Frigiliana - cel mai frumos sat alb din Andaluzia

TIPĂREȘTE

Comparativ cu traseul inițial planificat pentru Andaluzia în primăvara anului 2020, cel de acum l-am făcut în sens invers, adică în sensul invers al acelor de ceas.

Însă tot cu sate albe l-am început, iar primul vizitat acum urma a fi ultimul anul trecut.

Frigiliana, că despre el vorbesc, se află cocoțotat pe dealuri și ajungi la el după ce ieși de pe autostrada A7 ce își continuă drumul spre Granada. Urcușul este o plăcere, pe o șosea ce șerpuiește pe grumazul dealurilor pentru a se urca, uneori, neastâmpărată pe creștetul lor oferindu-ți panorame ce te fac să calci frâna pentru a te bucura de ceea ce ai în fața ta.

Livezi de măslini, pâlcuri de case albe, văi destul de abrupte și statura semeață a munților din spate creionează un tablou idilic.

După care ajungem în primul sat alb, parte a acelor” pueblos blancos” , marcă înregistrată a Andaluziei în catastiful turismului mondial.

Nu doar primul în ordine cronologică ci și în topul alcătuit de umblătorii din toată lumea, Frigiliana fiind considerat cel mai frumos” sat alb” , atestat ca atare încă din anul 1988. Asta după ce mai devreme cu 6 ani obținuse și” Premio Nacional de Embellecimiento” (ce se acordă tot pentru frumusețea locurilor).

Auzind și citind despre respectivul concept, mi-am imaginat o așezare în care albul reprezintă culoarea dominantă a tencuielilor locuințelor umane. Nici prin cap nu mi-a trecut că absolut totul este alb, orice zid sau perete e vopsit în culoarea purității.

În plus, nu există nuanțe de alb. E doar una în toată Andaluzia și ai impresia că toate satele seamănă între ele. Aceleași ulițe înguste, case pe unul sau două nivele, înlănțuite și înghesuite între ele precum participanții turmentați la o horă, în pante mai mult sau mai puțin abrupte cu o deschidere în piața centrală a localității, aproape peste tot intitulată Plaza Espana.

La o privire mai atentă, sesisezi deosebiri, particularități ale locului care ți se vor întipări în memoria vizuală sau sentimentală, în funcție de trările simțite în fiecare dintre acestea.

După ce pe parcursul concediului am vizitat câteva asemenea sate, pot afirma și eu că Frigiliana își merită poziția în fruntea clasamentului.

Poate pentru că am găsit-o într-o zi călduță de decembrie și nu înăbușitoare de vară – chiar de ziua noastră națională -, poate pentru că era primul sat în care am ajuns sau poate că oferă unele dintre cele mai frumoase priveliști, cu posibilitatea de a zări Marea Mediterană departe în spatele caselor și dealurilor verzi.

Dar cu siguranță pentru senzația că te afli în compania unui lider, sentiment ce îl percepi la plimbarea pe străduțele pavate cu piatră tocmită în diverse forme geometrice, pe cele în pantă mărginite de sute de ghivece – toate maro!! - așezate pe trepte sau atârnate de zidurile caselor sau de la atmosfera, cumva nobilă, resimțită pe întreaga durată a plimbărelii pe acolo.

Pornim în explorare după ce lăsăm mașina în interiorul marcajului alb întrerupt ce nu se taxează de pe marginea Avenida Carlos Cano, în prelungirea Carretera Circunvalacion, șoseaua care te aduce în sat. Asemenea locuri de parcare sunt puține și mă gândesc că în sezon e nevoie de baftă mare pentru a nimeri vreunul. Altă variantă ar fi parcarea cu plată ce se află la intrarea în sat, în Plaza de las Tres Culturas.

Noi am început cu partea de sus a satului, cea veche, cartierul Mudejar, punctul de plecare fiind Plaza de la Fuente Vieja (Piața Fântânii Vechi), acolo unde găsim 3 țevi prin care încă mai curge apă, la atîția ani după 1640, anul construirii fântânii de către Inigo Manrique de Lara, al cincilea lord dar primul conte al așezării.

Folosită ca loc de alimentare cu apă a cetățenilor și de adăpare a animalelor, obiectivul turistic mai poartă încă pe caldarâm, zice-se, urme ale copitelor de bovine ce se îndestulau aici. Or mai fi existând, dar eu nu mi-am dat seama care dâre s-ar potrivi cu pașii acestora.

O luăm la pas, ușor la vale, pe Calle Real (sau Reales Positos) și privim entuziasmați frumusețea locului. E zona în care odinioară se aflau depozitele regale de cereale.

Parcă ești transportat înapoi în timp și faci parte integrantă din povești minunate citite de bunici – musai cu barbă albă – unor nepoți cărora intonația și cursivitatea slovelor trebuie să le domolească neastâmpărul caracteristic vârstei.

În partea stângă se desprinde o străduță și mai îngustă ce te duce spre Jardin Botanico de Santa Fiora, iar în dreapta o alta ce urcă, parcă, până spre vârful muntelui ce se profilează pe minunatul cer azuriu lăsat vederii între șirurile de case. Priveliștea este atât de frumoasă încât nici măcar micuțul cățeluș aflat la marginea de jos a vederii nu se mai mișcă în momentul declanșării butonului de imortalizare fotografică. Aceasta e Calle Zacatin, cea mai fotografiată străduță.

Parte a caselor au intrările din Calle Real iar la altele ajungi pe sub locuințe, străbătând culoare acoperite și străjuite de flori.

Tot în zonă treci și pe lângă Iglesia de San Antonio, închisă și supusă unor lucrări de restaurare în momentul trecerii noastre, biserică ce datează din anul 1676 și care a fost ridicată pe locul unei moschei vechi ca și pe lângă o plăcuță comemorativă ce amintește de vizita regilor Spaniei în iunie 1998, eveniment care va da ulterior titulatura străzii.

Întâlnești tot soiul de magazine mici, localnici guralivi sau expoziții pe suprafețe reduse, dar extrem de interesante. Una dintre acestea mi-a atras atenția și mi-a stârnit zâmbetul în momentul în care am observat un arbust cu trei crengi, fiecare dintre ele îmbrăcată în niște pulovărașe viu colorate și ingenios aranjate.

Apoi ajungi în centrul istoric, acolo unde se întretaie ulițele și am avut a vedea cea mai frumoasă imagine a unui sat alb (părere personală), anume ulița pietruită, clădirea albă imaculată aflată la intersecția a două străzi și cerul perfect albastru.

O altă vedere superbă ai de la Vista Panorama, cu imaginea satului nou în față și a celui vechi de-a drapta ta, prilej a sumedenii de fotografii pentru cei ajunși aici.

Cum stai cu ochii în soare, la propriu și la figurat, ai în spate Penon de La Sabina, o rocă imensă ce amenința ca în urma unor ploi puternice și de lungă durată să se prăvălească peste oraș. Pentru a preîntâmpina nenorociri, la 27.01.1936 aceasta a fost fixată cu cabluri puternice de oțel iar deasupra și în jurul ei este amenajată acum un aranjament floral care lasă impresia îmblânzirii gigantului stâncos.

De aici coborâm prin minunata Jardin Botanico de Santa Fiora – amenajată pe trei terase superbe, cu palmieri, portocali, nuferi, chiar și un mic bazin cu peștișori portocalii - în Plaza de las Tres Culturas, punctul central al localității, cu restaurante și terase la care lumea stă la soare și servește una alta.

Frigiliana este numit” orașul celor trei culturi” pentru că aici au coexistat de secole, cultura hispano-musulmană, creștină și evreiască, iar amprentele acestora se regăsesc în diferite locuri: Piața celor trei culturi, Fântâna celor trei culturi, Statuia celor trei culturi.

” Festival de las Tres Culturas” , ce are loc anual în luna august, reprezintă un simbol al coexistenței pașnice a adepților diferitelor culturi religioase.

Acesta poate fi și motivul pentru care oameni de diverse naționalități aleg să își petreacă viața aici, o treime din cei aproximativ 3.000 de locuitori fiind proveniți de pe alte meleaguri, iar la primărie sunt înregistrați cetățeni străini ce provin din 20 de țări.

Ne tragem sufletele la soare, pe scaune în jurul unui butoi ce ține loc de masă la Bodega Vinos El Lagar, acolo unde lumea ocupă toate locurile pentru promoția ce oferea un pahar de vin la prețul de 1 euro. Și bea doar copilotul, mie rămânându-mi doar să înghit în sec... Sau în demidulce ori roze...

Nu plecăm fără a ne plimbări și prin partea nouă a localității, cu străzi mai largi, adecvate traficului auto, dar destul de liniștite la ora trecerii noastre.

La un moment dat vedem o curte mai buruienoasă, cu o clădire undeva mai în spate, ambele având aerul de foste ateliere, magazii sau garaje. Cercetașa Adriana intră să exploreze, o urmez să nu carecumva să sară vreun câine sau să pățească ceva, vedem o ușă întredeschisă, o lărgim și ne pomenim în dugheana unui nene trecut de 60 de ani, comerciant local adept al timpurilor trecute. În antiteză cu Spar-ul sau cele alte două-trei mercado din apropiere.

Întâlnirea cu acesta a reprezentat una dintre cele mai frumoase amintiri ale concediului.

Cu o înfățișare și logoree tipice unui bun comerciant, omul ne-a intrat la suflet. Deși bariera lingvistică stătea permanent în poziția orizontală, am aflat amănunte interesante despre produsele lui și chiar am cumpărat, cu bucurie, de la el cele trebuincioase zilei, adică fructe proaspete și apă.

Cum ne-am înțeles, totuși? Nenea dicta smartphonului ce dorea să ne transmită apoi pe arată ecranul cu traducerea din spaniolă în engleză!

La sfârșit, cu o ocheadă complice, ne oferă spre cumpărare, la prețul de 4 euro, o sticlă cu vinul făcut chiar de el, din struguri crescuți pe dealurile din jur. Bineînțeles că recipientul nu se afla pe raft, iar sticla din spate nu avea etichetă sau timbru fiscal. Însă calitatea lui am apreciat-o seara.

Lăsăm toate acestea în urmă și plecăm spre Nerja, localitate a cărei denumire își are originea în cuvântul arab „narixa” care înseamnă „izvor abundent” , cu referire la importanța și la cantitatea mare de apă din zonă.

Unor cinefili poate le sună cunoscut numele întrucât aici s-au filmat scene din serialul „Verano Azul” , ce surprinde aventurile din vacanța de vară a celor șapte tineri care se întâlnesc într-un mic sat de pe coasta andaluză.

Găsim parcare gratuită pe stradă în apropiere de Playa Carabeillo și o luăm pe jos spre cel mai cunoscut obiectiv turistic local,” Balconul Europei” , o terasă amenajată pe stânci și de unde ai privi Marea Mediterană drept în față, la stânga și la dreapta și la care ajungi pe o alee străjuită de palmieri.

” Balconul Europei” separă plajele El Salon și Calahonda (care aveau și astăzi turiști sau localnici întinși la soare) iar pe acest loc a fost construit Castillo Bajo (Castelul Mic) în secolul al XVI-lea. O baterie de tunuri a primit în dotare peste două veacuri, cu rolul evident de apărare a zonei.

Englezii l-au distrus complet în timpul Războiului spaniol de independență.

Denumirea locului îi aparține regelui Alfonso XII, cel care a vizitat Nerja în urma unui cutremur din decembrie 1884. Sosind aici și văzându-i frumusețea, el a exclamat că a găsit balconul Europei, datorită priveliștilor ce i se deschideau înaintea ochilor.

O statuie a regelui se află și acum aici, iar momentul vizitei sale este marcat cu o inscripție în caldarâmul de piatră.

Nerja este recunoscută drept cea mai bună destinație din Spania pentru pasionații de înghețată. Iar când vezi vitrinele cu” n” -șpe sortimente, care de care mai colorate și apetisante, nu te poți mulțumi doar să îți lingi buzele. Musai să și încerci.

Eu am luat una care arată ca un cremșnit iar la gust, nu îmi venea să cred papilelor gustative, era identică cu cel al prăjiturii, doar puțin mai rece. Că era înghețată, nu? Delicioasă!!

Ar mai fi fost de vizitat în zonă încă două obiective interesante, însă nu am mai ajuns la ele.

La mică distanță de sat găsești peștera descoperită de cinci copii din Maro care căutau să prindă lilieci. Plătești prețul bilet de 10 euro iar vizita durează 45 de minute pe un traseu de 5 kilometri, de-a lungul căruia se află cea mai mare stalactită din lume.

De asemenea, Apeductul Vulturului, construcție din secolul al XIX-lea ce continuă să fie folosit și astăzi. La început, podul era folosit pentru transportul apei într-o fabrică de trestie de zahăr, iar în zilele noastre folosește la irigarea terenurilor agricole.

Dar nu e niciun bai, plecăm încântați de cele văzute, cu bucuria petrecerii zilei noastre naționale într-un mod atât de plăcut, mângâiați în permanență de razele soarelui în aceste cadre naturale idilice.

Iar seara ne așteaptă cu un tur nocturn al Granadei.

---

VIZUALIZĂRI: 3365 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI