Montana (club)

TIPĂREȘTE

Montana e un restaurant din Câmpina. Se află în partea de sud a orașului, aproape de DN1, pe undeva, prin spate pe la mega marketuri, cumva, ascuns. Are o parcare mare în fața intrării și un șir de arbuști de formă ovală, alungiți, cam de 3 metri înălțime, separă această parcare betonată în două zone ascunzând privirii ușa de intrare. Ca să intri, treci cu piciorul printre doi arbuști sau pe partea laterală unde e un loc liber de plante și te îndrepți spre intrarea frontală în restaurant sau pe lateral dreapta este și acolo intrare secundară în restaurant și după ușa de intrare la recepție că e și motel și au ceva camere în spate.

Ferestrele frontale dau spre vest. Sunt largi și cu draperii dar cân’ ți-i lumea mai dragă ți se bagă soarele în ochi și nu mai vezi nimic pentru că soarele vine la fereastră și se uită la om cum mănâncă fix după-amiază când vine omu’ la masă. Mai ales dacă vorbești cu un om ce șade cu spatele spre fereastră, el te vede pe tine dar tu nika. El, în schimb (sau ea, după caz) stă cu soarele în spate, se încălzește și suferă de căldură. Am fost în ambele situații. Am stat cu spatele la soare, am suferit, m-am mutat și am ajuns cu fața la soare. Numai pieziș priveam. Aiurea. Poți trage draperiile dar atunci nu mai vezi lumina zilei. Nu a fost gândit bine când s-a construit. Dacă făceau curtea pe lateral și nu în față, era beton. Și acum e beton dar nu ajută. Mai puneau și ceva plante în curte și lăsau ceva ochiuri cu pământ în zona unde nu ajung mașinile, ceva copăcei... era paradis. Așa... nu știu. Pierde mult din atractivitate.

Sala de restaurant seamănă cu un balroom, are coloane la mijloc – arhitectul ăsta cred că are obsesie să taie spațiile largi – are 3 mese rotunde mari, poate de 12 persoane în partea frontală a sălii și un bar pe stânga unde nu e nimeni niciodată. După bar e o ușă ce duce spre o sală mai mică și spații administrative.

Am ajuns la ei în februarie 2023 după multe peripeții. Eram două grupuri mari. Grupul nostru avea însoțitor un băiat și celălalt grup o fată. Aveam un program care, pare, nu a fost bine gândit și nu acoperea tot timpul alocat. Așa că băiatul nostru zice:

- Cine vrea la restaurant pentru prânz?

Ăla eu, ăla eu. Toți. Normal. Bun. Mergem.

Sună băiatul și face rezervare. După care ne umplem timpul cu Iulia Hașdeu, cu Nicolae Grigorescu, cu Biserica de la Han unde șoferul de la fată ș-o luat amendă (era îndrăzneț, pare-se că nu și iscusit) și apoi plimbare pietonală, tot ca să mai treacă timpul. Eu, cu ochii după stele, mă pierd de grup. Văd un om ce pare de-al nostru:

- Unde mergem?

- La Montana,

- Unde-i asta?

- Înainte!

La Plevna, taică!

????‍♀‍

Traversam orașul de la nord la sud. Înainte era hotel (cu restaurant) Muntenia. Memoria mea nu era bună. Măh, ăsta o fi? Intru la restaurant care are intrare direct pe stânga, din stradă, sperând să găsesc o mare zumzăială de oameni și ciorba aburindă pe masă. Nu. E pustiu. Merg la altă ușă – zic, mă, ăștia s-au ascuns, e altă sală în spate, tre’ să fie. Nu știu dacă e dar la altă usă e recepția unde se ceartă niște turiști. Nah, nu-i chip de întrebat. Ăsta-i hotel ceaușist, central, cu oameni supărați. Caut în minte și-mi amintesc ce mi-au zis:

- Înainte!

Păi hai la luptă!

Orașul Câmpina e frumușel și mic. Uneori pare lung. Ajung (cu greu) la Casa Tineretului, la Târgul Mierii, unde găsesc colegi:

- Unde sunt?

- Au plecat la masă.

- Păi vreau și eu la masă.

Iau un taxi – noroc, era acolo stație – ca să mă ducă 3 metri până la Montana că am auzit că traseul e întortochiat. 5 lei. Bun. Nu regret.

Intru în restaurant printre boscheți. Toată lumea stă la masă și așteaptă mâncarea. Yupiiii! Stomacul meu vrea.

De după coloane sare de la masă șoferul cu amenda și-mi spune (masiv, amărât și conspirativ):

- Sunteți de aici?

-... mdaaaaa...

Zic eu nedumerită și confuză (plus și obosită și cam flămândă, neînțelegând prea clar ce vrea să zică),

- Păi dați-ne mâncare!!!

Zice el, evident, aruncându-și mâinile lateral.

Mă umflă râsu’. Nici n-am chef să îi răspund. Mâncare vreau și eu. Pentru asta am venit.

Vine fata însoțitor:

- Ce mâncare? Ea e turist din celălalt grup.

Ups!

Și eu și șoferu’, ups! Eu pentru că... cum, ăsta nu e grupul meu?

Îi zic fetei:

- Mă lăsați să mănânc cu voi?

- Da, sigur.

Numai de-aș fi avut ce. Ei așteptau la masă cam demult. Au apucat să servească 2 persoane care ședeau afară, pe terasă, ca și cum erau de capul lor dar făceau parte din grup. Fata de la restaurant nu și-a dat seama și i-a servit separat. Haos total,

Mă așez la masă și aștept. Mâncarea nu vine. Se pornește zarva. Se negociază. Primim răspunsul că mai durează până să fie mâncarea gata că trebuie porționată carnea, pusă la cuptor, toate cele. Nu înțeleg nimic și nimeni nu înțelege până pornește zvonul:

- Nu au mâncare pentru noi. Trebuie să plecăm.

????

Ce?

Toată lumea se ridică și pleacă comentând și vociferând. Mă ridic și eu. În curte, îmi spune fata:

- Tu rămâi! Pentru voi este mâncare.

Asta după ce văd o fată cu pâine și smântână în mână. Zic:

- De unde ai smântână?

- Era pe masă.

Deci le adusese și pâinea și smântâna pentru ciorbă apoi le-a spus că nu au mâncare. Cât de sadic poți să fii?

O zbughesc înapoi în restaurant să iau pâine cu smântână. Deci pentru mine, totuși, este mâncare. ???? Mă simțeam ca în vremurile biblice. Iau o felie de pâine și mă pregătesc să o înfig în smântână. Apare chelnerița:

- Nu atingeți smântâna că trebuie să le strângem!

What?

- Noooo no no no no! Nă nă nă! Asta rămâne aici!!!

Înfig pâinea în smântână și o ling pe toată cu vreo două felii de pită (de aia rotundă, bună.

Între timp începe să picure și grupul meu, unul câte unul. Câte-un leșinat mai linge câte-un castronel de smântână găsit (norocos) pe masă. Toată lumea cârâie, comentează, bombănește, mârâie:

- Frate-s leșinat,

- Eu îs operată,

- Mă-nvârt pe-aici de juma’ de oră,

- Eu am luat un taxi.

La fel ca și mine.

Pân’ să se strângă iar gașca, mergem la bar, vreo 2 – 3. Încă juma’ de oră: nu am rest, unde-i desfăcătoru’? Nu funcționează, vreau gheață, imediat, nu e gheață, n-avem vodcă, nu se desface sticla, am treabă la bucătărie – toate astea cu pauze de 2,3, 5 sau 7 minute.

Cu greu, dobândesc o bere fără alcool, după multe stăruințe.

Trece o oră. Probabil că au ajuns toți. Vine ciorba: burtă sau văcuță? Toată lumea vrea ciorbă de burtă. Sunt 10 ciorbe de burtă care se dau fulger și rămâne doar văcuță: sau văcuță sau deloc. Toți mânâncă ciorbă de văcuță comentând și bombănind. Băiatul nostru a făcut rezervare și a dat comanda după stele, aproximativ. Nu avem smântână nici ardei iuți. Îi spun băiatului că vreau. El se duce la bucătărie și ne trimite „din partea casei” ????

Și, oarecum, m-am luminat și despre ce s-a întâmplat cu celălalt grup: băiatul nostru a făcut rezervare, fata lor a făcut nika și s-a bazat pe rezervarea băiatului. Vezi, detaliile sunt importante și de aia se dau confirmări. Că ies la iveală detalii. Ea, fata, s-a întemeiat pe fanteziile ei, pe presupuneri și și-a luat o mare țeapă împreună cu tot grupul ei. Restaurantul nu avea capacitate pentru două grupuri. Când a venit grupul la masă și a zis că are rezervare, restaurantul nu a înțeles inițial că este alt grup și a început servirea. Când și-a dat seama că e alt grup, a început să dea din colț în colț că nu e mâncarea gata, că nu au mâncare, că bla bla. Și chiar nu aveau pentru 2 grupuri. Dacă restaurantul nu își dădea seama că e alt grup, rămâneam noi cu ochii în soare și cu rezervarea făcută că ne mâncau ei mâncarea, ca cucul... Așa cevaaaaaaa...

Felul 2 a fost bun, nu zic, ceva friptură bine făcută, cartofi la cuptor și castravete murat. Cei mai câștigați au fost cei ce și-au luat un șut de tărie.

Și, după masă, înapoi la Casa Tineretului! Găsesc acolo persoane din celălalt grup și întreb:

- Unde ați mâncat până la urmă?

- Ei, aiurea, nicăieri!

Așa ghinion... Îmi părea rău de ei... Să te ridice de la masă când aștepți ciorba și să faci drumul înapoi pe uscat... Cam 1 kilometru... Ăsta chiar ghinion,

Nu-ș ce să zic, nu era vina restaurantului dar prea mare încâlceala. Apoi băiatul ne-a spus că prânzul a fost bonus, propunerea lui, și că nu va mai face astfel de propuneri ever. Iar eu mi-am spus, în sinea mea, că nu mai merg în excursii ever și să nu mai aud de grupuri în vecii vecilor deși, înainte, îmi plăcea în gașcă.

După amendă, șoferul nu mai vrea să se apropie de locuri publice chiar dacă amenda nu a fost a lui ci a șoferului cu fata, ăla care mi-a cerut mâncare la restaurant. Astfel, cu greu acceptă să parcheze la autogară care este în spate la Casa Tineretului. Urcăm toți și așteptăm o oră jumate să apară un turist rătăcit, refugiat din nord. Iar turbează tot grupul și face revoluție, cerând să plecăm fără turistul rătăcit. De la Câmpina la București nu e cale lungă și era devreme – cam ora 17:00. Băiatul nostru nu știe nici numele nici telefonul turiștilor. După o oră de revoluție coboară și însoțitorul nostru astfel că plecăm și fără turist și fără însoțitor.

Măi, o situație atipică.

Nu mereu dar deseori când merg pe undeva se întâmplă nefăcute. Încep să-mi pun întrebări și să-mi fac griji. Dar, clar clar clar, în viața mea nu mai merg în excursii.

La Montana poate mai merg deși nu cred. Mi-a vândul unul un pont: a mâncat bine, civilizat și liniștit pe undeva, aproape de Casa Tineretului. Cred că mă orientez pe acolo. E și Biserica Sfânta Paraschiva acolo și nu am apucat să o văd.

Pe lângă Casa Tineretului, lipit de Târgul Mierii era unul cu grătar de mici și-avea și bere. Propunerea (cumva subânțeleasă) era să luăm de acolo un mic, o bere, ceva dar de mergeam toți pe capul omului, clar era depășit de situație plus că mese erau cam puține – de-alea lungi, din lemn, cu bănci banale, cum vedeam amu’ 15 ani și prin București.

Deci aventură totală și maxim neinspirată ce bifează final de carieră de turist, pentru mine. Aia îi.

N-am cum să le dau, frate, chiar n-am cum... N-am personal, n-am bere, n-am frigider... N-am una, n-am alta... Nici așa, frate...

S-a purtat frumos fata, nu zic, cu răbdare beton dar era una singură, mai apărea și șefa sau ce era ea acolo dar ai rezervare deci știi că îți vine lume și faci mâncare așa, la limită, nu aduci tu un om, doi să te ajute o oră, două, nu știu, nu se face așa, managementul belea, mezamplasu' și mai și... Păi ce facem, Bobiță? Sunt horeca sau ce? ????‍♀️

Mâncarea a fost bună, nu zic. Și de era un mizilic, ceva, din partea casei, și mai bine ar fi fost. Parcă prea sec totul...

Și locația asta e belea mare. Ascuns pe după hale, pe străzi lăturalnice, fără peisaj,

Parcă nu merită așa puțin că în final a fost bine (pentru noi) dar... Nu știu... Zău...

---

VIZUALIZĂRI: 1934 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI