură (cum erau pe vremuri mânăstirile noastre). Are un muzeu, o bibliotecă, o galerie de artă, o sală de conferințe și o grădiniță.

Următorul obiectiv vizitat a fost Palatului Küçursu Kasri - O construcție superbă, toată numai dantelărie, ridicată pe locul unui vechi palat din lemn. A fost palat de vânătoare al sultanilor, construit în doar 2 ani (!) - 1856-57 care se află pe malul asiatic al Vadului Vacii … Bosfor, adică. Un interior extraordinar de frumos, aproape numai aur, numai picturi, numai marmură italiană! Candelabre superbe din cristal de Boemia, perdele superbe ornamente frumoase. Un palat ce reflectă opulența, grandoarea/grandomania, în stilul palatelor din Franța și din Rusia țarilor.

Chiar a coté se află o cafenea, dar asta nu-i nimic, în ea se află o mare cofetărie cu multe și mărunte. N-ai cum să nu stai să savurezi o cafea sau o prăjitură, privind marile vapoare ce plutesc pe Vadul Vacii … Bosfor, bre, ori ați uitat! ????

Renumitul Festival al lalelelor a avut loc anul acesta doar în Parcul Emirgan, din cauza tragediei cauzată de cutremurele din țară, dar expoziții de lalele se mai țineau și în Piața Sultanahmet și în Parcul Göztepe.

Povestea spune că, pe vremuri, doi tineri se iubeau foarte mult. Dar fata a murit, iar iubitul ei a încălecat pe un cal și s-a grăbit către iubita lui. În grabă, a alunecat de pe o stâncă și a murit. Se spune că din fiecare picătură din sângele lui a răsărit o lalea, ce a devenit un simbol al iubirii, al dragostei.

In istorie, ea a fost un simbol al capitalei otomane, neavând voie să părăsească granițele orașului, vânzarea ei în afară fiind pedepsită aspru.

„Lâle” sau „Lâleh” , ne-a arătat ghidul, dacă este scrisă cu caractere arabe, are aceleași litere ca și Allah, devenind astfel un simbol sfânt al religiei.

Laleaua este originară din orient, în Iran fiind chiar prezentă pe drapelul național. Laleaua otomană este însă diferită de forma clasică. Aceste lalele au fost create prin hibridizare, și au mai mult formă de migdale și de cupă, fiind diferită ca formă de cele pe care le cunoaștem astăzi. În Europa a fost adusă din Turcia, țară unde ocupă un loc aparte, fiind extrem de prețuită. În timpul domniei sultanului Ahmed al III-lea, pe la 1700, laleaua reprezenta un înalt statul social, iar denumirea ar proveni dintr-un cuvânt turcesc care înseamnă “turban” (care chiar are forma unei lalele). Roșul lalelei simbolizează dragostea, fiind o reflectare a expresiei “te iubesc” , și arată iubirea aprinsă a sultanului pentru prima soție, iar acele pete negre din fundul cupei ar simboliza inima arsă de dragoste a sultanului către prima soție. Tot cam din acea perioadă turcii au organizat primul Festival al Lalelelor.

S-a ajuns, prin diferite combinații ca, în secolul al XVIII-lea, cultivatorul oficial al sultanului să îngrijească un număr de 1323 de varietăți diferite!

Trebuie spus că varietatea originală a lalelei turcești s-a pierdut în timp, datorită diverselor întâmplări petrecute de-a lungul timpului. În parcul Emirgan există o construcție din lalele artificiale care arată forma originală a lalelei turcești.

Ca orice lucru bine păzit, în final și laleaua a trecut granițele Turciei, ajungând și în Europa, la un anume Clusius, îngrijitor al grădinilor regale din Praga. La început, neștiind ce să facă cu ele, le-a dat băcanului de unde se aproviziona cu alimente. Acesta, văzându-le, a crezut că sunt de mâncat! Le-a stropit cu ulei și oțet, a încercat să le consume și, normal - nu a mers. Totuși, în lume obiceiul s-a păstrat, astfel că în Japonia se mănâncă și astăzi (sub formă de făină) un anume fel de bulbi de lalele! De gustibus …

Clusius, fiind prigonit din motive religioase, și-a pus coada pe spinare și a fugit în Olanda cu tot cu colecția de lalele pe care o avea în Praga. Acela a fost momentul răspândirii lalelei în Europa. Olanda a fost timp de sute de ani o mare cultivatoare de lalele.

Rară fiind, a devenit - normal - scumpă, fiind numită și “Pocalul de Aur” . Valoarea ei (aproximativ 300 de guldeni) a ajuns să egaleze, în Olanda acelor vremuri, prețul unei case, iar cu această sumă putea trăi o familie modestă timp de un an!! Se pare că termenul de „Bursă” ar proveni de la numele unui bogătaș, Van Burs, în casa căruia se adunau negustorii pentru a stabili prețul bulbilor. Totul a devenit o mare afacere, dar pentru că lucrurile au scăpat de sub control, în anul 1637 s-a dat un decret prin care se interzicea speculația cu bulbi de lalele. Asta a făcut ca prețul să scadă și foarte mulți olandezi au dat faliment, iar lipsa cumpărătorilor a făcut ca laleaua să devină accesibilă tuturor.

În plimbarea prin Parcul Emirgan găsim și unele constructii specifice epocii otomane, și anume 3 conace - Sari Koshk (Conacul galben), Pembe Koshk (Conacul Roz), și Beyaz Koshk (Conacul alb) - care găzduiesc acum cafenele și restaurante. Puțin mai jos, pentru că Parcul este în pantă, se află și o mare piscină dar care la acel început de aprilie era în curățenie. Dar sunt de remarcat micile grote artificiale construite în peretele dealului.

De atâta alergătură ne-a apucat - normal - foamea. Tarabe, tărăbuțe, tărăboanțe, chioșcuri și chioșculețe te îmbiau cu de toate cele … Ghidul ne-a spus că trebuie să încercăm kumpir. ???? Să încercăm, zic! Și ne-a dus nu la una din multele tărăboanțe, ci la una unde puteai să stai jos să mănânci. Kumpirul este cam așa: un maaaaare cartof scos din cuptor, pus în el o măsură mare de unt și una de cașcaval, care se frecă bine până intră în cartof. Apoi frate... șaorma cu de toate! Îți punea în el tot ce vrei și ce nu vrei! Umbla lumea la plimbare cu cartofu’ în gheară halind din dânsul de n-aveai treabă! Noi am luat ceva tare în, și anume, fund și am început să cărăm în domniile noastre, admirând unul dintre podurile peste Bosfor... adică Vadul Vacii.

ZIUA III - 05.04.2023.

A doua zi, proaspeți - unii dintre noi - am luat colbul în copite. Și ne-am deplasat în cartierul Beyoglu (în perioada bizantină, cuprindea cartierele Pera și Galata), poposind în Piața Taksim (Taksim Meydani), care - în zilele noastre cel puțin - nu era deloc un maidan. Taksim vine din arabă și înseamnă distribuție. Nu de roluri în piese ci a apei colectată din Pădurea Belgrad, apă care era mai apoi distribuită în oraș.

Datorită diversității ei Piața Taksim este o locație mult iubită și apreciată atât de localnici cât și de turiști. Avem un lung bulevard care se termină aici, o stradă pietonală cu de toate, precum și un tramvai care merge în circuit și cu care se poate vizita o mare parte din oraș, Tramvaiul de epoca “Nostalgia” . În apropiere avem Tunelul - a doua stație de metrou ca vechime din lume, după metroul din Londra, precum și pub-uri, agenții de turism, restaurante, dar și unele dintre cele mai mari hoteluri din Istanbul - Marmara, Intercontinental, și Ritz-Carlton.

În Piață, Monumentul Independenței, construit după proclamarea Republicii Turce în 1925, în perioada Ataturk. Tot aici avem și o mare și frumoasă Moschee, Taksim Camii, ridicată în vremurile moderne.

Și am luat-o noi la plimbare pe Strada Comercială Istikal (Grand Rue de Pera), cu ochii dreapta-stânga la mulțimea de magazine, buticuri, de-ale gurii, pasaje frumoase, și altele, ferindu-ne din când în când de Tramvaiul de Epocă Nostalgia, care-și făcea treaba lui - să plimbe turiștii.

Tot mergând noi așa, am ajuns la Muzeul Pera (găzduit în fostul Hotel Bristol), un muzeu de artă privat, care adăpostește ocazional lucrări ale diverșilor pictori, dar și - permanent - trei expoziții foarte interesante: o colecție de picturi orientale dar și picturi ale unor artiști europeni, cu tematică din lumea otomană, apoi o interesantă colecția de măsuri și greutăți, din vechime și până în epoca modernă și frumoase exponate din gresie și ceramică Kütahya, și de artă orientală.

Am mai fost și la muzeul figurilor de ceară, Muzeul Tussaud, unde ne-am întâlnit (unii, mai “dotați” la minte, au și schimbat câteva vorbe) cu unele celebrități din mai toate domeniile - politic, cultural, istoric.

Muzeul Galata Mevlevi. Pentru început, cum spuneam la începutul review-ului, prețul a crescut puțin. De la 30 de lire turcești la 100! “Un fleac, m-au ciuruit!” .

Înființat în 1975, muzeul găzduiește artefacte despre Cultura Mevlevi (Mawlawi/ Mawlawiyya). Acest Ordin religios a fost fondat în 1273 și are ca origine localitatea Konya. Membrii ordinului sunt cunoscuți și ca Derviși rotitori, care cred că acest dans rotitor (dhikr) îi ridică la un înalt grad de spiritualitate. Dervișii sunt adepți ai credinței ascete “sufi” , ce se caracterizează prin austeritate și sărăcie, ei fiind practicanți-cerșetori, asemenea călugărilor budiști. De altfel, termenul de “derviș” s-ar traduce prin “cerșetor” , iar scopul este de a învăța umilința.

Ceea ce caracterizează dansul rotitor al dervișilor este aspirația de a atinge pe Dumnezeu și abandonarea propriilor dorințe. Dansul lor, rotit spre dreapta, simbolizează rotirea planetelor sistemului solar, așadar viața.

Turnul Galata A fost construit în cartierul Beyoglu pe la 1348 de genovezi, mari comercianți și afaceriști. Un lift (zis și ascensor) te duce până la etajul 7 de unde poți avea o frumoasă priveliște asupra Cornului de Aur (al Vacii Io, iar ați uitat!)

Conducătorii Imperiului Otoman au avut înțelepciunea de a nu interzice, pe teritoriul imperiului, diferitele credințe. Deci religia ortodoxă nu a dispărut cu desăvârșire, dar au condiționat ca lăcașele de cult să nu depășească în înălțime moscheele musulmane. De aceea, pe întinsul teritoriu ocupat odată de musulmani, vom întâlni destul de des biserici ortodoxe îngropate, construite puțin în pământ.

Și în Istanbul sunt destul de multe biserici creștine, și mulți musulmani au trecut la religia creștină. Una dintre ele este o biserică grecească, Hagia Triada (Sfânta Treime), construită în 1880, ea având cel mai mare altar ortodox din Istanbul.

O biserică romano-catolică este Biserica Sfanta Maria Draperis. Intri din stradă pe o ușă și … niște scări lungi și abrupte te duc către o clădire. Este casa pe care o femeie de origine levantină, Clara Maria Draperis, a dăruit-o călugărilor franciscani, o casă ce avea o capelă mică, cu o icoană a Sfintei Maria. De-a lungul timpului biserica a ars de trei ori, dar icoana Sfintei Marii a fost salvată de fiecare dată. În total biserica a fost reconstruită de 5 ori!

O altă biserică romano-catolică este și Biserica Apostolilor Petru si Pavel în care se află o icoana a Fecioare Maria cu Pruncul, adusă din biserica dominicană din Caffa (Crimeea).

Parcul Gülhane, care se traduce prin “Casa trandafirilor" este de fapt fosta gradina a Palatului Topkapi, și este cel mai vechi parc din capitala Turciei. Aici, alături de Piața Sultanahmet și Parcul Emirgan, în luna aprilie sau mai se desfășoară Festivalul Lalelelor. În acest an, datorită evenimentelor tragice cauzate de cutremure, aici festivalul nu a mai avut loc. Este accesibilă publicului larg din 1912. În parc putem vedea un monument vechi, de prin secolul al III-lea, Coloana goților, ridicat de fapt pentru a marca o mare victorie împotriva goților.

Mai departe ne lovim - la figurat, desigur - de prima statuie a lui Mustafa Kemal Atatürk, macedonean de origine (!), importantă personalitate a Statului Turc, el fiind de fapt fondatorul Turciei moderne și primul ei președinte.

Statuia a fost ridicată în 1927, iar un an mai tarziu, în 1928, in acest parc, Atatürk a aratat pentru prima data publicului literele latine.

Și am plecat către Bursa …

(vezi continuarea aici)

Sunt atât de multe obiective de vizitat că, zic eu, ți-ar trebui poate o săptămână să le vezi!

Timp și bani să fie!

---

VIZUALIZĂRI: 2166 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI