Plajele din sudul Insulei Tenerife

TIPĂREȘTE

Prima zi pe coasta sud-vestică a insulei Tenerife... Și acum încotro? Cum încotro?! La vânătoare de plaje! Și... de ce-o mai cădea în bătaia puștii noastre... turistice!

Conștiincioasă, am pus încă de acasă câte un steguleț verde („vreau să ajung aici”) pe harta virtuală, iar acum arunc o ultimă privire... Hmm, cam multe stegulețe! Nu-i nimic, de mult am învățat să nu ne mai crizăm, vedem cât se poate, stăm cât avem chef pe unde avem chef. Nu contează dacă nu le-om bifa pe toate!

Ca strategie, ne gândim să începem cu punctul cel mai îndepărtat, până la care să ajungem pe drumul cel mai scurt, adică pe autostradă; de acolo ne vom întoarce pe șoseaua de coastă, de unde ne vom abate periodic spre punctele de interes.

În cazul nostru, punctul cel mai îndepărtat se cheamă El Medano, una din variantele pe care le luasem cândva în calcul ca posibil loc de cazare. Citisem că zona e mai puțin aglomerată decât media și că deține două superbe plaje sălbatice de fiecare parte a unui munticel, totul fiind desemnat rezervație naturală – o zonă semideșertică, tranzitată (și locuită temporar) de numeroase specii de păsări migratoare. Am renunțat doar când am aflat că pe aici se cam întretaie vântoasele, plajele acestea fiind, din acest motiv, preferatele practicanților de sporturi de apă (nu prea e cazul nostru).

Autostrada ne poartă ca vântul (că tot veni vorba) și ca gândul, puțin mai mult de jumătate de oră ne ia să ajungem din Puerto Santiago până în capătul sudic al orașului El Medano. Lăsăm mașina în mica parcare a unui hotel și ieșim să facem câțiva pași. Într-adevăr, vântul face ca temperatura ambientală să pară mai mică decât e în realitate, chestia asta nu prea ne dă ghes să ne luăm echipamentul de plajă din portbagaj, mai degrabă puloverele/gecile.

După doar câțiva pași, ne întâmpină Playa del Medano. Wow! Nisip ondulat cât vezi cu ochii în dreapta, până departe, la poalele micuțului masiv vulcanic Montana Roja... Zeci de parapante colorate arcuindu-se pe cer, deasupra mării, omuleții ancorați de ele sunt niște puncte negre, ce se întrezăresc când și când printre valurile înspumate sau niște linii înfipte în țărmul îndepărtat... Alături, un panou ne informează (în 3 limbi: spaniolă, engleză și germană) că ne aflăm în plină Rezervație Naturală Montana Roja, avem și o hartă desenată și câteva pictograme foarte sugestive în legătură cu ceea ce se cade sau nu să făptuim prin zonă.

În partea stângă, privirile ni se opresc într-un conglomerat de gresii și nisip, înalt de vreo 15-20 m; mă înnebunesc să privesc lumea de la înălțime și mă cocoț voinicește, cu Paul pe urmele mele (Tati și Milena au luat-o înainte, pe plajă). Priveliștea de sus merită cu prisosință efortul scurtei ascensiuni, dar mai ales pe cel ce suntem nevoiți să-l facem pentru a ne împotrivi vântului, care aici suflă cu și mai mare spor! Spre stânga, descoperim încă o bucată serioasă de plajă, mărginită pe partea dinspre oraș de o salbă de gresii asemănătoare celei pe care ne aflăm; pe fundal, clădirile albe ale orașului, dincolo de golful albastru, tivit cu guler de spumă.

Coborâm și, cu cât înaintăm spre ocean, cu atât se întețește vântul, așa că ideea pe care o avusesem în primă etapă, de a aborda orașul pe plajă, devine absolut masochistă. Ne întoarcem la mașină și setăm pe GPS o zonă ce pare buricul târgului, după câteva minute parcăm iar, pe o stradă cu clădiri de locuințe de-o parte și de alta. Strada ne conduce la o plajă mică, așa se și cheamă: Playa Chica. Bine, nu-i o plajă de stat pe nisip și făcut baie, doar o punte subțire ce leagă orașul de ocean – un praf negricios cu pietricele, care, pe măsură ce se apropie de apă, se metamorfozează într-un fel de șvaițer rugos, parțial acoperit de alge.

Înaintăm pe o punte de lemn, un fel de faleză amenajată pe lângă țărm, tot admirând acest tablou spectaculos – golful de un albastru ireal (și în mod ciudat destul de liniștit), cocoașa Muntelui Roșu pe fundal, profilul alb al orașului în dreapta. Din loc în loc sunt niște sculpturi ciudate, nu prea avem răbdare, și nici dispoziție să aflăm „ce-a vrut să zică artistul”. Mai interesante ni se par informațiile pe care le culegem de pe alt panou, despre flora și fauna zonei, despre cele peste 100 de specii de păsări migratoare ce-și găsesc sălaș provizoriu prin ochiurile de lavă întărită. Îmi place foarte mult cum sunt numite acestea: „turiști înaripați”! :)

Ne-am cam făcut o idee despre El Medano, mai avem multe de văzut, așa că decidem să ne întoarcem la mașină. Mă felicit că n-am luat cazare aici – recunosc că locul are un anumit farmec, dar vântul e, cu adevărat, destul de enervant.

Următorul popas îl facem de partea cealaltă a Muntelui Roșu, la Playa de la Tejita. Din parcarea aferentă, amenajată cu materiale eco (nisip, pietriș și lemn), se face o cărare ce ne conduce, după câteva minute, până la întinderea uriașă de nisip maroniu. Vântul continuă să ne strice bucuria; nouă, căci alții au găsit soluții salvatoare, un fel de adăposturi pe care și le-au făcut din pietre. Departe, la umbra muntelui, se zărește și o zonă amenajată cu șezlonguri; brrr!...

Totuși, în sălbăticia lui, locul ăsta îmi place foarte mult!... Probabil că în sezonul cald devine chiar mai prietenos cu turiștii. Cochetăm un pic cu valurile (de la oarece distanță), facem câteva poze și ne întoarcem. Pentru cei care decid să aloce mai mult timp zonei, e bine de știut că se poate urca pe munticel, văd însemnate pe hartă 2 puncte de belvedere (mirador) și, pe versantul sudic, se poate coborî la o plăjuță.

... Pe cai și mai departe!... Ei, am cam merita să lâncezim și noi pe o plajă adevărată, cu nisip și cu soare și fără vânt! Mergem la sigur de data asta – Los Cristianos! Ne cocoțăm din nou pe autostradă, ocolim o peninsulă stâncoasă, Montana Grande pe numele ei, apoi ne abatem câțiva kilometri spre stânga. Ne bâlbâim puțin, indicatoarele ne confuzează, dar ne redresăm rapid și nimerim într-o parcare subterană, pe mai multe niveluri, lux de lux. De data asta ne înarmăm cu prosoape și tot ce mai trebuie și ne scurgem pe o alee colorată, printre leandri, palmieri și zeci de turiști zumzăitori, în direcția plajei.

Orice treabă se începe cu o pauză, așa zice o vorbă din bătrâni, deci poposim pentru o cafea revigorantă la o terasă, la soare, chiar pe faleză. În stânga și în dreapta se întind standuri cu prostioare de vânzare, apoi zona de promenadă, frumos aranjată cu plante și băncuțe. Un panou informativ susține că am ajuns exact unde am vrut, la vestita Playa de Los Cristianos, decorată cu calificativul „blue flag” (urmează explicații despre ce-i asta, pretutindeni învățăm câte ceva! :)). Plaja coafează un golfuleț, în dreapta se află portul, în stânga – fundalul dramatic reprezentat de coama roșcată și cheală a Muntelui Mare, cel pe care l-am ocolit mai devreme.

Ne instalăm și noi prosoapele pe nisipul auriu (probabil adus din Sahara); îmi place că nu văd șezlonguri prin zonă, fiecare a venit cu harnașamentul propriu, mai simplu sau mai elaborat, aspectul general e colorat și vesel. Ne apropiem de prânz, soarele își cam arată mușchii, ceea ce pe noi ne umple de încântare, doar asta am și vrut, un ton mai închis în epidermă. Oceanul vălurește ușor, dar apa e destul de rece, ne înmuiem totuși, să bifăm și activitatea asta, ieșim repede și ne întindem din nou la soare.

Când ne răzbește foamea, ne ridicăm și pornim în căutarea unei mâncătorii. Ce-i drept, n-ar fi deloc nevoie să căutăm prea mult, zona abundă în așa ceva, aproape una lângă alta stau terasele la soare, dar zicem să mai schimbăm și peisajul cu ocazia asta. O luăm în partea opusă, trecem printr-un tunel, pe sub șosea, către următoarea vastă întindere de nisip, Playa de Las Vistas. Chiar deasupra ei, prima pe faleză, ne oprim la mâncătoria Chill Out – deasupra ei par a fi vreo 2 etaje de camere de închiriat. Nu mai găsim locuri pe terasa semi-acoperită, înăuntru găsim însă pe alese. Oferta bate spre genul fast-food, prețurile nu sunt mari, fiecare găsește ceva pe gustul lui. Mă remarc prin alegerea healthy, sardine pe pat de legume; desigur, alături n-au cum să lipsească vestiții „cartofi zbârciți” și câte o mostră de mojo rojo și mojo verde! :) O porție de mâncare 6-9 euro, o apă mică 2,25, un pahar de bere Amstel 2,75. Cosmopolită și renumită aria asta, dar iată că nu ia totuși chelea de pe bietul turistul...

După-o masă copioasă... un pic de relache pe plajă, normal! După care, revigorați, ne mai foim un pic pe faleză, apoi ne întoarcem spre parcare, tăind zona pe străduțele pline de cafenele, restaurante și magazine de suveniruri.

Următorul popas îl facem nu departe și nu pentru mult timp. Playa de Las Americas, un loc la fel de celebru, totuși eu îl percep mai sălbatic și mai puțin pretabil băilor de soare (nisipul lipsește, practic ar trebui să stai pe o suprafață dură, prăfoasă) și de mare (genul acela de șvaițer de rocă, amestecat cu pietricele, la intrarea în apă). Facilitățile turistice abundă, dar plaja... Poate n-am ajuns noi unde trebuie, ce să zic?! Plaja pare să se întindă pe kilometri buni înspre nord.

Ne continuăm peripluul, străbatem bulevarde largi, flancate de câte un rând de palmieri, de-o parte și de alta se etalează complexuri hoteliere, care de care mai arătoase. Într-un fel, înțeleg de ce zona Los Cristianos – Costa Adeje e considerată cea mai atractivă din punct de vedere turistic, ai totul la doi pași – cazare, mâncare, piscină, plajă... Plus că totul e minunat decorat, spații verzi impecabil îngrijite... Tot la câțiva kilometri – centre comerciale sau de divertisment: Siam Park (acvatic), Aqualand, Aqua Club Termal, Jungle Park, Monkey Park, se găsesc toate cam tot pe-aici. În fine, nu-s chiar genul nostru...

O cotim iar spre stânga, sunt curioasă cum arată alte 2 plaje alăturate, despre care am citit că ar concura pentru Top10: Playa de Torviscas și Playa de Fanabe. Găsim o parcare cu plată chiar la joncțiunea dintre ele și coborâm să facem câțiva pași. Ajungem pe un fel de faleză suspendată, care ne oferă vederi de ansamblu asupra ambelor plaje. Sub noi, bubuie muzica de la un beach-bar, gașca se bălăcește în piscinele azurii... Tati e vrăjit de peisaj, zice că pe-aici i-ar fi plăcut să stea (hmm... îmi amintesc de complexul ăla cu piscină încălzită... cum am ratat ultima vilișoară la mustață!; cam pe-aici era, dar nu-i mai zic, să nu-l oftic).

Ambele plaje sunt acoperite cu nisip auriu-maroniu, au zone amenajate cu șezlonguri și umbrele de stuf, dar și zone libere. Ne plimbăm un pic pe faleză, rezistăm tentației de a intra prin magazine, în schimb adăstăm câteva minute în fața unei soluții de hidratare, sub razele călduțe încă, pe terasa unei mici cafenele. În parcare, în timp ce Tati se duce la casă să plătească (singurul loc unde a fost nevoie de cash!), noi ceilalți ne amuzăm ascultând prestațiile unor seniori ce par să se distreze copios într-un bar de karaoke, în vecinătate! Respect!

Ziua nu mai are multă putere, soarele dă și el semne de oboseală. Ce loc mai potrivit pentru un apus pe cinste decât tot o plajă?! Una celebră-celebră?! Playa Del Duque! De data asta găsim o parcare (gratis) chiar pe marginea șoselei, traversăm și coborâm spre ocean pe o alee plină de bougainvillea multicoloră, pe stânga avem un luxos complex hotelier, pe dreapta un șir de vile private. Ajungem pe o altă faleză de promenadă, desupra plajei, în punctul numit Mirador Javier Perez Ramos, de fapt un monument înfățișând un bărbat îmbrăcat doar în slip, scrutând depărtările cu mâna pusă streașină deasupra ochilor. Dau o căutare pe net și aflu că tipul ăsta și-a pierdut viața salvând de la înec pe altcineva. Mă întristez pentru soarta lui și mă bucur că semenii nu i-au uitat eroismul. Un monument dedicat unui om obișnuit, cu inimă mare...

Îmi place plaja asta mai mult decât celelalte și în primă fază nu știu de ce! Curând, înțeleg: pentru că e așa cum a făcut-o Bunul Dumnezeu, ne-oxigenată ca celelalte. Contrastul dintre nisipul brun-roșcat și albastrul profund al oceanului mi se pare absolut minunat, nu mă mai satur să-l privesc!... Și aici avem zone amenajate și zone libere, plaja e aproape pustie, băncile de pe faleză încep rând pe rând să se ocupe cu turiști romantici ca și noi, în așteptarea spectaculosului apus. Liniștea e aproape deplină, aerul călduț și plin de miresme, culorile se metamorfozează rapid sub penelul celui mai desăvârșit pictor... E magic!

După ce ne rupem din visare, ne mai foim un pic pe faleză, de fapt încercăm să ajungem la mașină pe altă cale, ocolind pe partea cealaltă complexul de mai devreme. Nimerim o zonă cu restaurante cochete, care deja începe să se anime, nimerim și un centru comercial luxos, până la urmă nimerim și mașina. Până ajungem în Puerto Santiago, noaptea înstelată devine stăpână absolută peste insula Tenerife! Mă uit pe hartă – hmm, n-am bifat nici jumătate din stegulețele verzi! :) Nu-i nimic, mai sunt zile în calendar!...

---

VIZUALIZĂRI: 2200 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI