Cu BaLaura la Fereastra Zmeilor

TIPĂREȘTE

Dacă mă întreba cineva acum câteva luni i-as fi spus că sunt un mare cunoscător al Munților noștrii, pe care i-am bătut în lung si lat. Numai că vorba aia, realitatea bate filmul. Abia acum cu pandemia asta nenorocită, am redescoperit muntele și mi-am dat seama cât de puțin cunosc din el.

Pentru această tură am ales un traseu „ușor” de numai patru-cinci ore, dus întors prin munții Făgăraș și anume o tură până la Fereastra Zmeilor. Am pus ușor între ghilimele, pentru că s-a dovedit a nu fi chiar așa, ușor poate doar prin prisma timpului parcurs. Pentru noi, încă niște începători din pricina lipsei de antrenament, ni s-a părut un traseu de categorie medie. În fine depinde foarte mult cine-l cataloghează, pe traseu firește! =))

Am plecat dis de dimineață din București. La ora șase dimineața deja ne încadram pe autostrada A1. Traseul a fost Bucureți-Pitești-Curtea de Argeș-Transfagărășan.

Deoarece am ajuns destul de devreme nu era aglomerație pe Transfăgărășan. În schimb la întoarcere a fost crimă și pedeapsă, parcă eram undeva prin centrul Bucureștiului, la o oră de vârf. Ca să trecem de Vidraru ne-a trebuit mai bine de jumătate de oră. Dar asta-i altă poveste. Să revenim la oile noastre.

Am trecut de barajul de la Vidraru, apoi și de Piscul Negru și am oprit în fața cabanei Capra. Accesul se face după ce treci de o barieră și un indicator, care ne aduce aminte că e un spațiu privat. Din fericire nu ne-a întrebat nimeni de sănătate.

Am parcat în fața cabanei și ne-am echipat corespunzător, pentru drumeția ce urma să înceapă. Citisem de-acasă că de la Cabana Capra se face dreapta pe Transfăgărășan, pe care se merge preț de un kilometru jumate și apoi ar trebui sa fie un indicator cu triunghi galben.

Pe marginea șoselei erau instalate multe corturi. Fiecare petec de iarbă unde s-ar fi putut instala un cort era deja ocupat. Deja, cu toate că era doar 9 dimineața începuseră să sfârâie grătarele. Bagă românii la carne în ei!!! Mai mult la întoarcere era deja mare veselie, aproape la fiecare grup de corturi răsunau manelele. Off, off, inima mea!

Cu ochii la ei, am trecut de semnul, care ne indica intrarea de pe traseu. Și am tot urcat pe Transfăgarășan, mai bine de trei kilometri. Prin jur chiar nu aveai pe cine întreba, că nu erau oameni ai munților, așa că am apelat la gps, care ne-a indicat foarte corect că am luat-o în direcția greșită. Ups!

De voie, de nevoie ne-am întors din drum. A făcut bine la miscare, dar ne-a tăiat un pic din elan. Am început urcarea doar după ce am parcurs trei kilometri suplimentari, în plus fața de primii 1,5 kilometri.

În fine, nu ne-am necăjit prea tare, doar ieșisem să facem mișcare. Până la urmă ne-am încadrat pe traseul corect. Urcarea începe destul de lin, pe un drum forestier, până ajungem la o stână. Unii au urcat cu mașina până acolo, au mai furat din start. Oare de ce?

După stână urma un râu învolburat, despre care citisem că nu ai pe unde travesa, fără să te uzi la picioare. Din fericire pentru noi râul învolburat nu era decât un pârâu anemic, din pricina secetei prelungite de la noi din țară.

După ce am trecut si de acest hop a început urcușul adevărat. Era destul de abrupt, norocul nostru este că onor cărarea șerpuiește și nu suntem nevoiți să atacăm frontal muntele.

Pe traseu mai erau ceva grupuri de turiști, grupuri de iubitori ai muntelui. Și mai bine pregătiți ca noi, dar și fără nicio experiență și neechipati corespunzător. Unii ne-au depășit, pe alții i-am depășit noi cu ritmul nostru de melc. Eu pe un traseu de genul ăsta încerc să-mi păstrez rittmul, cât de încet aș merge. Și nu-mi plac opririle lungi și dese și nici nu-mi place să mă așez jos, pentru că greu mă mai ridic.

Noi eram jos cât un grăunte de nisip, iar munții se înălțau semeț în jurul nostru. Vremea era superbă, iar vizibilitatea maximă. La un moment dat observ niste furnici (oameni) pe creastă și îi spun soției că acolo trebe să ajungem și noi. Tocmai acolo? Hehehe îi răspund, bine că se vede unde e finalul, pentru că de obicei pe munte nu ai această posibilitate, treci peste multe văi și creste, până ajungi la obiectivul propus.

După ce am reușit să urcăm pintenul, am ajuns la refugiul Salvamont Fereastra Zmeilor situat la altitudinea de 2068 de metri. Aceasta este o construcție relativ nouă, care se prezintă relativ decent. E un loc unde te poti adăposti în caz de vreme nefavorabilă. Am trecut pe lângă el, dar nu am intrat. Erau deja niște turiști acolo. Priveliștea de la refugiu este de nota 10 plus. Este o zonă foarte frumoasă și în orice direcție te-ai uita, simțurile îți vor fi încântate de frumos. Chiar lângă refugiu am făcut un mic picnic la întoarcere. Lângă noi era și un cioban cu turma lui de oi și cu ciobăneștii aferenți. Contrar așteptărilor, de data asta nu m-au impresinat ciobăneștii, care erau foarte cuminți, ci mioarele care erau grase și frumoase, dintr-o rasă pe care nu am mai văzut-o la noi în țară.

De la Refugiu Salvamont se spune că mai ai de urcat cam 20-25 de minute. Nu este mult, doar că este destul de abrupt. Sus la Fereastra Zmeilor deja era o adevărată sesiune de poze. Care mai de care încerca să-și facă poza ideală.

N-aș putea să spun cu chiu cu vai, ci doar cu ceva eforturi suplimentare, am răzbit și noi și am ajuns pe creastă. Până la Poarta Arpașului și la Fereastra Zmeilor ne-am bucurat de priveliștea de vis, cum numai în munții Făgăraș ai putea găsi.

Ne-am găsit și noi un locșor pe creastă, de unde am admirat întreaga zonă în unghi de 360 de grade. Evident că am făcut și ceva poze. La doi pași de noi era și zona denumită „La trei pași de moarte” , dar sincer nu am avut curiozitatea să o încercăm.

De aici drumul ducea ori spre cabana Podragu ori spre cabana Bâlea Lac și lacul Capra. Doar pentru noi însemna capăt de drum. Majoritatea care se odihneau la Fereastra Zmeilor erau motagniarzi adevărați sau munțomani cum li se spune mai nou. Erau super echipați și mulți se ocupau si cu alpinismul. De altfel m-am întâlnit cu o ghidă din București, pe care în paranteză în București nu o întâlnesc. Aceasta urma să urce pe creasta cea mai înaltă și de-acolo să coboare în rapel. Nu pot decât să mă înclin în fața ei si a prietenilor ei.

Am așteptat până s-a eliberat un loc la Fereastra Zmeilor și m-am dus și eu cu BaLaura mea să facem și noi niste instantanee fotografice, pe repede înainte că stăteau și alții după noi.

După aproximativ jumătate de oră de admirat împrejurimile am pornit înapoi spre mașină. Am mers catinel si am ajuns în jurul orei 15. Deci cu tot cu încurcarea drumului si cu pauzele aferente, traseul nostru a durat șase ore. A fost o mișcare binevenită în care ne-am încărcat bateriile pentru o nouă săptămână de muncă. Ce-i mai bună decât o odihnă activă?

Ca o bilă neagră, la coborâre erau o gașcă de cetățeni arabi, ce coborau de pe munte cu muzica arabească dată la maxim. Nu știu sincer de unde veneau, pentru ca nu i-am întâlnit sus și nici nu știu ce căutau aici. Deasemenea jos la șosea era un nor de fum de la grătare și muzică ambientală, renumitele manele. Stau drept și mă întreb de ce or mai veni oamenii ăstia la munte??? În loc să se bucure de natură, de susurul apei de izvor ori de ciripitul păsărelelor ei o dau doar pe băutură, potol cât cuprinde plus manele. Și cân ajung acasă, îi întreabă cineva cum a fost la munte? Superb, liniște, aer curat...

Închei cu o vorbă ce nu-mi aparține: Dacă spărtura aceasta spectaculoasă e fereastra, pesemne că Făgărașul e întreg castelul. Iar tu, firește, te crezi zmeu.

P. S. Titlul e doar un joc de cuvinte. Cunoscuții știu cine-i Balaurul

Priveliștea este absolut senzațională. O să vedeți mai mult în pozele pe care o să le atașez.

aer curat, liniste, natură, bonus un pic de mișcare, ce poate fi mai frumos?

---

VIZUALIZĂRI: 708 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI