O scurtă poveste ecosez

TIPĂREȘTE

Am descoperit virtual Casa Timiș acum vreo 2 ani și mi-a căzut imediat cu tronc. Un vechi conac frumos reabilitat, cu arcadele albe ale verandelor bogat decorate cu mușcate roșii, situat în mijlocul podgoriilor din Chițorani, nu departe de urbea mea natală (Ploiești). Am petrecut acolo un weekend ce ar fi putut să se dovedească perfect dacă nu ne-ar fi stricat somnul cele 2 nunți găzduite la conac în noaptea de sâmbătă spre duminică... Mă laud însă cu capacitatea de a eluda „umbrele” și a păstra în amintire doar ce-i frumos și luminos, așa că în sinea mea am declarat experiența, per total, magică. Cu ocazia aceea, am putut testa, chiar de mai multe ori, oferta gastronomică a conacului, stropită din belșug cu aromatele vinuri locale.

Vara trecută ne-am dus din nou, de data asta doar pentru o masă de prânz, căci auziserăm că restaurantului cu specific tradițional („reinterpretat în spirit gourmet” ) i se adăugase între timp Veranda dintre Vii, oferind preparate mediteraneene. Despre ambele experiențe v-am povestit pe larg la vremurile respective.

Cum drumurile noastre trec adesea prin pragul conacului și cum suntem abonați la newsletter și știm că locul se află încă într-o continuă extindere, acum vreo lună și ceva i-am făcut o nouă vizită. Motivul?! 1925 Bar Englezesc, despre care aflaserăm că s-ar fi deschis în vechea pivniță, acolo unde ni se servise primul mic-dejun acum 2 veri. Eram foarte curioși să vedem cum se transfigurase acel spațiu și, ora prânzului fiind, să degustăm poate câte ceva din oferta culinară.

Vă reamintesc, se ajunge foarte simplu la Casa Timiș; în DN1B sunt indicatoare ușor vizibile în dreptul fiecăreia din cele 2 variante de drum, ambele se fac în stânga, cum vii dinspre Ploiești spre Buzău, ambele străbat mai întâi localitatea Chițorani, pe urmă un drum asfaltat ce șerpuiește alene printre vii și în doar câteva minute ai ajuns la destinație. Poți lăsa mașina în parcarea spațioasă din fața complexului; există încă una mai mică în curte, nenea de la poartă te va îndruma, în funcție de ce locuri sunt disponibile. Așa știam noi; acum însă am fost direcționați spre parcarea nouă, pe care au făcut-o tot în incinta complexului, cumva între Veranda dintre Vii și locul de joacă pentru copii.

De data asta n-am mai vizitat împrejurimile, o făcuserăm rândurile trecute și aparent totul era aproximativ la fel, mai puțin că deocamdată lipseau iarba verde și sutele de flori care ne încântaseră cândva retinele. Din mersul mașinii remarcaserăm totuși că pe un deal, în apropiere, se construiesc noi spații de cazare și a fost săpată o groapă impresionantă, destinată piscinei probabil (o să mai mergem și o să vă ținem la curent cu evoluția lucrurilor, stați liniștiți! ????).

De la un angajat am aflat că nu ne-am fi putut apropia de cele 2 restaurante fără o rezervare prealabilă, dar că la barul englezesc cu siguranță au locuri; ca să-l accesăm, am intrat în cochetul hol al Recepției, apoi am coborât la subsol pe niște trepte ce se fac în stânga. Dincolo de ușa stabilimentului, ne-am trezit brusc teleportați cu un secol în urmă, într-un spațiu eclectic și plin de rafinament! Wow, chiar wow!

Am rămas câteva clipe în loc, admirând lambriurile de lemn, mocheta ecosez, decorațiunile inspirate – crose de golf, lăzi de călătorie, instrumente folosite pe corăbiile cu care englezii au cucerit cândva jumătate din mapamond... La loc de cinste, șemineul albastru, în care dansau vesele mici flăcărui... (Cele două mese din fața lui sunt cele mai vânate, îmi imaginez; evident că le-am găsit deja ocupate.) Micile lampadare fixate pe pereți, încadrate de coarne de cerbi, erau singurele surse de lumină, de aceea spațiul se afla în semi-întuneric, dar la modul plăcut, cald, relaxant. Din loc în loc atârnau tablouri reprezentând peisaje bucolice sau scene de vânătoare. Conceptul fiind de five o’clock tea, mesele (de forme diferite) sunt joase, iar fotoliile și banchetele din cele mai comode, tapițate cu piele sau brocart. Un adevărat ambient nobiliar din alte vremuri și din alt spațiu, pe care noi l-am întâlnit până acum doar în filme și cărți.

Am ocupat una din mesele disponibile și am primit repejor câte un meniu. Precum era de așteptat într-un club englezesc, „băutura-i temelie” , cu mâncarea mai subțirel. Totul încape pe o singură pagină și poza acesteia am s-o atașez spre exemplificare. Prețurile – oho-hoo!... În tot cazul, nu eram foarte flămânzi, așa că oferta s-a pliat foarte bine pe necesitățile noastre de moment. Am ales o porție de fish&chips (reinterpretați, după cum avea să se dovedească) (45 lei), iar Tati, una de frigărui de curcan glazurate cu miere (42 lei). De băut, șoferul a optat pentru... ceai englezesc ca la mama lui (19 lei); în ceea ce mă privește, recunosc, o bere artizanală s-ar fi potrivit mănușă ambientului (ne place teribil să intrăm în poveste!), dar aveam totuși chef mai repede de un pahar de vin roze (30 lei) din oferta podgoriei ce ne găzduia. (Prețuri englezești, too, de acord! Nu ne dau banii afară din casă, dar ne încăpățânăm să rămânem fideli principiilor „nu venim aici în fiecare zi” și „fiecare poveste costă” ).

În așteptarea comenzii, am avut vreme să admirăm și mai bine ambientul și mai ales tapetul de pe peretele lateral, imprimat cu scene amintind de jocul de golf, atât de îndrăgit de albioni. Ba, am reușit să fur și câteva cadre, străduindu-mă să nu prind prea multă populație în ele. A, și am făcut o mică excursie de refreșuire la toalete, care se găsesc la nivelul cu Recepția.

Am primit destul de repede băuturile și, odată cu ele, un bol cu chestii de ronțăit – fistic, migdale, caju, majoritatea îmbrăcate în glazură sărată, dulce sau... iute (wasabi; bleah!). Ne-am străduit să nu le dovedim... Nici felurile de mâncare n-au întârziat. Prezentarea mi s-a părut de excepție, demnă de locul select în care ne aflam! „Farfuria” mea era lunguiață, cu 3 adâncituri: în cea din mijloc se aflau câteva bucăți de pește (cod) coafate de pesmet auriu, iar în celelate cartofi prăjiți dispuși ca un evantai înfipt în sosul tartar și un guguloi de piure de mazăre aromatizată cu mentă. Tati a primit o farfurie de formă ovală cu un „pat” de legume legate de un sos de brânză peste care tronau 2 frigărui cu carne de curcan unse cu un smac dulceag. De prisos să vă povestesc că totul ni s-a părut delicios, gusturile se întrepătrundeau într-un mod subtil și genial, iar porțiile, deși aparent mici, au fost exact ce ne trebuia la momentul respectiv!

La final, ne-am lins pe buze satisfăcuți și am decis că totuși a mai rămas loc și de un desert... Ochisem deja în meniu crumble de mere, afine și înghețată de vanilie (32 lei), iar Tati a dorit o porție de delicii deluxe Casa Timiș (38 lei). Hmm... Dacă luam doar crumble și-l șeruiam, eram deștepți... Sau poate că nu; oricum, felul cum ne-a fost servit cel de-al doilea desert a fost de senzație! Îmaginați-vă 6 feluri de prăjiturele x 2 (= 12 bucăți) dispuse pe 2 platouri suprapuse. Pe platouri din alea de porțelan, cu floricele!... Oricum, mai mult de 2 bucăți de căciulă n-am putut duce, restul am luat la pachet (și am mai mâncat din ele acasă încă 3 zile).

Am plătit cu cardul (206 lei). Am plecat încântați, adăugând la activ încă o experiență de zile mari! Pe care o recomand oricui consideră că i s-ar potrivi.

---

VIZUALIZĂRI: 1266 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI