Aventuri in Bucegi

TIPĂREȘTE

Omu… adica … varful Omu, nu un om oarecare. Acolo voiam sa ajungem, pentru ca niciodata nu e prea tarziu. Asa ca ne-am inarmat cu dorinta si curaj, o gramada de hoanţe groase, din 5 in 5 minute ochii pe prognoza meteo, telefoane pentru rezervari la cabane (ne-a disperat nea’ Popa ala de la cabana Omu... el mereu era in trafic), revizie la masina, baterii, lanterne, pioleti, bocanci, ochelari... pffff, pe ai mei i-am uitat pana la urma (daca sunt manelar, ce sa fac?)... tot felul de chitibusuri cu utilitate mai mult sau mai putin dovedita, chibrituri de rezerva, telefon de rezerva, medicamente, o mie de ciorapi si bineinteles punga pentru gunoaie.

Ne imbarcam si la ora 7,15 ne urnim. Dupa halta de imbenzinare luam dunga de pe DN1 intre roti si nu ne mai oprim decat la Sinaia, dupa ce am cotit pe soseaua Moroieni, drumul ce ne va duce la Padina. Oprim la un magazin pentru sucuri si tigari, o intrebare despre drum si plecam mai departe. Starea de spirit era excelenta. Dupa 7 km viram dreapta spre Pestera, drum bun, asfaltat prin padure, o senzatie stranie ce ne indemna la tacere si totodata la exclamatii de uimire. Iesim din padure si... intram in nori... eram deja la peste 1000 de metri altitudine... norii se sparg si ne dezvaluie un peisaj ireal. Drumul asta face tot deranjul... nu poti spune, chiar daca te opresti aici, ca ai venit degeaba. Ne oprim pret de cateva minute, facem o sedinta de shooting cu ciobanestii mioritici dornici de sandwich-uri si o pornim din nou.

Asfaltul negru se asternea sub rotile avide de drumuri bune. Totul era de poveste... mergeam pe marginea prapastiei inconjurati de pacla deasa a norilor... dupa 10 km incepe dansul... se termina asfaltul.

Ne oprim la intersectia drumurilor care duc la cota 2000 si apoi mai departe spre Piatra Arsa (spre dreapta) si drumul nostru, spre Padina (spre stanga). Bunicel... macadam tasat, semn ca s-ar putea sa vedem si asfalt cat de curand... Incet, incet drumul devine ceea ce este de fapt... forestier. Mergem destul de incet... nu stiu sa fi bagat a 3-a o data sau de doua ori. Ocolim gropile si bolovanii omniprezenti pe drum si ne rugam sa se opreasca ploaia... a, da, uitasem sa va spun... ploua deja de ceva timp.

Ajungem la Bolboci... barajul (55m inaltime) construit din anrocamente (ca si barajul Vidra) care tine strans ”in pumn” lacul cu acelasi nume. 100 de hectare de apa cristaline de culoare verde-turcoaz, strajuit pe toata lungime lui de paduri de conifere. 5 minute pauza langa cabana Bolboci, cateva poze si ne continuam drumul.

Ajungem in sfarsit la Padina... un platou plin de verdeata, corturi si... gunoaie. Ne cazam la cabana Padina, ne echipam asa... in scurt si plecam spre pestera Ialomitei. Peisajul... de basm. As vrea sa trec peste momentul vizitei in pestera... poate cu alta ocazie. Acum vreau sa va povestesc despre expeditia noastra... spre varful Omu.

Toata noaptea a plouat... era ora 8 si inca picura... sorbeam din cafele si priveam toti spre cer, incercand sa fortam cu puterea mintilor aparitia soarelui. La ora 11 apare prima raza de speranta... ploaia a stat si norii incep sa se rasfire. Gata, plecam. Ne echipam ca la carte, luam ultima gura de curaj si plecam. Ajunsi la statia telecabinei ni se spulbera ultima speranta de a urca cu telecabina pana la Babele. Din cauza vantului nu circula. Schimbam cateva „impresii” cu ciobanestii din zona si o luam pieptis pe traseul marcat catre Omu incercand sa ne reglam repiratia. Peisajul deja se schimbase de ceva timp... nu mai vedeam decat palcuri de jepi ici si colo si turme de oi imprastiate pe versanti.

Cu cat urcam, vantul batea din ce in ce mai tare... cerul se mai lumina dar nu pentru mult timp. Senzatia de frig ne incerca din ce in ce mai des.

Ultima oprire (nu aveam sa stim asta atunci), o gura de apa, cateva cuvinte de imbarbatare, o gluma si privim toti spre creasta pintenata ce ne asteptam sa o depasim... nu era mare lucru (si spun asta ca om care nu a urcat pe munte decat o data in viata, daca plimbarea Babele-Caraiman se poate spune „urcat”) insa imediat ce „am sarit” dincolo, gluma era cu totul alta... rafale de vant de peste 90 km/h ne plesneau si ne dadeau de inteles ca nu prea aveam ce cauta acolo. Cu greu iti puteai mentine echilibrul... prapastia era la o secunda distanta... mergem pana la primul stalp de pe traseu, ne ancoram de el sa nu ne ia vantul si dupa o sedinta scurta luam hotararea ce pentru mine a fost pe moment distrugatoare... ne intoarcem. Acum, pentru a profita de lumina si pentru a evita vreo tragedie. Muntele nu se joaca. E mereu serios si mai intai te previne... daca nu iei de bune ce semne iti da, e posibil sa regreti.

Ne-am intors... tristi... obositi dar intregi, cu promisiunea ca vom reveni. Poate atunci muntele va fi mai prietenos.

... despre cabana... doamna cabaniera... super de treaba, amabila, serviabila si tinand cont ca era si bucatareasa, nota 10 pentru masa. Camera, cu 4 paturi suprapuse, era curata si aerisita. Poate nu ar fi stricat unul-doua scaune in camera sau un cuier ceva, ca e o adevarata problema sa atarni hainele a 4 haidamaci la uscat cand nu ai nici macar un cui. Toaleta arata cam rau... destul de neintretinuta. Apa calda nu exista dar asta stiam deja cand am plecat de acasa. O alta surpriza... cabana nu este cea din pozele de pe net... am facut noi o poza asa... in ultima instanta si o voi posta aici.

Aveti grija la drumul de jos din platou pana la cabana... este foarte prost... sleauri acoperite cu bolovanis. O masina cu garda joasa va urca doar cu soferul... cam atat pentru moment... daca mai apare vreo idee, revin.

Numai bine!

---

VIZUALIZĂRI: 2414 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI