La pas printre trovanții mari și mici (II) - Întâlnire cu ”Babele de la Ulmet” (Bozioru)

TIPĂREȘTE

Încă o dată vă invit la plimbare printre trovanți. Dacă în precedentul articol i-am prezentat pe cei existenți la Costești, în județul Vâlcea, de data aceasta vom călători pe meleagurile buzoiene pentru a ne întâlni cu ”Babele de la Ulmet”. Da, nu zâmbiți, aceasta este una dintre denumirile sub care sunt cunoscuți trovanții aflați pe raza comunei Bozioru din județul Buzău! Probabil că vă întrebați de unde vine totuși această denumire?! Ei bine, atât localnicii, cât și alți vizitatori au ajuns la concluzia că, priviți de la oarecare distanță, trovanții buzoieni seamănă cu un grup de bătrâne care vorbesc între ele. Oare ce ce și-or spune aceste simpatice băbuțe?! Să mergem să aflăm…

Drumul către trovanții buzoieni aflați în apropierea cătunului Ulmet de pe raza comunei Bozioru nu este unul tocmai simplu. Deși pe hartă (pornind din municipiul Buzău) apar doar vreo 50 de kilometri care trebuie parcurși până acolo, drumul este destul de dificil pe anumite porțiuni. Până la Măgura nu este vreo problemă întrucât DN 10 te conduce repejor în această localitate. De la Măgura se desprinde spre dreapta DJ 203L și cei aproximativ 20 de kilometri până la intrarea în localitatea Bozioru alternează porțiuni recent asfaltate cu zone unde fie se desfășoară anumite lucrări, fie asfaltul aproape că a dispărut, fiind în schimb înlocuit cu gropi și denivelări care mai de care mai pronunțate.

Cu grijă totuși, am ajuns la Bozioru, apropiindu-ne de obiectivul nostru. Chiar la intrarea în localitate există pe partea dreaptă o stație de autobuz (bună de folosit ca reper), iar pe partea cealaltă a drumului se desprinde un drum comunal care pare că se întoarce la 180 de grade. Acest drum secundar urcă în curbe strânse către cătunul Ulmet, locul unde am parcat mașina, continuând apoi pe jos într-o plimbare lejeră spre arealul trovanților. Trebuie spus că pe această ultimă parte a drumului (un kilometru și ceva) calea de acces este îngustă (dacă te întâlnești cu cineva din sens opus, unul dintre șoferi va da cu spatele până într-un loc unde drumul se mai lățește). Deasemenea, evitați să mergeți acolo atunci când vremea este ploioasă.

Buun! Noi am parcat mașina în sat, lângă o casă părăsită și o fântână de unde ne-am reîmprospătat rezerva de apă. Ulterior am constatat că am mai fi putut continua cu mașina câteva sute de metri, însă plimbarea pe ulițele înguste ale satului a fost o experiență deosebită. Am văzut dincolo de garduri căsuțe modeste de la țară, câteva troițe pe marginea drumului, dar și grămezi de fân sau livezi. Este una din acele zone unde timpul pare că s-a oprit în loc.

Am urcat pas cu pas pe acea uliță și am ajuns la o altă fântână, de data aceasta una prevăzută cu o cumpănă înaltă. Trebuie spus că, din loc în loc, apar indicatoare confecționate din lemn pe care este trecut cuvântul ”Babele”. Aceste indicatoare au o parte ascuțită care îți arată drumul spre trovanți. Ieșiți fiind deja din sat, cărarea ne-a condus lângă o salcie bătrână, al cărei trunchi nu ar putea fi cuprins decât de vreo două-trei persoane în același timp. Am făcut la umbra salciei un scurt popas și tot rotindu-ne privirile, am zărit primul trovant. Uraa! Era clar că nu mai avem mult de mers.

În jurul acestei mingi uriașe de piatră s-a țesut o legendă: pe scurt, se spune că locul său era în trecut alături de suratele sale de pe coama dealului din apropiere. La un moment dat, un sătean care trecea pe acolo a auzit un bâzâit puternic și –când a privit cu atenție în jurul său- a constatat că pietroiul își schimbase locul. Cu timpul, localnicii au observat că și alți trovanți și modifică atât forma, cât și poziția. Din acest motiv, trovanții au mai fost numiți ”pietre vii”.

Bucuroși de această primă întâlnire, am ajuns la niște trepte săpate în pământ și am urcat spre stânga, printr-o pădure tânără. Ne-a plăcut faptul că acolo a fost meșterită o balustradă de lemn care s-a dovedit de un real folos; după alte zece minute aveam să ieșim pe coama dealului și acolo ce să vezi?! Câteva nave spațiale făceau probabil un popas pe meleaguri buzoiene, în drumul lor prin marele Univers. Da, nu este o exagerare, trovanții buzoieni au forme care amintesc de filmele S. F. !

Pe culmea alungită, ”mângâiați” de razele generoase ale soarelui de august, am zăbovit minute bune în jurul trovanților mari și mici, cu forme care mai de care mai ciudate. În funcție de unghiul din care sunt priviți, acești trovanți par nave extraterestre, ciuperci, mingi uriașe sau cine știe ce mai poate născoci imaginația fiecăruia dintre cei care ajungem acolo.

Știind că alți trovanți la fel de spectaculoși se află în pădurea din apropiere, am continuat să urcăm pe coama dealului, iar insistența ne-a fost răsplătită! După vreo 500 de metri parcurși prin pădure, am ajuns în dreptul unor coloane uriașe. Pare că giganții care trăiau cândva în Țara Luanei au abandonat acolo unele dintre obiectele folosite de ei, înainte de a părăsi pentru totdeauna aceste frumoase meleaguri. Chiar, pe ei cine sau ce i-o fi îndemnat să plece către alte zări?! Sunt sigur că, la un moment dat, noi sau generațiile viitoare vom găsi un răspuns la această întrebare!

În pădure am stat minute bune, întrucât era mai răcoare. Tot uitându-ne la acești trovanți, am văzut că denumirile date de alții precum ”casetofonul” sau ”microfonul” se potrivesc foarte bine pentru doi dintre ei. Am continuat apoi să urcăm pe acea cărare și, din loc în loc, am mai trecut pe lângă alți trovanți, mai mici totuși decât cei întâlniți mai devreme. La un moment dat, ne-am întors tot pe unde venisem întrucât nu voiam să ne rătăcim.

Am făcut mai multe fotografii cu trovanții și –când am ieșit din pădure- am admirat de pe culmea dealului împrejurimile. Tot acolo ne-am întâlnit cu alți vizitatori care atunci soseau. Le-am recomandat să nu se oprească, ci să continuie plimbarea prin pădure, pentru a descoperi trovanții uriași pe care noi tocmai îi vizitasem.

Plimbarea noastră la babele de la Ulmet a durat aproape două ore. Întorși la mașină, am coborât încet către Bozioru, propunându-ne să revenim cândva pe acele frumoase meleaguri.

Ce se mai poate vizita în zonă? Păi, în primul rând trebuie amintite așezările rupestre din zona Nucu-Aluniș (de la trovanți până în satul Nucu nu sunt mai mult de 15 kilometri, însă drumurile sunt anevoioase). Muzeul chihlimbarului de la Colți este și el un obiectiv interesant, iar despre vulcanii noroioși cu siguranță că ați auzit cu toții.

Ajuns la final de articol, recomand vizitarea trovanților de la Ulmet (Bozioru) tuturor celor care iubesc natura și care sunt atrași de locuri frumoase, dar mai puțin cunoscute.

Toate cele bune!

---

VIZUALIZĂRI: 2281 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI