Câte puțin despre zgârie-norii Japoniei

TIPĂREȘTE

Acest articol are în prim plan impresii despre Tokyo Metropolitan Building, Tokyo Tower și Tokyo Skytree, dar și puțin despre Umeda Sky Building, Abeno Harukas (Osaka) și Kyoto Tower.

Cum Japonia înseamnă mai mult decât temple antice, natură luxuriantă și arte tradiționale, un călător prin aceste meleaguri va putea privi, aproape în fiecare oraș celebru, câte un zgârie-nori emblematic. Clădirile înalte au acaparat deja zona centrală a Tokyoului și devine din ce în ce mai greu de delimitat ce are potențial de atracție turistică și ce are scopuri strict utilitariste. Printre acestea se evidențiază însă trei, cunoscute și arhiprezentate în toate ghidurile de promovare: Tokyo Metropolitan Building, Tokyo Tower și Tokyo Skytree.

Tokyo Metropolitan Building (Tocho) este primul zgârie-nori în care am intrat și rămâne și astăzi unul dintre preferatele mele: accesul este gratis, numărul de turiști este mai redus și priveliștea este fantastică. Are două clădiri gemene, cea din nord funcționând după programul 9:30-23:00, iar cea din sud 9:30-17:30, ultima intrare se face cu jumătate de oră înainte. Se poate ajunge mergând 10-15 minute de la JR Shinjuku Station (ieșirea din vest) sau luând metroul (linia Oedo) până la stația Tocho mae, care se află în subteranul clădirii.

La intrare a trebuit să arăt fugitiv interiorul ghiozdanului, apoi am fost condusă rapid către lift. Este o persoană la intrare care-ți urează bun venit, încă una în lift și apoi altcineva la ieșire. Spațiul de observare este relativ micuț față de celelalte zgârie-nori, însă există mult mai puțină aglomerație. În centru sunt diferite magazine cu magneței la suprapreț (serios, 700 de yeni pentru unul mic?), wifi gratis (mie nu mi se conecta dintr-un motiv necunoscut), iar la un etaj mai jos se află toalete. Lângă geamuri există și zone speciale pentru persoanele în cărucior și ecrane interactive care-ți prezintă clădirile din depărtare. Mai e o zonă cu mâncare în care n-am intrat. Tokyo de la 202 metri se vede splendid, pe net se spune deseori că-n zilele însorite se observă și Fuji în depărtare, ori eu nu l-am prins în niciunul dintre zgârie-nori, deși vremea era bună în toate zilele. Se vede și Skytree-ul, Meiji Shrine și Tokyo Dome.

Tokyo Tower are o imagine clasică: turnul alb cu roșu construit după modelul Turnului Eiffel, depășindu-l cu 10 metri. La 333 de metri, a fost cea mai înaltă clădire din Japonia până în 2012, când a fost surclasat de Tokyo Skytree. Sunt mai multe mijloace de a ajunge aici: cea mai apropiată stație de metrou este Onarimon (linia Mita) sau Akabanebashi (linia Oedo) sau Kamiyacho (linia Hibiya). Se mai merg 5-10 minute de la fiecare stație de metrou până la turn. Cei care preferă linia de trenuri Yamanote (JR) mai merg 15-20 de minute de la stația Hamamatsucho. Lângă sunt foarte multe mulți copaci de cireși. Accesul la puntea principală este 900 de yeni, iar pentru ambele - 2800. Eu mi-am păstrat banii pentru Skytree și m-am uitat doar de afară la el.

Ultimul, Tokyo Skytree, este cu siguranță cel mai impresionant și scump. Aflat la 634 de metri, nu are cum să nu-ți ia ochii și să te ademenească în interior. Acolo am auzit și cea mai fluentă engleză vorbită de un japonez, precum și niște română. Intri în clădire și ești imediat ghidat, trebuie să ajungi la etajul 4. Atenție, e un flux imens de oameni, însă cei de acolo fac cumva să meargă totul ca pe unse. Are două punți de observare, la etajul 350 și la 450. M-a luat în primire o domnișoară ce mi-a arătat prețurile și ofertele lor, notând pe un bilețel numărul de bilete, puntea aleasă și prețul.

Ajungi aici cu metroul, pe linia Tobu Isesaki până la stația Tokyo Skytree sau până la stația Oshiage (liniile Asakusa, Hanzomon sau Keisei). Ori pe jos din Asakusa, 20-25 de minute, trecând de râul Sumida.

Au două categorii de prețuri: cea standard, same day ticket, 2060 de yeni prima punte (+1300 pentru puntea de pe etajul 450), care are limită de timp 30 de minute, și cea numai pentru străini (dar și japonezi ce acompaniază străini) denumită „fast ticket”, cu 3000 de yeni prima punte sau 4000 ambele punți. Teoretic ai nevoie de pașaport pentru asta, însă nu mi l-a cerut nimeni (poate și că era coadă și se vedea clar că nu sunt japoneză). Inițial am vrut categoria standard, dar mi-a spus că asta presupune să fiu trecută pe lista de așteptare și să mă întorc pe la 5 (era vreo 10 când ajunsesem). Evident că am luat biletul fast pentru a intra pe loc, cu mențiunea că, dat fiind numărul de turiști, va trebui să aștept 10-15 minute la intrare și la coborăre. Se pot face rezervări pe net pentru same day ticket, însă site-ul este doar în japoneză și acceptă numai carduri de credit japoneze (se vede că au împrumutat spiritul afacerist de la vecini). Astfel, cumva te obligă cu zâmbetul pe buze să iei biletul de minim 3000 de yeni.

Mai întâi am așteptat la coadă pentru a fi scanat biletul de către un angajat în costum, apoi încă o coadă pentru lifturi - cred că erau peste 30 de lifturi în care încăpeau vreo 25-30 de persoane odată, fiecare lift având alte decorații și o muzică ambientală. Deja de la etajul 200 au început să mi se înfunde urechile și mă simțeam ca într-o decolare.

Tempo deck, de la etajul 350 are 3 nivele de acces: prima oferă o priveliște superbă asupra orașului, cu diferite locuri în care poți face poză (mai întâi cu aparatul lor și apoi cu al tău, gratis, doar poza de la ei costă), câteva opțiuni de băuturi/gustări cu prețuri de la 500 de yeni în sus, ștampile de pus pe carnețel (hobby-ul preferat al japonezilor la obiective turistice), multe toalete și și mai mulți oameni. Serios. A fost o aglomerație incredibilă. Adevărul e că la sfârșit de martie este și sezonul, însă mi s-a părut că sunt foarte mulți oameni. La al doilea nivel (cobori un etaj) se află un magazin de suveniruri (ofertă 6 magneței cu Tokyo Skytree la vreo o mie de yeni, în rest era și o replică a turnului ce costa cam cât o vilă în Dorobanți la noi). Este și un restaurant. La ultimul nivel se află o cafenea și o parte cu podea transparentă. Nu știu de ce, însă aici mi s-a părut înghesuiala mai mare, parcă era mai puțin spațiu de mișcare.

Trecând peste factorul aglomerație, turnul merită din toate punctele de vedere, chiar dacă nu ajunge la nivelul Burj Khalifa sau al celor din China.

Dacă nu ajungeți în Tokyo și vreți neapărat un zgârie-nori, Osaka pune la dispoziție două opțiuni: Umeda Sky Building, două clădiri gemene de 173 de metri unite printr-un „Floating Garden Observatory” la etajul 39. Acoperișul este în formă de gogoașă. Intrarea este o mie de yeni. Când am ajuns era vreo 6 ceasul și am nimerit greu intrarea, ajunsesem în altă clădire de birouri inițial. Mi s-a părut un pic haotic și cu indicații cam puține. În față mai erau aproape o sută de persoane ce așteptau să ia liftul. După vreo 15 minute de așteptat n-am înaintat decât foarte puțin și am decis să urc altădată, întorcându-mă la târgul de Crăciun German care era în piață. Totuși, din punct de vedere arhitectural, parcă ăsta mi-a plăcut cel mai mult.

Abeno Harukas este alt zgârie-nori din Osaka, aflat la stația JR Tennouji. Are 300 de metri și o punte de observare ce se întinde pe etajele 58-60. Costă 1500 de yeni intrarea și este închis lunea. L-am observat doar de afară.

Kyoto Tower este primul lucru pe care-l vezi ieșind de la Kyoto Station. Pare mai degrabă modest în comparație cu ceilalți, însă a devenit emblematic pentru fosta capitală. Intrarea e 770 de yeni. Turnul se vede foarte bine de la Kiyomizu :) â

Mențiune specială: Kobe Tower, aflat în port. Costă 600 de yeni intrarea și îmbină orașul cu oceanul de la o înălțime modestă, dar interesantă.

---

VIZUALIZĂRI: 2211 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI