Un alt restaurant bun în nord-vestul insulei Tenerife

TIPĂREȘTE

Într-un review anterior v-am povestit despre prima noastră zi plină de vacanță în Tenerife, cum am hălăduit noi pe țărmul nordic, în direcția vest, obiectivul principal fiind fermecătorul Garachico, cu ale sale piscine naturale. Vremea plimbării în Garachico nu s-a sincronizat defel cu ora mesei noastre de prânz, deși oferte ar fi fost pe alese, pur și simplu era prea devreme, așa că am mers mai departe și-am zis că-om mai găsi noi vreun loc să ne ospăteze, nu se poate să nu! Vreo terasă drăguță, nesofisticată, să degustăm delicii marine cu ochii pierduți în zbaterea vecinului ocean...

Dincolo de Puertito de los Silos, țărmul devine din ce în ce mai sălbatic, o înlănțuire anfractuoasă de mici plaje negre și de promontorii bolovănoase – extrem de spectaculos dealtfel. Drumul se metamorfozează el însuși în praf și pulbere, am înaintat cu prudență vreo câțiva kilometri; vraja locului ne dădea ghes să mai mergem, grija pentru mașina închiriată ne punea frâne serioase... Și foamea, care începuse să ne cam roadă de-acum.

Mâncătorii – ioc! Harta Google nu părea prea ofertantă, o singură iconiță cuțit-furculiță suprapusă peste Piscinele Municipale; la fața locului aveam să găsim o salbă de bazine vopsite în albastru, aflate în hibernare, golite de apă; nici urmă de mâncătorie. Trebuia deci să ne îndepărtăm de mare, îi vom păstra culorile pe retină și zbaterea în amintire... Ne-am amintit că la venire zăriserăm o aglomerare impresionantă de case albe pe un versant, un adevărat oraș, Los Silos, părintele lu’ amărâtul ăsta de Puertito.

N-am ajuns însă până acolo. Pe Calle San Jose – o șosea cu două benzi, mărginită de căsuțe colorate cufundate în mici oaze de verdeață și în lenea amiezii de duminică, undeva pe dreapta (mai precis la nr. 79), am dat de ceva ce părea să corespundă așteptărilor noastre: Confradia El Mocan. Am parcat și am intrat. Am fost întâmpinați cu prietenie, invitați să luăm loc la una din mese în camera din dreapta (în stânga era un mic bar și bucătăria, cred). Eram singurii clienți (aveau să se mai ocupe vreo 3-4 mese până am plecat). Părea genul afacere de familie, mulți veneau și luau mâncare pentru acasă. În tot cazul, un restaurant cam în afara circuitului turistic, popular mai ales printre localnici.

Patru camere de dimensiuni normale, comunicante între ele prin mici bolte, decor alb-albastru, simplu, nepretențios. Fără zorzoane de prisos, curat însă. La fel și baia, dotată cu tot ce trebuie; fereastra din spate dădea spre o mică plantație de banane, îmi pare rău că n-am pozat.

Am primit meniuri, toată oferta înșirată pe o pagină; de fapt, erau 4 sau 5 pagini, fiecare în câte o limbă, asta înseamnă că se mai rătăcesc ceva turiști pe aici... Bag o geană și pe Google – ohoo! premiant „mocanul” nostru, 4,4/104 recenzii! Bravos! Am avut de ales între startere, feluri principale pe bază de carne sau pește. Am căzut iar în păcat, am comandat mai mult decât știam că putem duce, încurajați și de prețurile absolut rezonabile: o porție de pește-spadă și una de sepie la grill, o salată „a casei” și, desigur, nelipsiții patatas arrugadas con mojo rojo y verde! A, și 2 langustine – asta a fost pofta lui Tati.

Din partea casei (așa am crezut noi, dar ulterior am găsit-o pe nota de plată; atâta pagubă!) am primit câte o chiflă proaspătă, alături de un bolișor cu sos; la cât eram de flămânzi, am zis bogdaproste și am balotat mintenaș! Am gustat și din vinul local – roșu și bun; ne-au mai venit inimile la loc. Imediat am primit salata, servită într-un castron cu floricele alb-albastre – o simfonie de culori! De arome nu mai zic... Salată verde, roșii, porumb, surimi, creveței, niște boabe expandate pe care nu le-am putut identifica și un dressing dulce-acrișor absolut delicios! Mai o lingură, mai încă una... de unde ne propuseserăm să păstrăm salata drept companie pentru peștoi, ne-am trezit că n-a mai rămas decât un pic de zeamă pe fundul castronului.

Au urmat langustinele, perpelite pe grătar, stropite cu ulei de măsline și servite pe pat de salată verde. Cărnița lor cu tentă (prea) dulceagă nu mă dă pe spate de obicei, dar de data asta mi s-au părut bune. Dezmățul abia începuse...

Păi dacă n-am fi fost atât de hapsâni și am fi luat noi doar câte un fel principal – ce deștepți am fi fost! Pentru că au urmat așa: juma’ de kil de pește, scăldat în mojo verde și pătrunjel, acompaniat de ceapă, ardei, roșii, măsline, porumb și lămâie; ditamai sepioiul, plus legumele de mai sus, plus garnitură de cartofi la cuptor; un bol cu vreo 10 cartofi fierți în coajă, pudrați cu sare, însoțiți de un yin-yang roșu-verde...

Evident, ne-am străduit cât am putut. La un moment dat n-am mai putut, am trântit furculița și cuțitul în farfurie și m-am răsturnat peste spătarul scaunului, cu un oftat. Tati m-a urmat în curând. Am rugat să ne pună la pachet ce a rămas, aveam să încropim o cină pe cinste în aceeași seară, în cochetul patio al hotelului; unde mai pui că vinul l-am avut la discreție din partea casei?! (Da, da, vă reamintesc: hotelul San Agustin, Icod de los Vinos, pune la dispoziția oaspeților săi un bufet permanent cu rogodele și chestii de băut, printre care vreo 2 soiuri de vin roșu de-men-ți-a-le!!)

În fine, am cerut câte un espresso (digestiv, deh!) și apoi nota de plată. Aproape 44 de euroi; subțire, aș zice. Am plătit cu cardul, am lăsat niște firfirei drept mulțumire fetelor drăguțe care ne-au servit.

În consecință, recomand. Sigur că doar 2 experiențe culinare (cea de față și cea din prima seară, de la Agustin Y Rosa, în Icod) înseamnă prea puțin ca să tragi o concluzie, dar eu tot aș îndrăzni să zic că zona asta, nord-vestul insulei, e mult mai convenabilă ca prețuri decât restul!

Un aspect care e posibil să conteze mult în următoarea perioadă...

---

VIZUALIZĂRI: 1020 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI