Minunatele râuri de pietre „aurii” de pe Vitoșa

TIPĂREȘTE

Ziua a doua, dedicată de fapt excursiei propriu-zise, se anunța frumoasă, chiar dacă pe ici-colo, mai ales peste munte, mai erau ceva nori.

După micul dejun ne-am echipat de munte și am pornit spre prima parte a „programului” plănuit deja de ani buni...

Mereu îmi spunea iubi „trebuie să mergem odată și o dată să vezi "moreni"-le de lângă Sofia”... Când am auzit prima oară despre asta, am crezut că e vorba despre niște morene normale, rămase în urma trecerii cine știe cărui ghețar. Ei bine, nu. E vorba despre cu totul altceva și o să vă spun îndată ce și cum.

E de fapt vorba despre niște râuri de pietre, care nu au nimic de-a face cu activitatea glaciară (care de altfel în Bulgaria a existat doar pe vârfurile înalte ale munților Pirin și Rila, nu și aici).

Cu o seară înainte am scotocit google maps și am stabilit traseul, am „vizionat” o parte din el (intersecțiile în special) folosind facilitatea „street view”, iar dimineață am pornit voioși la drum. Șoseaua e foarte bună, largă și cu mai multe benzi pe sens cam până în dreptul mănăstirii Boiana, apoi continuă pe două benzi șerpuind prin pădure.

Nu prea ai loc unde să faci o depășire, așadar, dacă aveți norocul să ajungeți un autobuz… urcați odată cu el.

E undeva pe acest drum un punct de belvedere, de unde se zărește printre crengi toată valea și o parte din Sofia, dar și impunătorul releu de TV din vârful muntelui. Aici am oprit mașina la întoarcere și am făcut câteva poze; dar deocamdată să vorbim despre începutul excursiei.

Am ajuns după vreo juma’ de oră la locul numit de ei „Zlatnite mostove” (Râurile de Aur), unde e o mică parcare. Am lăsat mașina, ne-am încălțat cu bocancii de munte și ne-am echipat și cu bețele de trekking din dotare (plus aparate foto) și am pornit pe traseu. Traseu foarte frumos amenajat și marcat (ca de altfel și restul de aproape 300 km (!!!) de alte trasee amenajate în parcul național Vitoșa), și am început să urcăm.

Ce mi-a mai plăcut acolo - imediat ce pornești la drum, ești considerat drumeț pe munte și se aplică regulile de politețe cunoscute: se dă binețe oricărui călător întâlnit, se pot cere îndrumări sau orice alte informații - ești ca în familie, cum s-ar spune. Foarte fain. Chestia asta de exemplu, la noi, pe platoul Bucegilor cel puțin, nu prea se mai respectă de ceva vreme. Trist.

Morenele se văd de fapt încă de la plecarea din locul unde lăsasem mașina, dar „râul” e destul de lung și larg, așadar se merge o bună bucată de drum prin pădure, pe marginea sa. Sunt câteva locuri „de belvedere” amenajate, mai poți și s-o iei de capul tău pe ici-colo să te cațeri pe bolovani și să explorezi dar… Eu am făcut-o pentru a face câteva poze mai din mijlocul lor, dar am renunțat destul de repede - suprafața lor este extraordinar de alunecoasă și înșelătoare, iar o căzătură acolo poate avea urmări destul de grave, având în vedere că printre bolovanii ăia enormi e destul loc să scapi un picior sau chiar cu totul și pe urmă să nu mai ai cum să ieși. Sau mai rău…

Aceste Poduri Aurii apar și în filmul “The Contract / Asasinul (2006)”, cu Morgan Freeman și John Cusack.

Teoria formării lor este eroziunea pietrelor de-a lungul unui curs de apă. Mie mi se părea că mă plimb prin cuibul unor dragoni uriași ce au plecat după hrană și și-au lăsat ouăle nepăzite… Așa că am umblat foarte grijuliu pe acolo, să nu cumva să le sparg. ;) Nu că aș fi și reușit, chiar să fi vrut. Sunt bolostânci acolo de sute de tone, nici dacă pui dinamită nu cred că se mișcă, dar te pui cu timpul și forțele naturii?!?

Poteca se desparte la un moment dat, și o parte o ia în sus spre cabana Kumata și apoi mai departe spre Cherni Vrâh, iar alta spre o pârtie de schi (Vetrovala), spre dreapta.

Inițial am mers și noi spre cabană, dar când urcușul a devenit mai „serios”, am zis că mai bine ne întoarcem - deja nu mai era o plăcere și clar nu eram în formă pentru a continua.

Am mers apoi spre pârtia de schi, la care am ajuns relativ repede. E ceva cam ca una dintre cele scurte din Rânca (nu mai țin minte cum o cheamă) - mai mult pentru o școală de schi decât pentru schi de plăcere, chiar și pentru un începător ca mine. Dar ca să înveți copiii, ar fi numai bună. Există un schi-lift, ceva cabane de închirieri echipamente și unde poți bea un ceai, dar numai în sezon. Acum, totul era în conservare.

Cel mai mare regret al meu când povestesc despre astfel de locuri este că nu pot să descriu mirosul care te învăluie, nici sunetul naturii care te înconjoară. E prea impersonal să spui „mirosul pădurii de molid, de cetină, pământ reavăn și apă curgătoare amestecat cu liniștea asurzitoare formată din șuierul vântului printre ramuri, ciripit de păsărele și susur de pârâu te îmbată practic de cap”... Fiecare simte chestiile astea diferit, și niciodată toți la fel în același loc, sau cineva în locuri diferite, chiar dacă asemănătoare (pădure de munte să zicem). Deci… nu vă mai spun de astea.

De la mica pârtie de schi, am revenit la parcare; aici, nu departe, e o micuță cârciumioară foarte haioasă. Și ca aspect, dar mai ales ca mod de funcționare: fix ca la cabană, cel puțin acum o mie de ani când mai umblam eu pe munte la picior. Adică era lipită pe un perete „lista de bucate” și făceai comanda la o tejghea. Nenea cabanieru’ marca banu’ și striga soției ce să pună pe farfurii. Se lăuda cu o mulțime de produse „de casă”, dar am preferat ceva mai clasic - o chiftea cu cartofi prăjiți (eu) și iubi o ceafă tot cu cartofi și o salată de-a lor. Cât am stat după friptură, deja se făcuse acolo o coadă destul de respectabilă. Noi am avut baftă.

„Cabana” se cheamă „Bistro Zlatnite Mostove” și trebuie să recunosc, pentru noi a fost destul de bistro (быстро) . ;)

Acceptabil și ca preț, și din punct de vedere al calității. Mai e o dugheană care făcea grătare și alte chestii ce păreau comestibile ceva mai sus, spre o poiană enormă unde mulțime de sofioți se relaxau cu familiile, în week-end. M-a frapat în mod deosebit de plăcut curățenia care domnea peste tot. Nu ca pe la noi, de m-a apucat anul trecut amocul…

Și cum ziua mai avea ceva până să se termine, am decis să mergem la cabana Kumata. Dar… cu mașina. Așa că am schimbat bocancii pe adidași și hai iar la drum. Drum care de aici în sus e cam pe piatră cubică, ceva mai îngust și mai ales destul de deteriorat.

Am ajuns astfel la o altă răspântie, unde se poate merge la o altă cabană - Cabana Edelweiss. Tot aici este și o parcare destul de mare unde se poate lăsa mașina și să mergeți la schi; are și aici un schi-lift, dar și un baby-schi.

De aici, după ce am admirat puțin peisajul superb de toamnă târzie, am mers mai sus, cu încă o pauză când am mai dat peste încă un râu de morene, pââână am ajuns la Hotelul Boerița. Aici am lăsat mașina și ultimele sute de metri spre cabana Kumata le-a mers totuși pe jos. Peisajul este… cum ziceam mai sus. Mergeți și voi și o să vedeți.

La cabana Kumata am ajuns cam puțin după apus, dar încă pe lumină. De aici ar mai fi fost puțin de urcat până la un schit, dar am renunțat, dorind să încep măcar coborârea de pe munte cât de cât încă pe lumină.

Așadar, am făcut cale întoarsă, am recuperat mașina de la Boerița și hai la vale. Cum ziceam la început, cu o scurtă oprire pentru ceva poze cu releul TV și luna plină.

Și uite-așa s-a terminat o frumoasă zi de toamnă pe munte.

===

Linkuri utile:

en.wikipedia.org/wiki/Zlatnite_Mostove

park-vitosha.org

Harta

park-vitosha.org/wp-conte ... G_July-2012.pdf

sofia-guide.com/the-natio ... sha-nature-park

===

Harta traseului, aici

---

VIZUALIZĂRI: 1469 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI