GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Din nou prin Ținutul Buzăului - jumătate de zi în jurul Bercăi
Precum ați observat probabil, de cum dă firul ierbii, una-două o tulim de-acasă. Deoarece în zilele lucrătoare „prășim” pe câmpiile muncii, nu ne prea rămân decât sfârșiturile de săptămână (unele), ceea ce înseamnă că nu ne putem îndepărta prea tare de domiciliu, ceea ce înseamnă că suntem nevoiți a „repeta” destinații. Ceea ce nu-i neapărat un lucru rău, căci ne „obligă” să... mai și stăm locului, nu să călărim drumurile toată ziua-bună ziua! ????
Am ales Conacul Grigorescu îndeosebi pentru el însuși (vezi impresii), și mai ales pentru latura sa gourmet. Dacă ar fi fost un pic mai cald și ar fi funcționat piscina, probabil că nu ne-am fi dezlipit de el nici măcar un centimetru. Așa însă... Chiar dacă am tot foit zona respectivă în anii trecuți, știți cum e: mereu mai rămâne câte ceva de văzut... Deci, hotărându-ne ca sâmbătă dimineața să ne punem totuși în mișcare, am luat harta virtuală la puricat: ia să vedem ce pin-uri salvarăm noi pe-aicea! Și încropii un mic circuit cu câteva obiective... mai de nișă, să zicem. În speranța că experiența noastră va fi inspiratoare pentru oarecine, o voi prezenta în cele ce urmează.
În mod logic (pentru că nu ne despărțeau decât câțiva kilometri), prima pe listă avea să fie Mănăstirea Rătești. De fapt, ce-a mai rămas din sfântul lăcaș ☹... Știam în mare povestea sa și voiam să vedem cu ochii noștri. Ieșind de pe strada Bisericii, pe care se află conacul, am continuat un pic în dreapta, pe drumul județean 203L, pe urmă am cotit-o iar dreapta, conform aplicației Waze, dar și indicatorului turistic din șosea. Drumul urcă ușurel pe vreo 2 km și e destul de bunicel. În apropiere de mănăstire s-au amenajat o parcare încăpătoare (pe care noi am găsit-o aproape goală) și un parc cu câțiva copăcei anemici și câteva bănci. Ambele par de dată foarte recentă.
De fapt, am fost surprinși să găsim nu una, ci două mănăstiri! Cea veche și cea nouă. Am ocolit gardul părculețului și ne-am îndreptat întâi spre cea veche. Să vedem ce-a mai rămas din ea...
Nu există nicio sursă de documentare la fața locului, practic totul este lăsat în voia Domnului, să se părăginească de la sine. Ceea ce e un pic aiurea, dacă mă-ntrebați pe mine, pentru un loc cu atâta încărcătură istorică. Poate se intenționează descurajarea pătrunderii vizitatorilor într-o incintă (destul de) dezafectată, dar cred că tot ar trebui făcut ceva în sens de informare și aducere aminte, poate un panou explicativ la intrare și eventual avertizarea că orice explorare o faci pe barba proprie... Mi se pare nedrept ca, din cauza unui eveniment nefericit, asemenea loc să fie pur și simplu abandonat și să cadă în uitare. În fine...
Ce-i drept, prietenul google vă poate oferi o sumedenie de informații. Am săpat și eu un pic, dar, pentru maximă sistematizare, prefer să preiau un text din Ghidul mănăstirilor din România, ed. 4, Editura Sophia (pe care l-am cumpărat nu de mult de la magazinul Mânăstirii Ciolpani/Bacău, cred): „Mănăstirea Rătești, ctitorie a căpitanului Dragomir din prima jumătate a veacului al XVII-lea, a avut mai întâi statutul de schit, fiind menționată ca atare, pentru întâia oară, într-un hrisov din 6 mai 1634 al monahului Sofronie din Gornești. [… ] Vechiul schit cuprindea o bisericuță de lemn cu hramul Sf. Treime și câteva chilii. În 1752, din motive necunoscute, sihăstria este părăsită. Prin donațiile boierilor Scarlat și Alexandru Hrisoscobu va fi reînființată – ca mănăstire de maici – în 1784, înălțându-se o nouă biserică de lemn, cu hramul Sf. Dimitrie. În 1844, prin osârdia Episcopului Chesarie al Buzăului, pe locul acesteia se va construi actuala biserică de zid [… ]. Prima pictură a bisericii a aparținut zugravului Nicolae Teodorescu Pitaru, ajutat de nepotul său, Gheorghe Tattarescu. În 1874, în cimitir, se va înălța o bisericuță cu hramul Învierea lui Lazăr. La Mănăstirea Rătești, în 1861, Episcopul Dionisie Romano înființează o școală pentru maici și fetele sărace din sat.”
Ansamblul monahal a devenit din ce în ce mai înfloritor, în ciuda vicisitudinilor istoriei și a șirului de cutremure ce l-au afectat și după care, de fiecare dată, obștea locală a găsit resurse pentru reabilitare. În 1975 a luat ființă muzeul mănăstirii, reunind o prețioasă colecție de carte veche (printre care Tetravanghelul copiat în 1780 și Biblia poliglotă tipărită la Paris în 1629), icoane, țesături etc. În altarul bisericii s-a păstrat mult timp Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Viața comunității de maici de la Mănăstirea Rătești avea să se schimbe însă peste noapte, la propriu, la începutul verii 2014 când, în urma unor ploi ce au dus la importante alunecări de teren, structura bisericii și clădirilor anexe a fost grav și irecuperabil afectată. Ca urmare, maicile au fost mutate „peste drum” , în clădirea așezământului social-filantropic (ceea ce avea să devină „noua mănăstire” ).
… Am trecut pe sub turnul-clopotniță, păstrat relativ intact, doar un pic înclinat (pe care este menționat anul 1865), admirând bolta frumos pictată și încercând a descifra pisania datată 2000, probabil anul ultimei reabilitări. Pe urmă, prea multe nu-s de vizitat în vechea incintă… Te șochează ruinele vechii biserici, proptite ici-colo cu drugi de lemn, cupola căzută, râurile șerpuitoare ale crăpăturilor din zidurile albe, ce lasă să se întrevadă fragmente din frescele interioare… Fațada ca de templu grec, cu coloane încastrate și fronton triunghiular, din care ne privește Ochiul Suprem, e singura ce dă impresia de oarece normalitate; asta până observi crucea de deasupra, strâmbă, precum cușma pe capul unui bețiv… Aleile îs năpădite de vegetație, iar chiliile ce înconjoară incinta se găsesc în diferite stadii de degradare; parcă auzi pridvoarele pustii jelind de dorul florilor ce trebuie să le fi împodobit cândva!
Ne-am îndreptat apoi spre noul lăcaș. Se vede din prima că așezământul n-a fost gândit pentru scopul actual, căci nu arată nicidecum ca o mănăstire. Sunt pur și simplu 2 clădiri cu etaj, paralele, între ele se află paraclisul „Sfântul Epifanie, arhiepiscopul Ciprului” , cu al doilea hram primit în feb. 2020, „Sf. Sfințit Mucenic Haralambie” , întrucât adăpostește moaște ale acestui sfânt. Totul e curat și dichisit, ne-au încântat băncile de lemn frumos sculptate și jardinierele cu mușcate roșii ca sângele.
După parcare, drumul continuă încă, dar din acest punct își pierde asfaltul. Pentru mașina noastră ăsta un-i un bai, așa că am decis să continuăm, mai ales că nu departe, pe hartă, văzusem un punct interesant, marcat drept Belvedere Berca. Într-adevăr, în câteva minute am ajuns pe un soi de platou, pe care bătea vântul foarte tare și de unde priveliștea era cu adevărat frumoasă, spre dealurile înverzite din jur, presărate cu pâlcuri de case. În plus, pare a fi un loc de relaxare pentru localnici, căci în apropiere, într-un fel de căldare, am dat peste o pajiște cu băncuțe și locuri de picnic, era și o mică scenă. Pe Google Maps locul se cheamă Plaiul Șoimului.
Și tot pe Google Maps am văzut că de aici pleacă un drum (de pământ, după cum părea) ce ne-ar fi scos direct în Joseni; de aici, pe 102F, la Berca. Altă variantă era să revenim în Rătești pe unde veniserăm și să continuăm apoi spre Berca pe drumul consacrat, 203L, de care pomenii la început. Noi evităm pe cât posibil a bate de 2 ori aceeași cale, ne plac „drumurile neumblate” , avizi mereu după „prospături” … Și, în plus, știam că mașinuța noastră duce. Altfel, nu vă recomand, bucata aia dintre Belvedere Berca și Joseni s-a dovedit a fi, pur și simplu, un drum de căruțe. Noi l-am străbătut în siguranță.
În Joseni, am avut un veritabil flash când am dat cu ochii de puntea suspendată peste un mic curs de apă! Când eram copil, aveam neamuri aici, în Josenii Buzăului (o soră a bunicii din partea mamei) și veneam adesea cu ai mei în vizită. Coșmarul meu constant fiind acest gen de punte, care se bălăngănea din toate încheieturile sub pașii mei șovăitori, amenințând în fiecare clipă că se va rupe și prăbuși cu mine, cu tot, în hăul de dedesubt! Bine, hăul nu-i chiar hău, cel mult un hăușor, dar știți cum e cu ochii de copil…
În fine, următorul popas îl făcurăm în Berca, mai precis urcarăm delușorul de deasupra localității (cel pe care sunt inscripționate literele supradimensionate „BERCA” , astfel că pot fi zărite de departe, încă de când treci podul peste râul Buzău). Aici, pe deal, se află Schitul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril sau, cu alte cuvinte, fosta Mănăstire Berca. (Nu știu de ce „fosta” , căci, precum aveam să constatăm, încă mai există viață de obște.)
Un indicator de parcare ne-a cam încurcat, nu există nicio parcare amenajată în apropiere, cel puțin nu una pentru publicul vizitator. Așa că am lăsat mașina unde am putut, lângă o cruce de piatră inscripționată, de dată destul de recentă, după cum arăta. Am urmat apoi aleea spre stânga, însoțiți de un cățel jigărit și foarte sperios (mi-a părut rău că n-aveam chiar nimic de mâncare pentru el, prin mașină…) și am ajuns în fața porții ce părea, nu știu de ce, încuiată (poate pentru că te aștepți ca o mănăstire să te întâmpine cu poarta deschisă în miezul zilei?!). Totuși, clanța n-a opus rezistență și am pătruns în incintă.
Prima impresie: îngrijit, aerisit. O rețea de alei frumos pietruite delimitează zone verzi, cu iarbă tunsă și pâlcuri de flori, există coșuri de gunoi și bănci pentru odihnă. Chiar la intrare, există și un panou informativ (română/engleză/franceză) și orarul de vizitare a muzeului (12-16), alături un număr de telefon, just in case. M-am uitat la ceas; perfect, ne încadram.
Citez din nou din ghidul menționat: „… Schitul este ctitoria boierilor Cândești, din anul 1694. Documentar însă, așezământul monahal este anterior acestei date. [… ] Marele paharnic Șerban Cândescu îl va închina în 12 mai 1741, ca metoc, Episcopiei Buzăului. Aici va fi înființată o școală de „țârcomnici” , pentru o vreme funcționând și Seminarul Teologic Buzău. În 1864, după secularizare, Berca devine biserică de mir. În anii 1986-89 au loc lucrări de consolidare și restaurare a bisericii. Așezământul monahal este reînființat în 2003. Lucrările de restaurare au început în 2004; s-a efectuat decaparea picturii, ajungându-se la fresca originară de la 1694, aparținând lui Pârvu Mutu, păstrată în proporție de 80%.” În prezent, toate clădirile-anexă păstrează încă elemente vechi, conform panoului informativ; de exemplu, din fostele Case Egumenești – azi muzeu – „s-au păstrat doar beciurile. De aici plecau două galerii de fugă una mergând către est, cealaltă către nord, în pădure.”
Elementul de interes major este, desigur, biserica. O mică bijuterie arhitectonică, în special intrarea cu al său superb ancadrament de piatră bogat sculptată! Pridvorul este încadrat de coloane cu arcade, văruit în alb, iar podeaua acoperită cu covoare tip persan. Chiar în fața intrării se afla un stativ pe care era scris îndemnul de a folosi huse de plastic peste încălțăminte, alături aflându-se un recipient în acest sens. Ușa fiind deschisă, întreg interiorul bisericii se putea vedea foarte bine chiar de aici, din prag, așa că l-am admirat, am pozat și nu ne-am mai chinuit cu husele.
… Am crezut că scăpăm, dar n-a fost chip! :) Am abordat 2 măicuțe ce-și făceau de lucru prin curte, rugându-le să ne îndrume spre muzeu. Vizibil deranjată, una dintre ele și-a întrerupt treaba și, după un mic traseu în căutarea cheii, a zis că ne însoțește chiar dânsa (se pare că maica responsabilă cu vizitarea muzeului era prinsă în alte activități). În acest scop, ne-a invitat să ne acoperim pantofii cu huse de plastic și apoi în muzeu.
Acesta ocupă 3 încăperi de la etajul fostelor Case Egumenice și conține obiecte vechi bisericești, despre care nu-mi amintesc mare lucru, căci, desigur, nu le-am putut poza. Mai mult decât atât, maica s-a ofuscat destul de tare când, la un moment dat, Tati a dat un pic la o parte una din perdele, să vadă priveliștea de afară. Sincer, nu ne-am simțit prea bineveniți, așa că am mulțumit frumos și n-am mai lungit vizita.
Am coborât apoi în oraș, abătându-ne către un punct însemnat pe hartă drept Berca View. Pe ăsta chiar nu-l recomand, drumul e extrem de prost (dar scurt) și, în afara unui cartier de blocuri comuniste, altceva un prea aveți ce vedea.
Pe urmă, pentru că data trecută le ratasem, am zis să bifăm Fierbătorile de la Berca, una din cele 4-5 arii de vulcani noroioși din județul Buzău (cele mai cunoscute și vizitate fiind, precum se știe, Pâclele Mari și Pâclele Mici). Este indicator într-acolo, din șoseaua spre Pleșcoi se face stânga și se merge pe un drum bunișor câțiva kilometri. Doar că la fața locului, în „dulcele stil” românesc, nu mai e niciun indicator-nimic, habar n-ai dacă ai ajuns ‘au ba, deși gps-ul insistă că da!
Am lăsat mașina mai hacana și am pornit a explora. Pe scurt, urmați conducta de gaz ce o cotește în stânga, urcând o pantă ușurică. Situl începe în curând, îl veți recunoaște după micile cocoașe de mâl uscat, brăzdate de crăpături. Sunt și câteva conuri de nămol prin care bolborosesc gazele, ieșind la suprafață, destul de pașnice, mult mai multe pe partea stângă, dincolo de conducta de gaz (pe care o puteți sări sau, pe alocuri, vă puteți strecura pe sub ea). Un loc fain, cu puțini vizitatori (în afară de noi, am mai întâlnit un cuplu și la final a mai venit o familie cu copii). Recomand așa, pentru o abatere de juma de ceas.
… Dacă tot eran prin zonă, am zis să încercăm să descoperim un obiectiv pe care îl am în vizor de mult timp: Dealul cu Lilieci. Este o mică rezervație naturală de liliac sălbatic, situată undeva pe dealurile de deasupra satului Cernătești. Știam că timpul delicatelor flori cam trecuse, dar măcar să dibuim drumul până acolo… Așa că am continuat pe 203L, traversând localitățile Pleșcoi și Valea Nucului, iar în Săpoca am virat stânga, spre Cernătești.
Obiectivul apare pe Google Maps și, dacă urmezi indicațiile aplicației (sau pe ale lui Waze), ar trebui ca în dreptul primăriei Cernătești s-o cotești stânga, pe un drum comunal care, după 5-600 m, te-ar depune în parcarea dedicată. Doar că, practic, nu există nicio parcare, iar drumul se înfundă într-o potecuță (ce urcă probabil voinicește dealul de deasupra). Noi n-aveam niciun gând de excursii voinicești, așa că am scos din mânecă asul pregătit de cu seară, când studiasem un pic harta, dar și recenziile atașate. Și una din ele zicea așa: „Din Zărneștii de Slănic, NU Cernătești cum zice Google! , intrați pe drumul comunal 132, e pietruit, merge și cu mașina cu gardă mică, se vede drumul numai pe vedere din satelit.” De fapt, se vede oricum, dar trebuie să tot zoom-uiți harta…
Deci așa am făcut, am revenit în șosea și am mai mers puțin până în următorul sat, Zărneștii de Slănic. Identificasem drumul cu pricina și, pentru ușurință, setasem pe gps o țintă intermediară, o cârciumă căreia-i zice drăguț: „La o bârfă la podișcă la Sorin” . Practic, imediat după podișca asta, drumul se tot bifurcă, trebuie ținut mereu stânga. Și urcă, și urcă, și străbate o pădure, și sus, pe platou, zici că te-ai rătăcit și că, la naiba cu ei de lilieci, hai înapoi, că nu-i nimic pe-aici! Și tocmai în momentul acela, hop! – un indicator: „Rezervația naturală Dealul cu Lilieci” !
Din punctul ăsta, nu mai e mult, drumul se termină acolo unde se termină platoul, în dreptul unei cruci metalice uriașe (monument ridicat în memoria eroilor locali căzuți în cele 2 războaie mondiale) . Am coborât din mașină (e un spațiu mai larg unde se poate parca), ne-am învârtit pe lângă monument, dar mai ales am admirat priveliștea către vale, care e fenomenală, cu satele presărate de-o parte și de alta a râului Slănic, care în zona asta face o sumedenie de meandre.
Când ne întorceam spre mașină, am observat că drumul se prelungea într-o cărare ce-o cotea în dreapta, pe lângă o livadă cu cireși. Pe partea opusă, spre vale – niște copăcei ale căror frunze parcă îmi erau cunoscute de undeva ????… Liliecii! Nu vă imaginați cât am fost de bucuroasă!... Într-adevăr, delicatele inflorescențe era trecute, dar nu de mult, încă se mai zărea ici-colo câte un pâlc rătăcit de floricele movulii. Dacă am fi ajuns cu o săptămână mai devreme!... (Aveam să ne scoatem pârleala peste vreo 2 săptămâni, colindând Ardealul, unde am văzut sute de porți împodobite cu liliac în toate culorile, aflat în plină înflorire!) Nu-i nimic, data viitoare știm exact când, unde și cum.
… Cam asta a fost mica noastră excursie prin Ținutul Buzăului. De fapt, pe o foarte mică arie de acoperire. N-a fost deloc obositor (asta am și intenționat), nici extrem de spectaculos (ne așteptam), dar am mai cunoscut câteva locuri drăguțe, pe care anterior le scăpaserăm. Ne-am declarat mulțumiți, mai ales că pentru prânz ne-am oprit la o veche cunoștință, pe terasa Casei Matei. Pentru o porție de cârnați de Pleșcoi, normal!
Trimis de crismis in 09.09.23 12:18:11
- Nu a fost singura vizită/vacanţă în BUZĂU.
1 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (crismis); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
ECOURI la acest articol
1 ecouri scrise, până acum, la acest articol
@crismis: Drăguț peisajul crud de primăvară în Țara Buzăului! Chiar dacă anumite obiective pot părea mărunte, surprizele apar de niciunde. Contează starea indusă de locuri, priveliști, monumente etc.
Mănăstirea Rătești era fermecătoare tocmai prin micul „sat” format din casele-chilii; am vizitat-o în 2012 (vezi impresii), înainte de dramaticele alunecări de teren, și după dezastrul natural. Păcat că acest ansamblu monahal a rămas în felul în care l-ați văzut în primăvară...
Mănăstirea Berca a constituit obiectul unei excursii de o zi în vara anului trecut (vezi impresii). Mi-a plăcut modul de refacere al vechiului complex mănăstiresc; muzeul nu era încă deschis anul trecut.
Mulțumim pentru articol, sigur va inspira pe cei ce doresc să călătorească în acest areal încărcat de frumos și legende.
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Sep.2023 Muzeul Chihlimbarului Colți și Complexul Rupestru Aluniș, de văzut în Comuna Colți — scris în 14.02.24 de mprofeanu din PITEşTI - RECOMANDĂ
- Sep.2023 Schiturile Rupestre Bozioru din Țara Luanei — scris în 13.01.24 de mprofeanu din PITEşTI - RECOMANDĂ
- Oct.2022 Un altfel de „cuib de vulturi” – Chilia lui Ambrozie — scris în 07.12.22 de tata123 🔱 din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Jun.2022 Biserica “Dintr-o Piatra” - de veghe pe dealurile Buzaului — scris în 28.06.22 de iulianic din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Jun.2022 Tara Buzaului - un tinut cu multe povesti — scris în 26.06.22 de iulianic din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Sep.2021 Pătârlagele — scris în 17.10.21 de Mioritik din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Jul.2021 Peste drum, la gârlă, țopăind printre calcarele jurasice de la Bădila — scris în 04.11.21 de Qvadratvus din PIATRA NEAMț - RECOMANDĂ