Excursia perfectǎ: Iezer, Pahomie şi Pǎtrunsa

TIPĂREȘTE

Acum, când frunza a cazut de multa vreme din copaci şi frigul a pus stǎpânire pe întreaga ţarǎ, îmi aduc aminte de zilele de varǎ petrecute în judeţul Vâlcea si de numeroasele plimbǎri nebune pe cǎrǎri de munte. Am petrecut o zi absolut deosebitǎ acum 2 veri când am decis sǎ facem o excursie de la Schitul Iezer la Schitul Pahomie şi apoi mai sus, la Mǎnǎstirea Pǎtrunsa.

Schitul Iezer se aflǎ în apropiere de Bǎile Olǎneşti (13 km de la şoseaua Râmnicu-Vâlcea-Olǎneşti), la o distanţǎ de 5 km de satul Cheia, pe valea râului cu acelaşi nume. Sǎlbǎticia şi frumuseţea locului precum şi peştera Sfântului Antonie din apropiere te fac sǎ-ţi doreşti sǎ revii acolo, sǎ asculţi liniştea din jur şi sǎ te bucuri de peisajul munţilor Buila. Lângǎ poarta mǎnǎstirii se aflǎ un panou care te îndrumǎ spre peştera aflatǎ la 500 m mai sus: „Cǎlǎtorule ce te-ai ostenit sǎ ajungi pânǎ aici, învredniceşte-te sǎ mergi pentru închinǎciune şi tǎmǎduirea ranelor tale sufleteşti şi trupeşti la locul unde Sfântul Antonie, mare iubitor de viaţǎ retrasǎ şi liniştitǎ, a ctitorit un lǎcaş sfânt sǎpându-l în stâncǎ cu dalta şi ciocanul vreme de trei ani, dupa cum i s-a poruncit într-o viziune dumnezeiascǎ. Dumnezeu sǎ ne ajute! Amin”. Mai vizitasem acest lǎcaş cu un an înainte dar ştiam cǎ mai avem multe de vǎzut şi prin împrejurimi. Am lǎsat maşina în apropierea schitului şi am luat-o în pas vioi spre schitul Pahomie.

Mergând paralel cu râul Cheia, pe un drum forestier, am admirat cascade, stânci, râpe, mici baraje, pǎduri de fag şi ne-am oprit de câteva ori sǎ ne odihnim, sǎ ne bucurǎm de soare şi verdeaţǎ şi sǎ visǎm. Am mers încet şi am fǎcut în jur de 3-4 ore. Gândul cǎ vom ajunge la alt loc superb m-a fǎcut sǎ uit de oboseala acumulatǎ pe acest drum greu, alunecos şi pieptiş. Pe lângǎ noi treceau foarte multe maşini dar nimic nu se comparǎ cu mersul pe jos, cu bucuria şi izbânda pe care o simţi când ai ajuns într-un loc sfânt şi izolat.

Ajungând la Pahomie ne-am oprit la intrare. Acolo se formeazǎ o cascadǎ care curge în zeci de firicele pe un perete de stâncǎ acoperit de muschi – se numeşte „Izvorul frumos”. Poţi sǎ te aşezi la masa de lângǎ, sǎ te odihneşti, sǎ admiri spectacolul, sǎ asculţi sunetul apei care mângǎie stâncile şi sǎ spui o rugaciune la crucea mare (aflatǎ deasupra izvorului) pe care se aflǎ rastignit Domnul Iisus Hristos, în mǎrime naturalǎ.

Apoi, când am intrat în incinta schitului rǎsuflarea mi-a fost tǎiatǎ de imaginea unei bisericuţe mici, albe, cu acoperiş de lemn care parcǎ creştea din peretele muntelui. O iederǎ deasǎ îi sta veşmânt şi stânca acoperǎmânt. Biserica poartǎ hramul Sfântului Ilie, are formǎ de navǎ (numai altar şi naos). Este acoperitǎ aproximativ 70% de stâncǎ, are 6 coloane frumos pictate şi flori de muşcatǎ pe treptele sfinte. „Din pisania actualǎ a schitului rezultǎ cǎ întemeietorii sunt Pahomie monahul şi Sava Haiducul, în anul 1520. Dupǎ altǎ pisanie, Pahomie n-ar fi altul decât Barbu Craiovescu, ctitorul mǎnǎstirii Bistriţa Vâlceanǎ. Acesta a zidit schitul Pahomie in anul 1509, în amintirea faptului cǎ la "Izvorul Frumos", în pustietatea muntelui Buila, cǎutand drumul prin pǎdure ca sǎ ajungǎ la Sibiu, pentru a scapa astfel de Mihnea cel Rau (care-i dǎrâmase cu tunurile ctitoria sa de la Bistriţa), şi-a gǎsit salvarea vieţii sale şi a celor care îl insoţeau în pribegie”.

Am intrat in bisericuţǎ şi am mulţumit lui Dumnezeu ca ne-a ajutat sǎ ajungem sǎ vedem un loc atât de deosebit şi izolat. Afarǎ era o vreme superbǎ şi soarele fǎcea florile si iarba din curte sǎ parǎ mai colorate şi mai vesele ca de obicei. Stând acolo şi contemplând peisajul am simţit cǎ prind forţe proaspete. Ne-am mai oprit puţin la izvor şi apoi am luat-o pe un drum ce urca iar... spre Mǎnǎstirea Pǎtrunsa.

Credeam cǎ drumul pânǎ la Pahomie fusese greu dar nu ştiam ce avea sa urmeze. Am mers... şi iar am mers... şi simţeam cǎ mǎ lasǎ picioarele. Drumul era mai abrupt şi mai pieptiş. În orice parte mǎ uitam vedeam culmi abrupte şi paduri dese. Urcam, coboram, nici nu mai ştiu, aveam impresia cǎ mai am puţin şi ajung în nori. Niciodatǎ nu am mai mers atât de mult şi atât de sus. Simţeam oboseala care mǎ cuprindea şi în acelaşi timp dorinţa imensǎ de a ajunge la Pǎtrunsa. Și am ajuns, nici eu nu mai ştiu cum, într-o poianǎ ce ne-a tǎiat rǎsuflarea... Parcǎ eram în transǎ, nici nu-mi dǎdeam seama exact cât de sus eram şi nu îmi puteam imagina cum trǎiesc oamenii aia acolo, în creierii munţilor, rupţi de lume. Este adevǎrat cǎ dacǎ o luai pe alt drum la coborâre ajungeai, dupǎ 8 km de mers, în satul Bǎrbǎteşti... dar parcǎ în jur nu mai exista decât munţi şi pǎduri – o privelişte uluitoare.

Mǎnǎstirea cea nouǎ şi albǎ îşi aştepta mândrǎ cǎlǎtorii care se încumetau sǎ urce pânǎ la ea. Un cǎlugǎr ne-a întâmpinat sfios dar bucuros de oaspeţi şi ne-a poftit sǎ intrǎm. Ne-a vorbit despre istoricul locului şi despre oamenii care au trecut prin acele locuri sfinte. Pe lângǎ Biserica cea nouǎ se pǎstreazǎ, din 1740, biserica veche cu hramul „Cuvioasa Parascheva” (de la numele mamei episcopului Climent al Râmnicului care i-a dat naştere în acest loc – fugind pe munte de frica unei invazii turceşti). De aici, de la Pǎtrunsa, se fac numeroase trasee destul de dificile fǎrǎ echipamentul adecvat: la vârfuri, curmǎturi, etc. Ne-am propus sa revenim şi pe celalalt traseu, prin comuna Bǎrbǎteşti, şi sǎ stǎm mai mult, sǎ nu ne mai grǎbim, sǎ încercǎm sǎ ajungem şi mai sus. Din pǎcate a trebuit sǎ ne pregǎtim sufleteşte pentru coborâre. Era trecut de ora 17.00 şi îmi era fricǎ sǎ nu ne prindǎ noaptea pe drum.

A fost mai uşor sǎ coborâm pânǎ la Pahomie, dar de acolo, când mǎ gândeam cǎ mai am încǎ 3 ore de mers pânǎ jos, la maşinǎ, m-a apucat panica. În drumul nostru istovitor am dat peste o familie care s-a oferit sǎ ne ia cu maşina. Erau 3 persoane: ea, el şi soacra (mama ei) într-o maşinuţǎ micǎ, rablagitǎ - nici nu mai ştiu exact marca. M-am înghesuit cu prietenul meu în spate, lângǎ soacrǎ şi am pornit încrezǎtori şi fericiţi cǎ am prins aşa o ocazie. Ne-am dat seama imediat cǎ d-l şofer era foarte glumeţ şi dornic de aventurǎ. Mergea ca nebunul pe drumul alunecos şi mǎrginit de râpe. Am crezut cǎ o sǎ o luǎm la vale şi, dupǎ 3 minute, îmi pǎrea rǎu cǎ m-am urcat în maşina lor. Ne-a zis cǎ are carnet de 2 luni (deşi era trecut de 40 de ani) şi într-adevǎr am vǎzut lǎmâia pe geam. Mǎ apucase panica... plus cǎ au zis cǎ vor sǎ ne arate un loc şi mai frumos decât ce vǎzusem pânǎ atunci: „Tunelul fermecat”. Au luat-o pe un drum lǎturalnic care era şi mai periculos, pe care d-l zicea cǎ ajungem în 5 minute. Cred cǎ a durat mai bine de 40 de minute în care eu, îngrǎmǎditǎ ca o sardea şi speriatǎ la maxim, întrebam din 5 în 5 minute dacǎ mai ajungem. Eram aşa de ameţitǎ şi de obositǎ şi credeam cǎ oamenii aia îsi bat joc de noi şi vor sǎ ne ducǎ în pǎdure sǎ ne lase în pielea goalǎ. Soacra ţipa întruna la ginere: „Costicǎ, mai încet Costicǎ, ne omori Costicǎ! ” În timpul asta pusese şi muzicǎ religioasǎ la maxim şi zbura printre râpe cu o satisfacţie nebunǎ. Nevasta-sa era la fel ca el, râdea şi îmi zicea mereu cǎ mai avem 5 minute. Am crezut cǎ sǎrim din maşinǎ...

Într-un final apoteotic am ajuns la un tunel din piatrǎ (care am înteles cǎ dateazǎ din al doilea rǎzboi mondial?). Am trecut prin el şi ce sǎ vezi... minune! Ajunsesem în rai! ? O vedere cum nu am mai vǎzut în viaţa mea, apusul superb peste zeci de creste împǎdurite, o înǎlţime ameţitoare, o vale ca în poveşti şi o toropealǎ plǎcutǎ care m-a cuprins... parcǎ visam.

Seara începea sǎ coboare şi a trebuit sǎ plecǎm. L-am iertat pe Costicǎ şi am urcat vrǎjiţi în maşinǎ. Drumul pânǎ jos mi s-a pǎrut foarte lin şi uşor. Am ajuns la maşina noastrǎ ce ne aştepta cuminte, am mulţumit şi am plecat spre Râmnicu Vâlcea. A fost o zi perfectǎ, a avut un singur defect: prea multǎ frumuseţe pentru o singurǎ zi... Costicǎ a fost de vinǎ :) !

---

VIZUALIZĂRI: 20178 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI