Atena, bine te-am regasit!

TIPĂREȘTE

“ Ce te împiedică pe tine, locuitor al unui oraş de provincie, să-ţi imaginezi şi chiar să trăieşti cu ideea că exişti în primul oraş al lumii, alături de oamenii cei mai evoluaţi ai speciei, într-un cuvânt, să trăieşti cu conştiinţa pe care o avea atenianul marelui secol? " Marin Tarangul

Va povesteam in articolul anterior despre cat de bine ne-am simtit in Atena in timpul concediului din 2013 (vezi impresii aici și aici) si despre cate obiective turistice au ramas pe lista de asteptare, cu toata silinta noastra de a profita la maxim de cele 4 nopti petrecute in fascinanta capitala a Greciei. Inainte sa o vedem pentru prima oara, nu stiam daca si cand ne vom mai intoarce, fiind destul de departe de casa, in plus mereu am incercat sa nu revenim in acelasi loc atat de curand. Bineinteles, inca nu cunosteam Grecia, si credeam, in naivitatea mea, ca se va inscrie pe lista tarilor pe care le-am bifat si peste care vom trece usor, ca peste multe altele. Ei bine, cat de mult m-am inselat! Asa ca in 2014 iata-ne din nou plecati spre minunatele insule grecesti, cu un scurt popas in capitala pentru a mai vedea cate ceva din ce nu am reusit anul trecut, la care s-a adaugat frumoasa surpriza a concediului, Nafplio, care a reusit sa ne dea putin itinerariul peste cap si sa „ma oblige” sa ajung din vacanta aproape direct la serviciu, cu un ragaz de vreo 5 ore :). Dar nu ma plang deloc, sunt foarte fericita ca a fost asa.

De data asta, fiind cu motocicleta, am vrut sa ne cazam intr-o zona mai buna decat la ultima sedere in Atena, cand am stat in apropiere de piata Omonia. Din pacate preturile unei cazari in zona Plaka, unde sa beneficiem si de parcare privata sunt foarte putine si extrem de scumpe, desi am cautat sa facem rezervare cu aproape 6 luni inainte, asa ca ne-am orientat spre un hotel mic situat in apropiere de Plaka, in zona Koukaki, ce beneficia de parcare publica chiar in fata hotelului, insa avea avantajul ca era situat in capatul unei strazi infundate, asa ca era ceva mai ferit. Cu toate astea, am avut oarece emotii in cele 2 nopti de sedere, nu mai lasasem motocicleta parcata afara peste noapte niciodata si acum eram si intr-o tara straina. Judecand si dupa multitudinea de motociclete si scutere care stau in strada peste noapte, ne-am gandit ca doar nu o sa fim tocmai noi cei ghinionisti, ne-am imbarbatat spunand ca „la ei nu e ca la noi”. Apoi proprietarul hotelului a fost foarte deschis si prietenos, ne-a asigurat si el ca nu e absolut nici o problema si nu avem motive sa ne ingrijoram. Nu stiu daca chiar nu aveam motive sau poate suntem noi mai paranoici, cert e ca nu s-a intamplat nimic nici in Atena, nici in Nafplio, unde tot pe strada am parcat, si nu pe orice strada, ci chiar pe cea mai mare strada pietonala din oras. Acolo pot spune cu mana pe inima ca nu am avut nici cea mai mica urma de emotie, la fel cum nu am avut nici in Santorini sau Naxos.

Primul obiectiv spre care ne-am indreptat in dimineata urmatoare, o dimineata de sambata, a fost cartierul Plaka, situat la poalele Acropolei, cu stradutele sale inguste, intesate de magazine de souveniruri si de mici cafenele si taverne. Cu ocazia asta am inteles ce inseamna in acceptiunea atenienilor un cartier istoric. Pana in acel moment avem in mine imagini din celelalte mai orase ale Europei, care atunci cand vine vorba de zonele centrale sunt foarte asemanatoare, cu stradute ingrijite ce se intalnesc in piatele mari marginite de cladiri impunatoare, cateva terase si restaurante scumpe, si cu cate-o fantana sau columna tronand undeva in zona punctului zero, creionand un cadru impunator, maret, dar cam rece si neprietenos pentru gusturile mele. Ei bine, Plaka este altceva... este cartierul artistilor, un amestec de ruine antice, bisericute ingramadite si aproape inghitite de cladirile neoclasice, pe peretii carora tencuiala cazuta a fost inlocuita, in mod natural, de lianele nesfarsite ale plantelor cataratoare si ale vitei de vie. Majoritatea cladirilor adapostesc la parter cafenele si taverne cu muzica linistita si imbietoare, in surdina, cu zeci de mese aglomerate, intr-un echilibru parca fragil, in panta, pe treptele imbracate in marmura ale stradutelor, altele asezate la inaltime, pe acoperirurile terasa cu vedere directa asupra maretei Acropole. Dar la primele ore ale diminetii Plaka este animata doar de prezenta discreta a pisicilor tolanite lenes pe pragul usilor, la umbra unui ghiveci cu leandri. Nici un zgomot deranjant, nici o masina, si parca simti ca si vremea e mai rabdatoare pe Plaka.

Dupa ce ne-am plimbat si noi agale in sus si-n jos pe stradute, am cautat pe harta Anafiotika sau „insula fara mare”, cum o numesc atenienii. Este un cartier suspendat pe pantele Acropolei, intr-un spatiu atemporal, desprins dintr-un autentic peisaj cicladic, cu case mici, albe cu usi si geamuri albastre, impodobite cu flori de bougainvillea, despartite prin stradute fara nume, in trepte, atat de inguste incat uneori nu esti sigur ca pe-acolo chiar se poate trece, unele de doar jumatete de metru latime. Numai ce lasasem in urma Cicladele si deodata eram din nou acolo. Primul lucru ce mi-a venit in cap cand am vazut peisajul a fost „Asa ceva nu exista, nu in inima unei metropole ce adaposteste jumatate din populatia Greciei! ”. Si totusi minunile exista si pe cat de inedit e cartierul, pe atat de interesanta e si istoria lui. Povestea lui incepe in anul 1843, cand in Atena au fost adusi constructori din insula Anafi, pentru a ajuta la ridicarea noii capitale si a palatului regelui Otto. Intr-un timp foarte scurt acestia au reusit sa-si recreeze un sat traditional cicladic, care a dainuit de-a lungul timpului, cu toate ca o parte din case au fost distruse din cauza sapaturilor arheologice care au avut loc in zona in timpul anilor 1950. Astazi mai exista 45 de case si toate au fost cumparate de stat si incluse in zona protejata.

Era deja ora pranzului cand am coborat din Anafiotika, asa ca ne-am oprit la una din tavernele imbietoare din Plaka, unde am avut surpriza sa intalnim o romanca de-a noastra, care s-a dat peste cap ca nu cumva sa ne ridicam nemultumiti de la masa. Deja se aglomerase bine si patronii restaurantelor erau in usa, invitand pe toata lumea sa le calce pragul, pentru o un pranz copios sau doar pentru o simpla bautura racoritoare, la o masuta asezata pe trepte, la parter, sau sus pe terasa, cu vedere spre Acropole. Oferta era variata si acoperea toata gama de pretentii si asteptari.

Dupa un pranz delicios, paste cu fructe de mare, bere si un platou urias cu diverse fructe (pepene rosu, pene galben, struguri, mere, piersici) ne-am indreptat incet spre Gradinile Nationale, situate in dreapta cladirii Parlamentului. Zona este de fapt un parc botanic maricel, la intrare avand o perdea de palmieri uriasi, iar in interior o multime de alei pietonale, un lacusor plin cu broscute si o mini gradina zoologica, ce adaposteste cateva pasari si animale domestice, de fapt un punct de atractie pentru copiii mici, iesiti la plimbare cu parintii. Numele e cam pompos pentru ceea ce e in realitate o simpla oaza de verdeata si racoare in inima Atenei, insa locul e ideal pentru a petrece o jumatate de ora ferit de soarele dogoritor al unei dupa-amieze de august, doar in compania lacustelor galagioase. In capatul opus al parcului se poate iesi direct in strada Irodou Attikou, pe care se afla resedinta presedintelelui si cea a premierului Greciei. In fata palatului prezidential doi evzoni isi desfasurau nestingheriti programul, spre bucuria turistilor care nu conteneau in a le face poze si a se amuza pe seama echipamentului inedit al tinerilor soldati. Toate cladirile rezidentiale de pe aceasta strada sunt luxoase si extrem de ingrijite, probabil acolo locuiesc o mare parte din personalitatile politice ale Greciei, judecand si dupa numarul fortelor de ordine care stau de paza in lungul strazii. Am intrat si noi in vorba cu unul din politisti, pentru a-l intreba care dintre toate vilele este cea a presedintelui, iar raspunsul a fost unul mai mult decat prietenos, ne-a indicat cu exactitate cladirea si, ca bonus, ne-a aratat si resedinta primului-ministru. Ambele cladiri erau strajuite de evzoni, si cum era ora fixa cand am trecut pe langa ele, i-am putut admira in plin exercitiu de schimbare a garzii.

In capatul strazii se afla Stadionul Panathenaic, sau Kalimarmaro, construit in totalitate din marmura. Daca anul trecut am ajuns la el dupa ora inchiderii, acum am fost prevazatori. Stadionul antic este un obiectiv pe care nu trebuie sa-l ratati, cu atat mai mult daca sunteti impatimiti ai Jocurilor Olimpice (ca mine), veti fi absorbiti de multitudinea de informatii primite prin audio-guide, in timp ce va plimbati printre randurile din marmura sau prin pasajul de sub stadion ce duce in Muzeul tortelor olimpice. In muzeu se gasesc toate tortele olimpice dispuse cronologic, de la prima editie pana la cea mai recenta, cea de la Soci din 2014. Expozitia este foarte interesanta, am avut ocazia sa urmarim cum a evoluat forma tortelor, de la primele modele, mai spartane, pana la cele aproape extraterestre din ultimii ani. Primele competitii sportive s-au tinut pe Stadionul de marmura inca din timpul procesiunilor panathenaice, in perioada 330-329 i. Hr., insa forma finala de potcoava a primit-o in perioada Imparatului Hadrian, in 117-138 d. Hr., la fel si randurile pentru spectatori, sculptate in intregime din marmura pentelica. Decaderea a venit odata cu crestinismul, cand jocurile, considerate pagane, au fost interzise, si stadionul a ramas in dizgratie pana in 1870 si 1875, cand a gazduit Olimpiadele Zappiene. Insa momentul culminant il reprezinta alegerea stadionului pentru gazduirea primelor Jocuri Olimpie moderne din 1896, ocazie cu care stadionul intra intr-un amplu proces de reconstructie, costurile fiind suportate de Georgios Averoff, a carui statuie din marmura troneaza in fata intrarii in stadion. Jocurile au avut un succes rasunator si a fost pentru prima data cand s-a intonat Imnul Olimpic. Proba de maraton, cea mai populara proba a Olimpiadei, a fost castigata de grecul Spyros Louis, spre delirul spectatorilor, care, vazandu-l in momentul intrarii in stadion, s-au ridicat si au inceput sa strige cu bucurie:”Priviti, e un grec! ”. Stadionul Panathenaic a jucat un rol important si in cadrul Olimpiadei din 2004, aici a fost organizata proba de tir cu arcul si finalul cursei de maraton, sub privirile a 60000 de spectatori.

De la Stadionul Panathenaic, am luat-o usor la pas din nou spre Plaka, trecand prin fata Zappeionului, situat la marginea Gradinilor Nationale. Initial ne gandeam ca n-ar fi rau sa ajungem si la Hellenic Motor Museum, insa nu am mai avut suflu sa ne deplasam pana acolo si nici dispozitia necesara sa admiram cum se cuvine tot ce are Muzeul de oferit. Era in jurul orei 16, timp ar mai fi fost destul, dar arsita a fost atat de nimicitoare incat abia ne-am mai tarat pana la hotel. Luna august e probabil cea mai nepotrivita perioada pentru vizitarea Atenei, mai ales pentru cine se gandeste sa stea pe drumuri ca noi, de dimineata pana seara tarziu. Noi suntem tineri, avem oarece rezistenta la temperaturi ridicate, dar in miezul zilei eram deja secatuiti de puteri. Am incercat sa urmarim umbra pe cat am putut, ne-am mai refugiat pe la terase la cate-un suc, insa cele aproape 60 de minute petrecute pe stadionul incins, la ora de varf, fara nici macar un firicel de umbra sau o adiere de vant, ne-au pus capac. Asa ca spre ora 17 ne-am intors la hotel si nu am mai iesit pana la lasarea serii, cand, la sfatul gazdei noastre, ne-am dus sa luam cina la o taverna din zona, deloc cu pretentii, insa cu mancare exceptionala.

Ziua de duminica, ziua plecarii spre Nafplio, ne-a adus in fata a doua optiuni. Voiam sa ajungem in Nafplio relativ devreme si sa folosim in totalitate dupa-amiaza pentru vizitarea orasului, asa ca a trebuit sa alegem intre a vedea spectacolul schimbarii garzii din fata Parlamentului de la ora 11, dupa care sa o luam spre Nafplio doar cu o scurta oprire la Canalul Corint, sau a doua optiune, sa plecam dimineata din Atena si sa vizitam si Micene, care ne era in drum. Pana la urma am ales schimbarea garzii si nu-mi pare rau, a fost un moment spectaculos, cu muzica de fanfara si tot tacamul, chiar e ceva ce nu trebuie ratat daca aveti sansa sa fiti acolo in ziua de duminica. Si apoi, nici la Micene nu am renuntat, va veni momentul unui concediu exclusiv prin Peloponez si atunci sigur nu mai scapa :).

Atena, orasul de aur al Europei, locul nasterii democratiei europene, a teatrului si filozofiei, un oras pe care mi-e imposibil sa-l compar cu alte orase europene. Si cum ar putea fi comparat, cand oricat de mult as incerca sa gasesc un numitor comun intre ele, nu reusesc? De fiecare data, la fiecare capitol, la fiecare pas, la fiecare colt de strada, Atena e pur si simplu altfel decat m-as fi asteptat? Si asa cum Grecia este o tara de tipul „hate it or love it”, nici Atena nu poate ramane indiferenta vizitatorilor. Asa ca parerile vor fi mereu impartite, uneori chiar diametral opuse. Eu fac parte cu succes din cea de-a doua categorie, asa ca pentru mine Atena reuseste mereu sa fie o incantare pentru trup si suflet, sa-mi dea o senzatie de calm, de relaxare si de voie buna in ciuda agitatiei specifice marilor metropole, sa ma faca sa-mi doresc s-o revad si sa-i bat la pas stradutele intortocheate la orice ora din zi sau din noapte. Si de fiecare data cand sunt pusa de prieteni curiosi in fata unei intrebari de genul:”Cum e Atena fata de x sau y oras”, ma trezesc involuntar cu un zambet larg pe buze, spunand: „Ei bine, Atena e ALTCEVA! ”.

---

VIZUALIZĂRI: 3665 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI