“Paris c’est Paris!”

TIPĂREȘTE

De fiecare data cand insotesc cate un grup de prieteni la Paris, imi permit cateva “ore libere” de la programul nostru prestabilit, ore rezervate doar mie, pentru a purta un dialog cu orasul. Cu cladirile, cu strazile, cu podurile si cu monumetele sale. Iau un bilet de metrou, si cu 1,40 euro, merg, merg, merg, apoi, schimb metroul cu altul, apoi cu altul si-asa, ma plimb aproape o jumatate de ora pe sub pamant. Aici, dau de un alt fel de Paris, caci catacombele metroului "place, place, place" tuturor... are si metroul viata si farmecul lui, primaria Parisului acorda in fiecare an 300 de autorizatii cantaretilor ambulanti de metrou. Eu aveam insa, asa, doar un chef nebun de a ma plimba aiurea, cu ceva ce eu n-am pe-acasa. As fi putut, cu un singur bilet, sa ma plimb si-o zi intreaga.

Am ajuns intr-un sfarsit, si la suprafata, pe malul Senei, si m-am asezat pe o bancuta de pe cheiul ei. Simteam nevoia sa fiu singur... adica, nu, vroiam sa fim doar noi doi, eu si cu ea, cu Sena. Imi era dor de cursul ei lenes, de toate legendele la care ea a asistat si eu nu, poate imi va destainui si mie cate ceva…Poate imi va spune frumoasa dar trista poveste a Esmeraldei si a diformului Quasimodo din catedrala Notre Dame sau povestea “ghilotinei rosii” de pe insula Saint-Louis care a functionat intr-o vreme, zi si noapte, pentru a decapita un intreg regim social, o intreaga societate de mosieri si burgezi gentiliomi, inlocuind-o cu alta, de revolutionari comunarzi, satui de luxul de la curte… Intotdeauna m-a amuzat faptul ca, asteptand metroul in anumite statii “undergrownd”, simteam vibrand pamantul “sub mine”, sau uruind plafonul de deasupra mea…e semn ca un alt metrou circula deasupra sau dedesubtul meu, iar eu eram “prins al mijloc”. Da, acesta este unul dintre cele mai vechi “metropolitane” ale batranului nostru continent, s-a sapat adanc aici la Paris, in unele locuri metroul circula la trei nivele de adancime.

Pe malul Senei, m-am asezat mai intai pe-o banca langa “Podul Invalizilor”, apoi pe alta langa “Pont Neuf”, unul dintre cele mai vechi poduri din Paris, pod peste care sta “calare” statuia lui Henri al patrulea, rege al francezilor, care sta si el, tot calare pe un cal de arama si… am inceput sa plonjez in trecut. Da, acest pod pe vremurile de “inceput” ale urbei era un pod-bazar, el era acoperit cu dughene si buticuri, unde, in timp ce erai nevoit sa treci de pe un mal pe celalalt al Senei, aveai ocazia, sa mai si cumperi cate ceva. M-am asezat pe-o banca pe care de obicei se aseaza numai indragostitii sositi aici in “luna de miere”. Da, aici la Paris m-am indragostit si eu pentru intaia oara, nu mai e un secret pentru nimeni. A fost o dragoste nebuna, “amour coup de foudre”, sau mai pe romaneste “dragoste la prima vedere”. Da, aici in orasul iubirii si al luminii m-am indragostit si eu pentru intaia oara, nici ca se putea un loc mai potrivit.

Asta se intampla mai demult, cand eram mai tanar, prin anii comunismului, cu ocazia primei mele descinderi la Paris.

Pe-atunci nu ieseai prea usor din “lagarul socialist”, asa incat, daca reuseai s-o faci, trebuia sa profiti la maximum de calatorie si sa vizitezi cat mai multe tari. Pana la Paris, am calatorit cu trenul, cu clasa a doua, ascultand “glasul sacadat al rotilor de tren” si visand la ceea ce ma ateapta. Doua zile si doua nopti am calatorit, dar n-am simtit oboseala deloc, bucuria era prea mare. Bani “straini” nu aveam la mine, caci in acele vremuri gri, daca aveai cativa dolari prin buzunare, cineva mai inalt decat intrarea de la bloc, iti si batea la use sa te-ntrebe de sanatate. In acel frumos periplu european, dormeam in tren, prin gari (daca acestea nu se inchideau cumva pentru curatenie) si prin statiile de metrou. Cand, vreun prieten ma mai primea pe la el pe-acasa, intr-o mansarda (care mie mi se parea in acele vremuri o camera de hotel de 5 stele), ca sa-mi odihnesc oasele pentru cateva ore, ziceam ca l-am prins pe Dumnezeu de picior…Acolo, in metroul parizian, pe-o banca, care inca mai exista, si pe care si-o disputau cu mine si alti “homeless”, de obiecei maghebieni de prin nordul Africii, intr-o dimineata, am gasit langa mine cateva pungi cu haine si cu mancare. Parisul e-un oras bogat, poate cam egoist cu bogatii lui, dar cu cei saraci, e-un oras care are o inima mare! Parizienii care foloseau metroul ca sa mearga la serviciu adica asa zisii ”metro-boulo-dodo”-istii, m-au considerat, probabil si pe mine, un magherbian mai nereusit, sau mai palid, sau poate mai spalat, si mi-au abandonat cateva pungi cu ceva “de-ale gurii”, din care niciodata nu lipsea si cate o bucata de branza de Camembert, al carei miros imi stramba nasul si imi dadea de obicei “desteptarea" si cate o franzela lunga si proaspata (baguette). Eram atat de obosit, incat nu eram sigur ca ceilelti maghrebieni, treziti mai devreme decat mine, nu-mi scotocisera prin pungi, dar am auzit apoi ca acolo, printre ei, niciodata nimeni nu ramane fara mancare. Exista un fel “de fratie” si intre saraci…. Si azi, e tot la fel!... daca va veti trezi vreodata ceva mai devreme, poate e bine sa mergeti intr-un metrou oarecare si sa prindeti ora cand oamenii se duc la serviciu. E-o disciplina desavarsita la “urcatul in metrou”. Dimineata acestea soseasc din minut in minut, aproape ca intreaga linie este un lung sarpe de metal miscator si acolo unde se termina coada unuia incepe capul celuilalt. Imbracati elegant, la costum si cravata, parizienii stau linistiti la coada…aici am vazut singura coada din Franta…la metrou. Intra vreo cateva sute de oameni intr-o garnitura de metrou, dar pe peron sau pe scarile ce duc la peron, asteapta cuminti, alte sute de slujbasi ce-au reusit printr-o disciplina “nemteasca” si o inventivitate latina, sa propulseze economia tarii lor pe locul secund al Europei, dupa cea a Germaniei. Ei, aici, in mijlocul acestei discipline, veti mai intalni cate un "homeless", ca doarme pe jos, pe lungile coridoare ale metroului, unde e cald, si care, atunci cand se va trezi, va avea surpriza sa gaseasca cateva pungi cu alimente la cap. Nimeni nu moare de foame la Paris!

Dar, gata cu “suveniroteca” mea comunista pariziana, sa revenim in prezent, in anul de gratie 2010... Imi continui drumul pe sub platanii bulevardului Champs Elysee…apoi, ajung vis-a-vis de fantana Saint-Michel, aflata chiar la intrarea in “Cartierul Latin”, unde "isi fac veacul" buchinistii…cine sunt ei? …niste oameni in vârsta, pensionari de regula, carora nu le ajunge cei 900-1200 de euro pensia si mai cauta sa si-o completeze prin vanzarea unor carti, atlase, albume, dictionare “second-hand”…uneori mai distingi, dupa imbracaminte sau dupa culoarea pielii si cate un RMI-st (RMIS=Revenue Minime d’Insertion Sociale), adica un “asistat social”, cu un “salariu” de doar 499 de euro pe luna, si care, de obicei locuieste intr-un “LMC", (Logement Moyen Confort), e vorba de-un "studio” (o garsoniera modesta dintr-un cartier sarac si periferic al orasului).

Pe cheiul Senei si-n anticariatele “Cartierului Latin”, las vreo 30-35 de euro, dar, prin Gradinile Tuileries, printre marmura statuilor lui Maillol si pana la piramida “chinezeasca” a Luvrului, unde ma incarc pentru cateva momente cu energie pozitiva, tarsaiesc deja fericit dupa mine un troler cu multe romane, atlase, albume, reviste si BD-uri (benzi desenate), e drept, cam roase pe la colturi, dar care, ah! … mi-au incantat anii copilariei si m-au ajutat sa invat repede limba lui Jean-Yves-Cousteau, Jean-Claude-Killy sau Nicolas Sarkozi …Ajung si pe bulevardele Haussmann si Rivoli, imi lipesc nasul de vitrina magazinelor de lux cu bijuterii. A-ti lipi nasul de cate o vitrina si a visa, nu costa nimic! Pe-aici n-am insa ce cauta!... Apoi, in Place Vendome, admir coloana verzuie Vendome, iremediabil coclita de vreme, monument ridicat de parizieni la ordinele lui Napoleon si zamislita din arama topita a tunurilor confiscate de la austrieci de armata franceza la Austerlitz. Simt peste tot prinprejur, grandoarea momentului si personalitatea invingatorului, de fapt fiecare coltisor din Paris este impregnat intrucatva de amprenta imparatului tuturor francezilor. Imi reamintesc cateva cuvinte celebre de-ale lui Napoleon…“In ranita fiercarui soldat se afla bastonul de general", care apoi se poate trasforma si in baston de maresal, sau in coroana de imparat, adaug eu... Acest om scund, care mereu pe campul de lupta aparea calare, ca sa para mai inalt, “om mic la stat dar mare la sfat”, precum Stefan cel Mare sau Ceausescu, a marcat o buna parte din istoria glorioasa a Frantei, inceputa cu celebra campanie militara din Italia din anul 1796… “Camarazi francezi, ia uitati-va un pic unul la celalalt, azi, sunteti niste oameni murdari, infometati, saraci si ignorati de intreaga Europa! Dincolo de Alpi, va asteapta bogatii nemaintalnite, palate pline cu pocale de aur din care va veti putea imbata cu vinul victoriei... Astazi sunteti nimic…dar maine puteti fi totul! Apoi ridicandu-se in sa, Napoleon racni…”Vreti ca ele sa devina ale voastre iar voi, sa deveniti stapanii acestui continent”? ... Un inflacarat ”Oui, mon general! ” rasuna atunci din mii de piepturi jigarite. Caci, cine credeti ca erau acesti soldati? Erau simpli tarani, oraseni sarmani sau marinari adunati de prin porturile Frantei, mai ales din Paris si din Toulon (si mai ales din tavernele portului, la fel cum Magellan isi adunase marinarii de prin tavernele Sevilliei), da, de pe la Toulon, de acolo de unde Bonaparte obtinuse prima sa mare victorie cu ocazia unui asediu, in 1793. Napoleon se baza mai degraba pe cei flamanzi si saraci, decat de cei infatuati si bogati. Dupa victoriile “italienesti” de la Rivoli si Arcole, si dupa multe altele ce urmara, visul micului dictator latin de a deveni din simplu soldat, un mare imparat si a stapani aproape intreaga Europa, a devenit realitate.

Nu departe de Place Vendome se afla Galeriile Lafayette (ah, dac-ar stii fiica-mea, c-am fost pe-acolo pe la testerele parfumeriilor, fara ea…). Ajung apoi in Place de l’Etoile, in mijlocul careia se inalta majestuos Arcul de Triumf inalt de 90 de metri, (cel din Bucuresti nu are decat 50 de metri inaltime), de-aici puteti observa cel mai lung bulevard din lume, in fata aveti “Avenue des Champs Elysee) lung de 3 Km si in directia exact opusa, asadar in prelungirea lui, aveti Boulevard de la Grande Armee, ce te poarta (dar va sfatuiesc sa folositi metroul) dupa 5 Km, direct in bratele Manhattan-ului parizian, cartierul Defence. Arcul de Triumf e punctul terminus a 12 mari bulevarde, ce se aseamana cu cositele rasfirate in mod uniform ale unei creole din DOM-TOM (domaines outre mer) adica din teritoriile de peste mari ale Frantei, caci, dupa cum stiti, mai exista si o alta Franta, imprastiata de cele patru vanturi pe tot globul pamantesc. In Galeriile Lafayette imi incerc norocul…de obicei pe la ora 9,30 dimineata niste asiatice mici si simpatice descarca cateva bax-uri cu parfumuri Dior, Guerlin si Chanel ”la promotie” adica la 12 euro bucata, in loc de 45 de euro cat costa acelasi flacon pe standurile din interiorul magazinului…acest moment e “vânat” de multi cunoscatori si stocurile de “chilipiruri parfumate”, se epuizeaza in cateva minute, caci lumea ia cate 10-20 de flacoane deodata…Daca ati ratat momentul, puteti gasi la magazinele Tati, parfumuri Chanel, Yves-Saint-Laurent, Nina Ricci sau Lancome, la 14 euro bucata…

De-acolo, dau o fug pana la bazarul din “rue Mouffetard”, care-mi place la nebunie, nu e departe de Gara Austerlitz, langa avenue des Gobelins (metro nr. 10, statia Maubert-Mutualite), e-o “strada-talcioc” plina ochi cu nimicuri, bazar in care, “daca nu gasesti ceva, inseamna ca acel lucru inca nu s-a inventat”.

Apoi, “valeaaa” c-un alt metrou, sus in “deal”, in Montmartre, unde nu preget sa ma minunez de talentul pictorilor ambulanti din Place du Tertre, a actorilor de pantomima din rue Lepic sau a chitaristilor de pe scarile bazilicii Sacre Coeur.

Daca ati terminat Academia de Muzica, Facultatea de Teatru sau Beleartele si n-ati gasit cumva un loc de munca…mai aveti o sansa, numita Colina Montmartre.

V-am spus ca aici, la Paris, m-am indragostit! A fost o dragoste nebuna, la prima vedere, o dragoste care ti se intampla s-o ai, doar odata in viata…”Amour fou”, ”amour coup de foudre”, aparut acolo, pe-o banca, langa un pod aruncat peste Sena…Dar, ce s-o mai lungim! …cred ca v-ati dat deja seama ca “prima mea iubire” pe care-o traiesc inca si astazi “ca la inceput”, se numeste…Paris.

De ce iubesc eu atat de mult Parisul? Poate pentru ca Franta a fost mereu ambasadoarea tarii noastre de-a lungul istoriei. Poate pentru ca intre Marele Paris si Micul Paris, existau intense legaturi culturale si artistice. Poate pentru ca am crescut odata cu vedetele sale…Adamo, Aznavour, Dalida, Joe Dassin, Yves Montand, Jean Marais, Jean Gabin, Alain Delon, Jean-Paul Belmondo, Louis de Funes, Jean Anquetil, Emil Cioran, Mircea Eliade sau Constantin Brancusi… Fara orasul “iubirii, luminii si al artelor”, poate ca planeta noastra ar fi mai saraca, mai searbada, mai lipsita de viata, asemenea a milioane de alte planete unde germenii existentei inca nu au aparut…Poate ca de aceea a si inzestrat Dumnezeu pamantul cu fiinte ganditoare si iubitoare de frumos, pentru a zamisli un oras precum e Parisul…

Daca Parisul n-ar fi existat, el ar fi trebuit inventat, fara doar si poate, proiectat si cladit, caramida cu caramida, dupa planurile regasite undeva, intr-un cufar acoperit de praf si uitat de lume, ale baronul George-Eugene Hausassmann…

Uneori am senzatia ca si eu ii lipsesc Parisului, asa incat, daca trec mai mult de doi-trei ani si eu nu calc prin acest oras pe care l-am vizitat deja de 10 ori, (dar m-as duce sa-l revad cu aceeasi bucurie si a 11-a oara), acesta si-ar pune nedumerit intreabarea ”Mais, que se passe-t-il avec mon ami Calin? ”

De aceea, in fiecare primavara, cand ma gandesc cu placere la un viitor concediu, ma chinuie mereu, o aceeasi intrebare…

Ce sa aleg? Parisul sau Grecia, sau, cu alte cuvinte…prima sau ultima mea iubire?

Dorgo

@Web, te rog melodia http://www.youtube.com/watch? v=K3HbrAh638w

---

VIZUALIZĂRI: 2409 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI