Explorând Halkidiki

TIPĂREȘTE

Prin noiembrie anul trecut, în timp ce îmi organizam programul pentru excursiile de iarnă, primesc un email de la o agenție la care sunt abonat (nu că aș fi apelat vreodată la serviciile ei, dar îmi mai dă idei de călătorie). În email era o ofertă cu diferite cazări în Halkidiki, în special pentru lunile mai și iunie. Cazările erau de toate felurile (de la AI, până la self-catering) și în toate locurile din regiune. Uitându-mă la ofertele, recunosc, destul de tentante, îmi zic: Ia să caut eu pe booking.com, să văd ce găsesc …

Cum toate ofertele erau pentru sejururi de șase zile, am setat și eu căutarea pentru un astfel de sejur, pentru a face mai ușoară comparația la preț. Și uite așa, am dat de o ofertă foarte, foarte convenabilă, de cazare în regim self-catering, la Studios Rosa, în Loutra, spre sudul brațului Kassandra, la prețul de 162 € pentru șase zile, un studio cu dormitor, baie proprie și chicinetă, la începutul lunii iunie (2-8 iunie). Asta în situația în care ofertele agenției porneau cam de la această sumă de persoană.

Cum perioada este optimă (cel puțin din punctul meu de vedere) și aveam și posibilitatea să mă rup de activitățile zilnice pentru câteva zile, am făcut imediat rezervarea, mai ales că, pentru început, nu mă costa nimic, putând să renunț la rezervare fără nicio penalizare, până la jumătatea lunii mai.

Inițial, hotărâsem ca niciodată, să facem un sejur de repaus complet, în care să stăm la plajă și să facem cel mult plimbări scurte, pe jos, în jurul locului de cazare. Totuși, ca niște oameni activi ce suntem, nu ne-am dezmințit nici de data asta, așa că planul inițial s-a cam schimbat.

În ziua următoare celei în care sosisem, ne-am hotărât să facem cunoștință cu Kassandra, așa că de dimineață ne-am urcat în mașină și am pornit în circuit. Primul popas l-am făcut în Agia Paraskevi, satul de care ține și Loutra, unde aveam cazarea, situat la vreo 6 km în interior (Loutra este chiar pe malul mării). Satul, care nu are decât ceva mai puțin de 300 de locuitori (vreo 385 cu cei din Loutra) este unul tipic grecesc, cu o piațetă unde este și o tavernă și, bineînțeles, nelipsita biserică, bine întreținută, construită din piatră.

Continuăm drumul, coborând spre Paliuri, lângă care este și o lagună cu bărci, ca un golf natural aproape închis, apoi începem să urcăm pe coasta estică. Trecem prin Pefkochori, unde ne oprim la tarabe, în căutare de mici suveniruri, după care ne continuăm drumul spre Hanioti, al cărui nume vine de la faptul că cel care a întemeiat așezarea provenea din Hania (Creta). Aici veți găsi o plajă lungă și frumoasă, cu steag albastru, continuare a celei de la Pefkochori.

Ajungem apoi la Polychrono, unde ne oprim pentru mai mult timp. Mai întâi, mergem pe plaja ce o continuă și ea pe cea de la Hanioti, lungă și ea, dreaptă, dar îngustă, cu nisip fin, de pe care se desfășoară o priveliște minunată peste golful Toroneos, spre brațul Sithonia. Cred că a fost cea mai aglomerată plajă văzută în săptămâna petrecută în Halkidiki, dar poate a fost doar o senzație, din cauza îngustimii ei. Oricum, Polychrono își merită numele, pentru că într-adevăr, orașul este o policromie.

A urmat apoi o „ședință” de shopping, pe o stradă perpendiculară pe cea care merge de-a lungul plajei (nu vă gândiți că am cumpărat lucruri deosebite, doar suveniruri: magneți de frigider și un prosop foarte mare, cu harta regiunii Halkidiki pe el), după care ne-am oprit să mâncăm la Doctor of Hunger (GPS: 40.017172,23.524960), un fast-food cu mâncăruri sârbești și prețuri foarte convenabile.

Am plecat apoi mai departe spre Kriopigi și apoi Kallithea. Aici aveam în plan să vizităm Templul lui Ammon Zeus, principalul zeu egiptean, care a fost preluat mai tîrziu de greci, identificat fiind cu Zeus. Din păcate, situl, aflat chiar pe plajă, în centrul stațiunii, era închis, așa că ne-am mulțumit să ne aruncăm privirea prin gardul metalic ce-l împrejmuiește. Noroc că îl văzusem și de sus, din parcul orașului, ce oferă un punct de belvedere de la înălțime spre plajă și mare, până spre brațul Sithonia.

Am pornit mai departe, am trecut prin Afytos și ne-am oprit în Nea Fokea, într-o piațetă de pe drumul principal. Alături, într-un părculeț, am descoperit Izvorul sfinţit al Sfântului Pavel. Nu intru în detalii, cei care vor să afle mai multe despre acest loc, pot citi amănunte aici.

Traversăm șoseaua și ajungem într-un mic golf, cu plajă și port de mici ambarcațiuni, străjuit de Turnul bizantin, cocoțat pe un deal de la marginea golfului.

De la Nea Fokea, aflată în nordul peninsulei, ne-am întors spre sud și ne-am oprit pentru câteva minute în Kassandria. După o „ședință foto” în piața Eleftherias, am plecat mai departe și ne-am îndreptat spre Possidi, ca să vedem Sanctuarul lui Poseidon. În ciuda faptului că, înainte de localitate, sunt indicatoare spre sanctuar, ele dispar la un moment dat și nu am reușit să-l găsim. Abia după ce un localnic ne-a arătat cam unde este, ne-am dat seama că era la celălalt capăt al plajei pe care ne aflam. Cum tot el ne-a descurajat, spunându-ne să nu ne așteptăm la mare lucru, am renunțat să mai mergem să-l vedem și ne-am continuat drumul pe coasta vestică a Kassandrei, spre Mola Kaliva. Aici, în afară de plaja lungă și îngustă, când cu pietriș, când cu nisip, nu e nimic altceva de văzut, stațiunea fiind una foarte liniștită și, din câte am auzit, locul preferat al unor vedete din Grecia.

Ultimul popas făcut în turul insulei a fost în stațiunea Nea Skioni, aflată la vreo 5 km mai la nord de Loutra. Nea Skioni este, la origine, un sat de pescari și, în bună parte, asta este și acum, aici găsindu-se câteva locuri de unde se poate cumpăra pește proaspăt, dar atenție, dimineața, mai târziu găsiți tarabele goale. Tot aici puteți veni dacă vă place agitația, viața nocturnă și vinul bun băut la o tavernă.

Am hotărât ca această zi să ne-o petrecem „în jurul casei”, așa că dimineața am făcut o lungă plimbare, de vreo 2 km dus, 2 întors, de-a lungul plajei, spre Nea Skioni. Cu excepția unei mici porțiuni, care este plaja locală, mai departe spre nord plaja nu este cu nisip, ci cu pietre, dar am considerat că, decât să stăm pur și simplu la plajă, e de preferat să facem și mișcare, concomitent cu expunerea la soare. Pe la ora 15 am plecat (cu mașina) spre Pefkochori (la 10 km de Loutra), în primul rând pentru masa de prânz. Stațiunea era foarte animată și abia am găsit un loc de parcare pe o străduță laterală. Tot răul spre bine, pentru că aici am dat și de taverna Tsaparis (GPS: 39.987656,23.614381). Arăta bine, așa că am considerat că nu are nimic de-a face cu cuvântul românesc țepar ( :))) și ne-am așezat la o masă. Deși taverna e specializată pe preparate din pește, eu am preferat o musaca grecească, așa cum nu mai mâncasem de vreo trei ani. Ne-am amuzat cu mesajele lăsate de diverși clienți (printre care și români), pe unul din pereți.

Ne-am îndreptat apoi spre plajă, pe o stradă cochetă, oprindu-ne din loc în loc, să căscăm gura la diverse produse artizanale. La capătul străzii, la intrarea pe plajă, ne întâmpină o sculptură recentă, din 2016, ce simbolizează victoria Zeilor asupra Giganților, în lupta ce, conform legendei, a avut loc aici, în timpuri preistorice.

Plaja din Pefkochori este și ea lungă, îngustă și nisipoasă, ca cea din Polichrono și este dublată de o promenadă ce merge de-a lungul ei. La un moment dat se ajunge, spre capătul nordic, la un dig, având în capăt și un mic far. De aici pleacă zilnic croaziere spre insula Kelifos, lângă țărmul Sithoniei și Neos Marmaras.

Am rămas tot „în jurul casei”, dar de data asta am pornit pe jos în sens invers, spre sud. La foarte mică distanță de cazarea noastră se află băile termale, dar cum nu suntem amatori de așa ceva, am trecut pe lângă acest spa fără a ne opri. Amatori însă erau destui. Amplasarea este foarte inspirată, pe un promontoriu înalt, de la marginea mării, cu o priveliște foarte frumoasă. Aceeași priveliște ni s-a desfășurat și nouă în fața ochilor, dintr-un punct de belvedere, la care am ajuns mergând mai departe, pe șosea.

Apoi, am părăsit șoseaua și am continuat pe un drum de macadam, care, după vreo doi kilometri, ne-a dus spre o plajă lungă, pe care o identificasem pe Google Maps și care era ținta plimbării noastre. Deși este situată în dreptul resortului Stefania, plaja era complet pustie, dar am înțeles imediat de ce: de la un capăt la altul, nu avea practic nisip, era numai cu pietre mari. De poză, arăta foarte bine, dar practic este destul de neplăcut, mai ales atunci când ai la dispoziție numeroase alte plaje cu nisip fin și cu apă limpede. Apa era limpede și aici, iar la capătul sudic, în locul pietrelor erau niște lespezi mari, așa că, dacă tot bătusem drumul până aici, am rămas până spre prânz.

La prânz, cum ne plăcuse prima vizită (scurtă), am decis să mergem să mâncăm în Nea Skioni. Orășelul era pustiu, chiar în zona portului activitatea era practic inexistentă și foarte puțină lume. E drept, deși era doar început de iunie, soarele ardea bine și te îndemna să te retragi la umbră. Așa am făcut și noi, după ce ne-am învârtit puțin în zona portului pescăresc. Umbra pe care am găsit-o era cea de sub copertina terasei unei taverne pe care am ales-o la întâmplare, dintre multele de aici. Criteriul clasic, de a alege locul cel mai frecventat era inaplicabil, pentru că nicio tavernă nu avea mai mult de cinci-șase clienți. Taverna aleasă de noi se numește Irida (GPS: 39.945677,23.530714). Nu aș avea ceva anume de reproșat, servirea a fost promptă și corectă, mâncarea bună, dar localul nu m-a entuziasmat, l-aș pune pe ultimul loc dintre tavernele la care am mâncat în acest sejur.

Plaja din Nea Skioni este cu nisip, iar intrarea în apă este lină, cel puțin în zona la sud de portul de ambarcațiuni de agrement. Aici ne-am petrecut după-amiaza, iar seara ne-am întors la reședința noastră temporară.

În această zi, așa cum planificasem, am pornit spre Sithonia, ca să facem un tur al peninsulei. Așa că dimineața am pornit spre nord, trecând prin locuri de-acum cunoscute, până la Nea Moudania, pe lângă care am trecut și am virat spre est. Prima oprire mai lungă am făcut-o în Nikiti, situat în partea de nord a peninsulei. Pentru început, am dat un tur de-a lungul frumoasei plaje cu nisip fin și intrare lină în apă (steag albastru). Pe digul de la capătul nordic al plajei, din apropierea portului de ambarcațiuni de agrement, un grup de adolescenți ce păreau să fi tras chiulul de la școală, pentru că aveau și ghiozdanele cu ei, se zbenguiau în apa adâncă, făcând salturi în toate felurile. Dar cum să-i condamni, când era o vreme splendidă, perfect senin, numai bună de scăldat …

Am stat și noi la plajă ceva vreme, nu mult, după care ne-am întors la mașină și am plecat să vizităm orașul vechi, situat în partea de nord. Trebuie să spun că am fost surprinși să găsim o zonă foarte frumoasă, refăcută de curând în stil tradițional (printr-un proiect european), cu străzi pavate cu pietre, cu case arătoase și multe flori și verdeață. La extrema nordică a orașului vechi, pe un mic platou, se află biserica „Agios Nikitas”. Din păcate, era închisă și am putut doar să ne aruncăm privirea în interior printr-o fereastră, dar oricum drumul până aici a meritat, pentru că zona arată foarte bine și, în plus, cum biserica se află pe o înălțime la poalele căreia se întinde orașul, priveliștea este foarte frumoasă.

Am pornit apoi mai departe, spre sud și ne-am oprit în Neos Marmaras, considerată perla Sithoniei. În centru nu am găsit un loc de parcare și, ca atare, am putut lăsa mașina doar într-o parcare periferică, dar mișcarea face bine, nu? De acolo am coborât pe o stradă în pantă destul de abruptă, care ne-a dus direct la mare, la biserica Îngerilor Păzitori. După ce am căscat gura pe la mulțimea de magazine cu suveniruri și am dat ocol zonei portului, ne-am întors la mașină și am plecat mai departe, pentru că era deja vremea prânzului și zăpușeala se făcea simțită din plin.

Ne-am oprit tocmai în sud, la Toroni și am decis să luăm prânzul la taverna Afroditi (GPS: 39.985379,23.903181). Aceasta, pe lângă clădirea propriu-zisă, are și câteva mese sub o copertină, peste drum, chiar la marginea plajei. Văzându-ne că ne uităm la meniul aflat pe un suport, chiar la intrare, o domnișoară simpatică și amabilă s-a apropiat și ne-a întrebat dacă ne poate ajuta. Cum tocmai dădusem peste ceva scris în germană, din care nu am înțeles decât „supă”, am întrebat-o despre ce fel de supă e vorba. Țicăn, ne-a răspuns ea veselă. Veselie care ne-a cuprins și pe noi și ne-a convins să luăm loc la o masă.

Nu înainte de a intra și în local, unde domnișoara ne-a invitat să vedem vitrina cu mâncăruri gătite. Întrebând-o de pește, ea ne-a deschis o ladă frigorifică și ne-a prezentat mai multe feluri de pește păstrat la rece, dintre care nu am recunoscut decât peștele spadă, asta pentru că ne-a spus ea, peștele fiind feliat sub formă de rondele. Celelalte denumiri nu le-am reținut, dar oricum nu mi-au spus nimic, pentru că erau în grecește. Peștele arăta bine și avea un miros de pește proaspăt, așa că ne-am oprit la peștele spadă. Evident, mai întâi ni s-au cântărit bucățile de pește și ni s-a spus cât costă. Au făcut asta și cu o altă specie de pește, pentru comparație, dar am rămas la peștele spadă. Pregătirea peștelui nu a durat mai mult decât normal, doar cât să ne delectăm cu un fresh de portocale. A fost cea mai plăcută masă pe care am luat-o în Halkidiki.

După o plimbare pe lunga plajă, puțin cam neîngrijită, dar frumoasă, lată și lungă, am plecat mai departe, nu înainte de a ne opri și la ruinele vechii cetăți Likithos, de pe mica peninsulă situată în extrema sudică a plajei din Toroni. Din păcate, nu ne-am putut apropia foarte mult, deoarece un afiș ne avertiza că nu putem intra, din cauza lucrărilor în desfășurare.

Am pornit din nou la drum, am trecut prin Porto Koufo și mai departe, pe drumuri de munte, spre Kalamitsi. Înainte cu vreo 5 km de Kalamitsi, într-o curbă, ne oprim la Taverna Panorama. Asta da, panoramă! La poalele înălțimii pe care ne aflăm se întinde plaja de la campingul Thalata și, mai departe plaja Kalamitsi. Apoi, marea, care pare că e continuă cu cerul…

Continuăm drumul spre nord și în curând ajungem la Sarti. Se făcuse deja cam târziu, așa că ne-am abținut (cu greu) să facem o pauză pe frumoasa plajă și ne-am mulțumit cu câteva momente de admirație. Apoi, la ieșirea din oraș, s-a impus o oprire într-o parcare, de unde priveliștea e formidabilă: marea, cu o incredibilă paletă de nuanțe și, în depărtare, spre est, puțin în negură, Muntele Athos. Asta a fost imaginea ce ne-a rămas întipărită în memorie, pentru că, deși am mai trecut și prin Vourvourou și mai apoi spre casă, prin Metamorfosi și celelalte orășele prin care trecusem și la venire, începuse să se lase seara și totul se estompa, lăsând clare cele văzute pe lumină.

Cum ziua a șasea urma lungul drum spre casă, am decis ca în această zi să rămânem în apropierea cazării. Ca atare, am plecat în explorarea extremei sudice a Kassandrei. Și așa am ajuns la, poate, cea mai frumoasă plajă din Halkidiki. Cel puțin așa mi s-a părut mie. Motiv pentru care am și rămas aici câteva ore bune. Este vorba de plaja Paliouri, pe care, bineînțeles, o descoperisem mai întâi pe Google Maps (GPS: 39.959347,23.676119). Ea are o lungime de peste un kilometru și se întinde de-a lungul unui golf. Este cu nisip, destul de lată, iar intrarea în apă este foarte lină. Era destul de animată, dar nu aglomerată, populată în majoritate cu bulgari.

Cândva, aici se găsea și un hotel, Xenia, dar el se află în paragină, abandonat din motive pe care nu le cunosc. Oricum, asta mi s-a părut ciudat, pentru că locul este ideal. În prezent, există o terasă/tavernă și alte câteva tonete, așa că dacă ajungeți aici nu muriți de sete sau foame. Sunt și multe zone pe care sunt amplasate umbrele și șezlonguri și două puncte de închiriat hidrobiciclete, scutere acvatice, bărci etc.

Această plajă a fost singura în care am văzut pești înotând până la marginea apei, aproape că ți se strecurau printre picioare. Evident, erau pești de dimensiuni mici, dar erau foarte numeroși. Pentru copii (care erau foarte mulți) era o fericire să-i privească. La capătul nordic al plajei, aceasta devine pietroasă, în apă nemaifiind nisip, ci lespezi. În continuare este un al doilea golf, mult mai mic, cu bărci pescărești, colorate. Pe mal se găsește un camping.

La capătul sudic al golfului se află un debarcader, de unde, conform panoului, pleacă zilnic croaziere, dar eu nu am văzut vreun vaporaș plecând, sau venind, doar unul ancorat și care nu dădea semne de plecare.

Oricum, plaja Paliouri este plaja care mi-a plăcut cel mai mult, poate doar cea din Nikiti aș pune-o alături, dar doar pentru că asta are mai multe facilități. Evident, este o părere personală, subiectivă, în Halkidiki sunt multe plaje și nu pretind că le-am văzut pe toate, iar multe din cele văzute le-am văzut pe fugă, dar dacă ajungeți în sudul Kassandrei, nu ratați să mergeți pe această plajă.

După ce ne-am săturat de plajă și apă (în acest timp am parcurs plaja de la un capăt la altul, dus-întors, pentru că nu am răbdare să stau încremenit să mă ardă soarele), ne-am urcat în mașină și am plecat mai spre sud, pentru că descoperiserăm tot pe Google Maps, un loc ce părea interesant. Este vorba de o bisericuță, Agios Nikolaos (GPS: 39.932201,23.734369), aflată pe o mică peninsulă, în apropiere de extrema sudică a Kassandrei. Deși GPS-ul de bord, cu hărțile cele mai recente m-a avertizat că drumul cuprinde și o porțiune neasfaltată, lucrurile nu au stat așa, dimpotrivă, a fost asfalt în stare foarte bună și acesta continuă până în pragul bisericii. De altfel, mărturie stau și imaginile Google Maps din opțiunea Street View, ce datează din 2011.

Singurul lucru deranjant a fost faptul că, atunci când am sosit, ne-am încurcat de o echipă de muncitori, veniți cu utilaje să sape șanțuri, în care montau cabluri electrice. Scopul: să pună stâlpi pitici, cu leduri, care să lumineze întreg spațiul din jurul bisericii. Desigur, după ce vor fi terminat, seara va fi o priveliște feerică, dar pe noi lucrările în plină desfășurare ne-au cam încurcat. Când am sosit, la fața locului se aflau deja niște nemți, după care a mai sosit și o familie de ruși (prezență numeroasă în Halkidiki) și apoi alții, semn că locul nu e chiar necunoscut.

De aici ne-am întors la Studios Rosa și ne-am petrecut restul zilei pe plaja din apropiere.

În această zi ne-am trezit mai devreme (dar nu foarte devreme), pentru că era ziua întoarcerii acasă. Am plecat la 8 dimineața, fără să ne mai luăm rămas bun de la gazde, pentru că nu se treziseră încă și ne-am gândit să nu-i deranjăm. Oricum, ce era important, ne spuseserăm în seara anterioară … :)

Vremea se schimbase și cerul era înnorat, stare ce a continuat până am ajuns acasă, cu scurte reprize de soare, dar și cu scurte reprize de ploaie, cea mai lungă și puternică, o ploaie torențială, petrecându-se cât am parcurs distanța de la Kulata la Sandanski.

La plecarea din Halkidiki, aveam în plan să nu ratăm un ultim obiectiv, peștera Petralona (GPS: 40.373232,23.167402), așa că, după Nea Moudania, am ieșit de pe autostrada 25, îndreptându-ne spre Nea Triglia și apoi Petralona. Abaterea nu e foarte mare, iar drumul este în stare foarte bună, așa că, fie la venire în Halkidiki, fie la plecare, puteți face un mic ocol pentru a vizita peștera. Aceasta a fost descoperită destul de recent, asta pentru că singurul punct de acces, situat în plafonul peșterii, era astupat prin depuneri succesive. În prezent, accesul se face printr-un tunel săpat artificial. Peștera are o importanță deosebită, pentru că aici a fost găsit cel mai vechi craniu uman din Europa. Singurul lucru neplăcut este că, deși nu găsesc nicio explicație, fotografiatul în peșteră este complet interzis. Dar peștera este spectaculoasă și frustrarea dată de interdicție este foarte mare, motiv pentru care nu m-am abținut și am reușit să fac o fotografie pe ascuns.

De la Petralona am plecat spre Salonic, pe centură și, de aici, spre casă.

Fiind prima noastră escapadă în Halkidiki, evident, am vrut să descoperim cât mai multe. Și am reușit. Am văzut locuri frumoase și am îmbinat statul la plajă, cu plimbările active. Evident, cum nu ne-am plimbat decât prin Kassandra și Sithonia, am lăsat pentru altă ocazie cel de-al treilea braț, Athos și partea estică, unde cel mai interesant loc, după „investigațiile” făcute cu prilejul pregătirii excursiei, ni s-a părut a fi Olimpiada. Le-am lăsat pentru data viitoare, în speranța că va fi și o astfel de dată viitoare.

Concluzia este că, deși Halkidiki este o destinație în principal pentru plajă, soare și mare, un sejur aici nu trebuie să fie neapărat „de lenevie”, ci poate fi cu ușurință organizat ca unul activ. Cel mai ușor pentru a face asta este să faceți un tur al plajelor. Evident, nu le veți putea epuiza, dar cum acestea sunt foarte numeroase, fiecare cu specificul ei, vă asigur că nu vă veți plictisi. Iar dacă veți găsi una care, cu adevărat vi se lipește de suflet, atunci cu siguranță veți ști care va fi destinația următorului sejur estival.

Pe cei dornici să nu întâlnească români în vacanță, îi asigur că aceștia sunt aici, în Halkidiki, minoritari. Cei mai mulți sunt bulgari, dar nu lipsesc nici sârbii, macedonenii și, evident, rușii, veniți aici cu avionul; mulți dintre ei, odată sosiți, închiriază o mașină. De altfel, meniurile și alte inscripții legate de afaceri în turism sunt, peste tot, în engleză și rusă. Am întâlnit un rus venit tocmai din Murmansk, mă gândeam ce șoc climatic a avut când a sosit …

Halkidiki este, pentru români, cea mai apropiată destinație grecească de plajă și mare, așa că se poate ajunge ușor cu mașina personală. De altfel, e păcat să nu ai la dispoziție o mașină, pentru că astfel ai posibilitatea să vezi mai multe locuri frumoase și ai libertatea de mișcare. Și, în plus, în special pentru cei din zona sud-vestică a țării, este aproape aceeași distanță, să meargă la mare pe litoralul românesc, sau în Halkidiki.

Pentru a evita aglomerația, dar și căldura excesivă, vă sugerez să faceți ca mine: veniți în prima parte a lunii iunie. Vremea este caldă, la fel și apa, dar nu este încă plin sezon și, ca atare, nici aglomerație. Evident, același lucru este valabil și pentru luna septembrie.

---

VIZUALIZĂRI: 9163 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI