Catania: restaurante și gusturi locale

TIPĂREȘTE

Mâncarea italiană, mai ales cea siciliană, nu ne sperie pe noi, românii. Nu, nu există suspansul acela specific altor destinații exotice, când te uiți lung la farfurie și te întrebi dacă friptura din strachină n-a lătrat cu cinci minute mai devreme. În Sicilia comanzi liniștit, cu mâna fermă și stomacul relaxat. Orice-ai alege, știi sigur că n-o să te alegi cu o experiență traumatică și nici cu un ingredient care încă are rude prin zonă.

Gastronomia siciliană este, de fapt, un fel de album de familie foarte aglomerat. A asimilat din cultura culinară a tuturor popoarelor care au trecut pe-acolo de-a lungul istoriei zbuciumate: greci, arabi, normanzi, spanioli, africani — fiecare a lăsat ceva în oală înainte să plece mai departe. Rezultatul? Un haos delicios, perfect organizat. Un fel de „ciorbă” culturală în care nimeni nu se supără pe nimeni, pentru că toți ies mai gustoși din combinație.

Se spune — și chiar nu minte nimeni când spune asta — că mâncarea siciliană este un obiectiv turistic în sine. Nu mănânci doar ca să supraviețuiești, mănânci ca să bifezi experiențe. Nu degeaba, în 2025, Sicilia a fost declarată „Regiune Gastronomică Europeană” . Practic, o diplomă oficială care spune: „Da, aveți voie să mâncați nonstop și să numiți asta cultură” .

Aromele italiene se împletesc cu mirodenii arăbești, influențe africane și multă, foarte multă generozitate. Totul e mai colorat, mai parfumat, mai teatral. Mănânci paste și ai impresia că participi la o piesă de teatru. Guști un desert și simți că ai fost adoptat temporar de o bunică siciliană imaginară, care te mai întreabă o singură dată dacă sigur nu mai vrei puțin.

În Sicilia nu mănânci cu frică. Mănânci cu respect. Și cu poftă. Multă poftă!🫣🍔🍷

Catania. Chiar dacă Palermo, capitala Siciliei, se laudă zgomotos cu titlul de capitală a street food-ului, Catania nu te lasă flămând. Aici nu mori de foame, doar mănânci puțin mai… civilizat. Dacă Palermo e genul de oraș care îți bagă mâncarea în mână pe fugă, Catania te invită să iei loc, să respiri adânc și să mesteci cu sens. Stilul lor e mai așezat, mai calm, ești ca un domn care știe ce e bun și nu mai simte nevoia să strige.

Catanezii și-au marcat teritoriul gastronomic foarte clar și au decis, cu o încăpățânare demnă de Etna, să fie altfel. De pildă, celebra bilă de orez din Palermo,” arancina” — rotundă, prăjită, doldora de ragu, brânză și alte tentații — în Catania devine “arancino”. Masculin, desigur. Și nu mai e rotundă, ci țuguiată, ca un mic vulcan comestibil. Probabil pentru că Etna trebuie să-și lase amprenta peste tot, inclusiv în orez. Nu mănânci, practic, ci faci un exercițiu de geografie.

Dar adevărata surpriză vine la capitolul carne. Aia de cal .În timp ce alte regiuni italiene se uită suspicios, Catania spune relaxată: „Cal? Sigur!” Consumul de carne de cal nu e tabu, e tradiție. E delicatesă. E mândrie locală. Aici nu te întreabă nimeni „ești sigur?” , ci „cum o vrei?” . Cel mai des o întâlnești sub formă de polpette di cavallo, niște chiftele care ar trebui să te conving rapid să-ți reconsideri prejudecățile. Dar se fac și fripturi clasice, serioase, care nu se scuză pentru nimic. Acuma, nah, io, mai moldovean, așa, n-am păpat cal, dar ăia de-au făcut-o, din familia mea, trăiesc și astăzi !

Altfel spus, în Catania nu trăiești doar din carne de cal și arancini țuguiate, stați liniștiți. Baza gastronomiei rămâne una cât se poate de italiană și de sănătoasă: pește proaspăt, fructe de mare care par scoase direct din mare cu două minute înainte, legume, paste și pizza cât vezi cu ochii. Iar la capitolul paste, Pasta alla Norma e marcă-nregistrată, motiv de mândrie locală și, foarte probabil, cauză directă a multor pauze prelungite după prânz. Vinetele, ricotta sărată și sosul de roșii se combină atât de bine încât începi să crezi că au fost inventate special pentru asta.

Eu, personal, nu sunt mare fan dulciuri, dar am asistat la adevărate prăbușiri morale ale fetelor din grupul nostru , în fața cannoli-lor. Oamele au căzut pe spate, metaforic și aproape fizic. Iar fisticul prăjit, tras prin caramel — dulce sau sărat — e genul de gust care te face să spui „doar unul” , de cel puțin șapte ori.

Cu băuturile dulci nu vă pot ajuta prea mult, însă la capitolul lucruri serioase recomand cu căldură Grappa Bariccata. Un rachiu din boască, aromat, fin cu gâtlejul și extrem de convingător. Atenție mare la dozaj, mai ales bărbaților le spun asta, altfel riscați să vi se pară soțiile mult prea frumoase.

După atâta teorie și de dat mare cunoscător, a venit și momentul adevărului: scopul real al textului.

Adică să vă povestesc pe unde am mâncat eu în cele cinci zile petrecute în Catania. În primul rând, ca să mă dau important, recunosc!

În al doilea rând, poate vă ajut, cine știe, într-o zi, când ajungeți pe-acolo și foamea vă lovește pe nepregătite. Am bântuit restaurante cu stomacul deschis și mintea limpede, am ales locuri unde mâncau localnicii și unde porțiile nu lăsau loc de regrete. Ce urmează e un mic ghid de supraviețuire culinară: citiți-l, altfel riscați să rămâneți flămânzi din pură neatenție!

A Casa di Pino e genul acela de restaurant care nu e gomos, nu e luxos și nici nu are pretenții de cravată sau pantofi lăcuiți. Intri relaxat, fără emoții, și ești întâmpinat de un personal prietenos, pentru că, sincer să fiu, prin Sicilia chelnerii oțărâți par să fie o legendă urbană. Interiorul nu e modern deloc, ba dimpotrivă, seamănă suspect de tare cu casa bunicii: mobilier retro, pereți încărcați de amintiri și o atmosferă care îți spune clar că aici se mănâncă pe bune, nu pentru poze pe Instagram. Îl găsești foarte ușor, pe Via Garibaldi, adică strada aia mare care pornește din fața Catedralei Sant’ Agatha și merge drept înainte, hotărât, spre Porta Garibaldi.

Meniul se bazează, în principal, pe pește și fructe de mare, fie gătite ca atare, fie transformate în paste care dispar suspect de repede din farfurie. Dar, cine vrea, poate s-o dea în carne de vită sau mai știu io ce alte cărnuri.

Servirea e bună și rapidă, indiferent dacă alegi să stai în interior, ori pe terasă. Am fi vrut pe terasă doar că mesele erau cam ocupate și, nu știu de ce, în seara de 2 ianuarie, din anul ăsta, afară era o vreme criogenică , descurajator de criogenică !

Ca la mai toate restaurantele din Catania (sau, mă rog, în alea în care am fost eu), antipastele sunt bune de mori! Caponata e nelipsită — și bine fac, să-i țină Dumnezeu, că bună mai este! — alături de tot felul de legume trase la grătar, de te întrebi cum de-ai trăit până acum fără ele, arancino și cine știe ce mai degete tăiate de-ale bucătarilor pun ăia pe masă .

Singura mică problemă cu localul ăsta e că trebuie să-ți rezervi locurile, de obicei cu vreo două ore înainte, din cauza aglomerației.

Am mâncat acolo nouă persoane, am băut civilizat (țin să subliniez), iar nota finală a fost 130 de euro pentru toată masa, da, pentru toată. Tipsurile nu sunt mari, la nivel de 3-5 euro, dar, știți că nota de plată include și taxa pentru masă.

Vinul a fost chiar bunicel și, pe fondul consumului moderat, m-am trezit ceva mai volubil, că tot mi se reproșează mie că-s ,mereu , încruntat! Aflat, deci, în stare ușoară de Revelion , abia ce trecusem în Noul An, am intrat în vorbă cu un cuplu de la masa vecină. Am aflat că erau din Bulgaria și, plin de entuziasm, am început să le vorbesc despre minunata lor țară, în bulgărește. Deși, în realitate, nu știu o iotă din limba aia. Mă rog, mint: știu un cuvânt. „Blagodarea” . Adică „Mulțumesc” . Și, culmea, a fost suficient. A doua zi n-am recunoscut nimic, ceea ce vă-nvăț și pe voi: nu recunoașteți nici picați cu ceară, faza cu iertarea pe jumătate a unei fapte comise și recunoscute apoi , este harneală curată, știu ce spui, mai am reflexul polițistului de -am fost

Camelot e restaurantul aflat la doi pași de Castello Ursino, genul de loc pe care îl găsești fără stres, chiar dacă te rătăcești intenționat. Ca să fie totul legal, adresa este Piazza Federico di Svevia, adică piața unde tronează castelul, imposibil de ratat dacă nu mergi cu ochii închiși. Față de A Casa di Pino, Camelot pare, la prima vedere, ceva mai bengos. Adică mai aranjat, mai luminos, mai cu aer de „aici s-ar putea să fie scump” . Dar impresia dispare rapid, imediat ce treci pragul: atmosfera e la fel de caldă, relaxată și primitoare, fără figuri și fără nasul pe sus.

Un mare avantaj e că aici nu-ți trebuie prenotare. Restaurantul e destul de măricel și, chiar dacă seara pare frecventat mai ales de familii, găsești loc fără probleme. Te așezi, respiri ușurat și primești meniurile. Și de aici începe adevărata aventură gastronomică: paste de toate felurile, pizza, carne de vită, carne de cal, legume, sosuri, combinații — pe scurt, cam tot ce-ți trece prin cap când spui „mâncare italiană” .

Antipastele sunt servite sub formă de bufet suedez, ceea ce înseamnă libertate totală: îți pui ce vrei, cât vrei și, dacă te abții, e exclusiv vina ta. Mâncarea e foarte bună, chiar dacă eu am ales varianta clasică și sigură: cotlet de vită cu cartofi prăjiți. Uneori, tradiția personală bate experimentul. Totul merge perfect asezonat cu vinul casei și, desigur, cu puțină grappa. De data asta, însă, n-am mai căpătat valențe lingvistice neașteptate — probabil și pentru că nici bulgarii de la masa vecină nu mai erau prin zonă.

Nici prețul nu te face să vorbești singur. Nota finală a fost în jur de 120 de euro pentru toată masa, toată consumația inclusă. Ca idee, ceea ce am comandat eu a costat cam 14 euro. Camelot e genul de loc unde mănânci bine, te saturi pe bune și pleci fără să te doară portofelul.

Trattoria del Cavaliere este în partea opusă de cea în care am fost până acum, este cumva aproape de Piazza Stesicoro, pe Via Palermo.

Este unul dintre cele mai bune restaurante ale Cataniei și asta se vede în faptul că trebuie să-ți faci rezervare, măcar cu 3 ore înainte, altfel nu poți intra, pentru că accesul se face cu un chelner care verifică lista și-ți permite accesul în ordine înscrierii. Om fi intrat noi în Schengen, dar uite c-aici e mai greu !

Este în nota celorlalte două restaurante despre care am vorbit până acum, doar că mâncarea este, parcă, mai multă și foarte bună.

Cei de la masă au încercat să mă agațe cu carnea de cal, inclusiv Adriana, ceea ce m-a determinat să fiu foarte circumspect, pentru că am comandat tot antricot de vită, ca unul dintre felurile principale (știți, italienii, tradițional, au antipasti și apoi două feluri, considerate prinicipale). Am primit antricotul, mare, perfect făcut și, cel mai important, nu am găsit vreo potcoavă-n farfurile, ba, ce spun eu” potcoavă” , nu era nici măcar o caia! . De acest restaurant am abuzat două seri, că prea a fost bună mâncarea! Și, da, grappa și vinul!

Prețul a fost o surpiză, tot ce-am mâncat și băut ne-a costat puțin peste 100 de euro, adică, am plătit, pentru toată masa, ceva la vreo 105 euro!

Asteau au fost mesele de seară, organizate civilizat, să fim cu toții la masă. Dar, deși Catania nu este Regina street-foodului și aici găsești tot felul de tarabe, terase su mai știu eu ce locuri de bătut falca.

De exemplu, în” La Pescheria” este ” Scirocco” un mic restaurant care gătește pește și fructe de mare. Un con cu” fritto misto” cu pește și fructe de mare, că de-aia e” misto” . Cam la 8 euro primești un cornet cu asemenea prăjeli, bune de mori. Am mâncat în fiecare zi acolo, pentru că treceam pe lângă piața de pește de parcă aveam ritual. Acest” Scirocco” este o mică terasă, are vreo 10 mese, mici, de bar și e, permanent, full!

În perioada cât am stat în Catania, am fost cazați pe Via Gizira, nr. 4, practic lipiți de Piața de Pește. Adică fix în buricul târgului gastronomic. Aici nu „cauți” mâncare, mâncarea te găsește ea pe tine, indiferent la ce oră ieși din casă. Terase peste terase, mirosuri peste mirosuri, tentații continue. Practic, stomacul n-are pauză, iar voința personală intră rapid în concediu.

La parterul clădirii unde eram cazați se află” Frigittoria Popolare” , o pizzerie prin care treceam obligatoriu în fiecare dimineață. Spun „treceam” , dar de fapt încetineam dramatic pasul. Era imposibil să te hotărăști din prima ce fel de pizza vrei, pentru că toate arătau într-un mare fel. Stăteai, te uitai, te răzgândeai, oftai și, în final, comandai mai mult decât plănuiai. Pentru echilibru psihic.

Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, la doi pași se află gelateria” Don Peppinu” , un loc de pierzanie totală. Chiar dacă te referi strict la înghețată, vitrinele sunt de-a dreptul periculoase. Culori, arome, porții generoase — totul conspiră împotriva glicemiei. Intri „doar să te uiți” și ieși cu o cupă mare, plină de regrete dulci.

Norocul nostru a fost că, în Catania, orice dezechilibru se tratează simplu și eficient. Glicemia o mai reglam seara, cu puțină grappa. Medicament tradițional, aromat și, mai ales, foarte convingător.

Ca o ultimă notă, de final apoteotic, țineți minte atât: în Catania nu rămâi flămând și, surprinzător, nici sărac doar pentru că mănânci bine. Mâncarea e bună, porțiile sunt serioase, iar prețurile au bunul-simț activat. Și-apoi, mergi și pe principiul sănătos că nu știi niciodată cât de repede mai ajungi pe-acolo… sau dacă mai ajungi. Așa că, în loc să-ți pară rău că n-ai făcut, mai bine să-ți pară puțin rău că ai făcut — dar cu stomacul plin și sufletul împăcat.

Încet-încet, aici se încheie periplul meu sicilian, gastronomic și emoțional. Sper că nu v-a durut prea tare lectura și că, cine știe, poate am reușit să transmit și eu o idee acătării despre ce înseamnă Catania: mâncare multă, bună și oameni relaxați, care știu să trăiască. Acum, fiți amabili și spuneți-mi că da, am descris minunat trăirile mele, că doar pentru asta am scris atâta.

Cei care vreți să mă înjurați, vă rog frumos s-o faceți în privat. Din păcate pentru voi, opțiunea nu e activată la contul meu. Așa că… mai bine plec eu de-aiciea, cât vă mai țin nervii.

Haidi, pa!

---

VIZUALIZĂRI: 78 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI