Mâncătorii în Larnaca - zona Finikoudes

TIPĂREȘTE

Larnaca e plină de restaurante, cafenele și altele asemenea, dar evident că n-am încercat decât vreo câteva dintre ele. Și unde mai pui că, atunci când e vorba despre mâncat, suntem destul de conservatori, revenind de mai multe ori în locurile ce ne-au lăsat amintiri plăcute. Așa s-a întâmplat și acum, la a doua noastră incursiune în Larnaca; primul la care am poposit (mai ales că se afla la doi pași de hotelul nostru) a fost Ocean Basket. Asta după ce un an întreg am salivat periodic cu gândul la delicatesele ingurgitate acolo cu ocazia sejurului precedent...

Nefiind decât vreo 6 seara, ne-am gândit inițial că ar fi cam devreme pentru masă, mai bine facem o mică plimbare și pe urmă ne întoarcem. Dar, dacă tot ne era în drum, am intrat să le dăm binețe și am aflat că de la ora 19 încolo au toate mesele rezervate, însă ar fi posibil să rămânem chiar în acel moment. Ok! Întâi mâncăm și pe urmă ne plimbăm, că n-o fi foc!

Ocean Basket are două secțiuni: una structurată pe două niveluri într-una din clădirile ce se înșiră pe promenada Finikoudes (la parter se află bucătăria, barul și câteva mese, iar la etaj toaletele) și alta pe trotuar, „grosul” sălii de mese, cum ar veni. Și anul trecut, și acum am prins această zonă împrejmuită cu geamuri ca un acvariu, având însă și o mică terasă în aer liber atașată într-o parte și încă un șir de mese pe exterior, spre stradă. N-am idee dacă în sezon ferestrele disapar și totul se transformă într-o mare terasă. Interiorul este mai degrabă unul nesofisticat (mese de 4 sau de 6 persoane), dar cu o tușă de tradițional (fețe de masă cadrilate, scaune cu spătar de lemn vopsite în alb sau maro). Pe pereți sunt desenați peștișori sau porții de mâncare stilizate, precum și o sumedenie de reclame la ofertele lor.

Am fost preluați de o domnișoară și conduși la una din mesele mici, peste care ni s-a așternut o față de masă din hârtie imprimată cu tot felul de desene specifice restaurantului. Ni s-au adus imediat meniurile, pe care le cunoșteam de anul trecut, niște cartoane format A3; felurilor înșirate în partea de sus le sunt atașate fotografii în partea de jos, o idee foarte bună după mine, căci se știe că „mănânci și cu ochii”, și chiar dinainte de a comanda! :) După cum îi spune și numele, avem de-a face cu un restaurant cu specific marin care nu oferă prea multe opțiuni, dar pe cele pe care le oferă, o face temeinic. Poți alege dintre câteva aperitive, salate, feluri pe bază de calmari sau creveți sau pește sau poți alege unul dintre celebrele lor platouri cu fructe de mare și/sau pește sau sushi. Au și meniuri speciale pentru copii. Noi știam încă de acasă ce vom comanda (platou pentru 2, plus „vinul ăla alb bun”), așa că am parcurs meniul doar din curiozitate, să vedem dacă mai e ceva nou; nu părea să fie.

În câteva minute, domnișoara s-a întors cu vinul, cu un coș cu pâine și cu 3 mici boluri conținând niște smacuri pentru pește (unul cu usturoi, unul cu hrean și unul nu mai știu cu ce, mărturisesc că eu nu mă înnebunesc după ele, îmi e de ajuns sosul presărat „din oficiu” peste platoul de pește). Auzindu-ne că vorbim românește, timida domnișoară ne-a salutat cu „Bună ziua! ” roșind și deconspirându-se: „Și eu sunt româncă! ” Asta a „costat-o” un ciubuc mai consistent :)...

Platoul a venit și el peste alte câteva minute și conținea așa: 2 fileuri de pește alb, date un pic prin făină și prin condimente și prăjite, bucățele de calmari la grătar, caracatițe mici pane, midii umplute cu un sos delicios pe bază de unt și vreo 10-12 creveți spintecați pe burtă, stropiți cu același sos ca și midiile - totul pe un pat de cartofi pai și orez. Hmmm... Îmi plouă în gură și acum când mă gândesc... Pe parcursul mesei, am mai comandat o apă și o cafea și toată consumația a ajuns la aproape 42 de euro. Au și ceva deserturi, dar noi nu suntem fani.

Ne-am întors la Ocean Basket în ultima zi, înaintea plecării, pentru masa de prânz. Româncuța noastră se pare că era liberă, căci n-am zărit-o pe nicăieri și ne-a preluat un șmecher de ospătar. Am vrut să comandăm același lucru, dar șmecherul ne-a îmbârligat să luăm oferta sezonului, The Christmas Wish Plater, asigurându-ne că n-o să regretăm. Bine, mă băiatule, dacă asta te face pe tine fericit... N-am regretat prea tare; platoul era însoțit de o salată grecească, pardon - cipriotă (iar „iarbă”?!!), dar nu avea caracatițe pane; în rest absolut identic cu celălalt. Diferența semnificativă am găsit-o la final, pe nota de plată: platoul de Crăciun costa 35 de euro, din care 1 euro era donat Crucii Roșii, pe când ălălalt decât 28. În concluzie, nu toate ofertele sunt ce vor să pară...

La „Fierarul” (To Sieradiko) am reușit să mâncăm și anul trecut, dar totul a fost o mică aventură. Trecuserăm deja de câteva ori pe lângă el (n-ai cum să-l eviți, chiar să vrei, se află situat pe străduța perpendiculară pe Finikoudes ce duce către Biserica Sf. Lazăr) și ne plăcuse mult aspectul său tradițional, cu perdeluțe dantelate la ferestre; în plus, intraserăm într-o seară pe TripAdvisor și-l găsiserăm foarte bine cotat, deci hai și noi! L-am abordat cu elan și cu o foame cât casa, căci săriserăm în acea zi peste masa de prânz ca să apucăm să vizităm mozaicurile romane de la Pafos. Deși nu erau ocupate decât vreo 2-3 mese, am fost refuzați ferm, pe motiv că au totul rezervat pentru seara respectivă (era într-o vineri, final de noiembrie!). Ne-am cam ofuscat în primă fază, dar n-am avut încotro și a trebuit să ne găsim altă mâncătorie. Peste vreo 2 ore, întorcându-ne acasă și trecând din nou pe lângă „Fierar”, am văzut prin geamurile localului că, într-adevăr, era full. Deci nu ne-au mințit... Mult mai puțin nervoși datorită burticilor pline, am intrat din nou și am făcut rezervare pentru seara următoare. Țin minte că am mâncat o musaca foarte bună, dar cel mai mult mi-a plăcut atmosfera, în care îmi doream din suflet să revin.

Așa că, știind de-acum cum merg lucrurile pe-aici, ne-am grăbit încă din prima seară să rezervăm pentru luni. Domnișoara care ne-a întâmpinat a zâmbit însă: „Nu aveți nevoie de rezervare, veniți și gata! ” Bine, da' să nu ne dai afară, că ne supărăm iar...

Am ajuns din nou printre primii, dar până am plecat, localul s-a umplut. Restaurantul este adăpostit într-o casă veche (fierărie, presupun) cu 2 niveluri: la parter sunt cele 2 încăperi cu mese, precum și bucătăria, iar la etaj toaletele (nu-mi amintesc exact dacă sunt mese și la etaj, dar parcă zic că nu). S-au păstrat multe din elementele vechi ale locuinței, precum tâmplăria de lemn vopsit în verde închis, mobilierul de lemn natur, podeaua acoperită cu dale mari de piatră. De asemenea, locul este decorat specific, poate un pic în exces, cu tot felul de chestii tradiționale, mai noi sau mai vechi: funii de ceapă și usturoi, o boltă de viță-de-vie cu tot cu ciorchini (artificială), un radio vechi, lămpi cu gaz, unelte de fierărie, donițe și ciubere, farfurii, oale, tigăi, poze din alte vremuri, chiar și o cabină veche de telefon (!) s-a integrat destul de bine în decor. În încăperea de la intrare, luminatorul e format dintr-un suport de sârmă în care sunt fixate cu fundul în sus sticle de mai multe dimensiuni și culori, chiar cu etichetele pe ele (crazy, nu?) ! În a doua încăpere, pe peretele de deasupra bucătăriei, se află un mic balcon unde două manechine înfățișând un bătrân și pe soția lui își fac siesta de-o parte și de alta a unei mese învelite cu față alb-roșie; domnul ține în mâini o sticlă de vin, iar doamna împletește.

Mi-ar fi plăcut să prindem masa de lângă șemineu, să ne joace umbrele flăcărilor pe obraji, dar se pare că trebuia să sosim chiar mai devreme decât am făcut-o, căci era deja ocupată. Am ales o alta, la mică distanță, și am primit imediat meniurile, de fapt câte un caiet în care felurile de mâncare sunt caligrafiate frumos cu creionul, atât în limba greacă, cât și în engleză. Am decis că suntem destul de flămânzi cât să comandăm meze cu carne (o succesiune de porții mici din mai multe feluri tradiționale, care ți se aduc la intervale mici de timp). Până a fost gata mâncarea, am avut vreme să admirăm decorațiunile din jur. Tacâmurile le-am primit într-un soi de pahar înalt de ceramică roșie, asortat cu suportul de șervețele și cu farfuriile simple. Pentru băuturi ni s-au adus căni simple de aluminiu (nu știu cât de tradiționale sunt, dar nu comentez).

Prima dată am fost serviți cu salată cipriotă, pâine prăjită și tzatziki - celebrul sos cu iaurt gras, castraveți și usturoi. Pe urmă am primit haloumi, o brânză de capră cu textură elastică, ce se pretează la prăjit și la pus pe grătar; ne-au adus de ambele feluri. Apoi tot felul de preparate din carne: aripioare de pui cu un sos acrișor, frigărui de pui și porc, cârnați (fierți în vin roșu și prăjiți, cred), dar și niște vinete coapte cu iaurt, paste cu carne și cartofi pai. Totul foarte, foarte gustos dar, deși porțiile nu sunt mari, fiind multe feluri, n-am reușit să dovedim tot. Am văzut că la multe restaurante mai există varianta de meze pe bază de pește, dar nu știu exact ce conțin. Oricum, vă recomand să luați meze doar dacă vă rupe foamea, altfel vă bateți joc de mâncare. Nota de plată a sosit și ea tot într-o găletușă de aluminiu și a totalizat suma de 28 de euro. Ne-a plăcut casa fierarului și, dacă vom mai avea ocazia, o să-i mai călcăm pragul, ceea ce vă recomand cu drag!

La Monte Carlo am aterizat când ne-am întors de la „vânătoarea” (foto) de flamingo de la Lacul Sărat. Nu, nu e vorba de celebra stațiune elitistă de pe Coasta de Azur, ci de unul din restaurantele ce face parte din salba de pe Piyiale Pașa, din apropierea citadelei. La Militzis mâncasem anul trecut, tot meze, foarte bune, dar chiar ajutați de familia extinsă de pisici a cartierului, tot n-am făcut față. Nu de asta nu l-am ales, pur și simplu mai avem și noi momente în care dorim prospături... Eu aș fi optat pentru vecina Alasia, dar nu știu ce nu i-a convenit lui Tati și ne-am dus la următorul. înainte de a intra am fi putut consulta meniul și prețurile preparatelor pe un mare afiș, dar n-am făcut-o, ci ne-am grăbit înăuntru, unde odată intrați, am constatat că era plin de localnici, treabă ce am considerat-o de bun augur.

N-am rămas pe terasa acoperită, deoarece se cam înnorase și începuse să bată vântul, ci am preferat să alegem o masă din interiorul restaurantului. Decorul mi-a plăcut mult, mese acoperite cu fețe albe și albastre, pereți văruiți în alb, decorați cu brâuri de lemn vopsite în bleu și cu tablouri pe teme marine, un brăduț alb-albastru într-un colț, un acvariu cu pești roșii, câte un ghiveci cu plante aromatice pe fiecare masă. Meniul cuprinde îndeosebi preparate tradiționale și am ales și noi o porție de musaca și una de tavas, după ce am întrebat ce reprezintă și am aflat că e un fel de tocăniță cu cartofi, morcovi și carne de vită. Am luat și o bere mare Keo pe care am împărțit-o între noi și la final ne-am declarat satisfăcuți, mai ales că ne-au dat și câte o plăcințică însiropată din partea casei, iar nota de plată nu ne-a destabilizat bugetul (puțin peste 28 de euro).

În una dintre seri am avut chef de mâncare libaneză, așa că am abordat restaurantul cu specific, aflat tot pe Finikoudes, aproape de citadelă, pe numele lui Maqam Al-Sultan. Am fost preluați de o domnișoară ce avea să se deconspire și ea în curând: ați ghicit, era româncă! Decoruri „în temă”, cu briz-briz-uri arăbești, bucate delicioase, dar să nu mă întrebați ce am mâncat, că nu știu exact! Țin minte doar o salată de vinete cu tahini (pastă de susan), baba ganuj mi se pare că-i zice (sau pe-acolo), sarmale umplute cu orez aromat, încă o chestie pe bază de vinete și, desigur, nelipsita salată cipriotă. Toată afacerea - aproape 30 de euro.

În concluzie, dacă ajungeți în Larnaca, nu trebuie să vă faceți probleme în privința mâncării. Oferta e largă și satisface toate gusturile. Eu v-am prezentat doar o frântură din ea, aștept și alte sugestii în cunoștință de cauză! :) Hai, să ne fie de bine!

---

VIZUALIZĂRI: 7711 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI