Cazare cu năbădăi la Imper IMD B&B (Prenociste) din Niš

TIPĂREȘTE

Mai ţineţi minte când vă scriam înfocată şi la propriu şi la figurat din Ravda (dacă nu vă mai amintiţi, băgaţi un ochi aici) de o prietenă de-a noastră pe care o cheamă Ioana? Noi, în particular, îi mai spunem Gipies, dar numai când nu ne aude nimeni, că se simte jignită dacă mai sunt şi alţii de faţă. Eeeeee... coana Ioana ştie o grămadă de drumuri şi hărţi şi de multe ori ne-a scos la liman. Din când în când însă, probabil şi din cauza vârstei, dă anumite, să le spunem, rateuri. Adică noi vrem să ne ducă undeva şi ea ne duce... pe unde vrea. Din păcate, la intrarea în Niš a avut un astfel de moment de aiureală totală. Probabil i s-au dereglat neuronii pe autostradă din Belgrad încoace, că altă scuză nu-i găsesc. Păi să vă povestesc ce ne-a făcut...

Noi aveam rezervare la Imper IMD B&B. În prima fază am încercat să găsim direct cazarea (că tanti e destul de bună şi ştie şi d’astea). Numai că ne găsea fel de fel de hoteluri în Niš numai Imper nu. Avea un Prenociste în listă (care s-a dovedit ulterior că era una şi aceeaşi mâncare de peşte), dar ce să facem cu el? Aşa că lăsăm căutarea după hotel şi îi dăm după stradă: 7. juli 22, şi ea, bingo, ne face semn că ştie despre ce e vorba. Aşa că ne ia lin, prin sudul Niš -ului, peste Nišava... o dată, ne întoarce, ne ocoleşte pe nişte străduţe-uliţe pietruite, apoi iar peste Nišava... a doua oară, ne duce pe un drum numai cu boscheţi stânga-dreapta fără urmă de casă, apoi pe lângă un cimitir, apoi dăm iar de “civilizaţie”, adică uliţe cu case, cu găini şi raţe pe marginea drumului (vii, nu călcate de maşini), cu câini care lătrau şi cu… staţii de… rate de la ţară. Era exact atmosfera aceea de sat cu oameni care stau la poartă şi bârfesc… Apoi ne spune să facem stânga, apoi imediat la dreapta şi apoi începe să strige: “Aţi ajuns la destinaţie! ”. Hmmm… Ne aflam undeva pe o ulicioară lată cât o maşină jumate, aveam în dreapta un gard cu boscheţi în dreptul lui şi fără urmă de poartă, iar în stânga spatele unei case. “Maestre, chiar dacă e adresa corectă, eu aici nu stau. Adică nici nu cobor din maşină. Aşa că move it cu graţie d’aci până nu mi se ridică tensiunea! ”. Porneşte maestrul maşina iar şi o luăm înapoi spre intrarea în Niš. Iar pe lângă cimitir, iar pe lângă boscheţi, iar peste Nišava … o dată, de două ori. Copiii începuseră “Fac pipi! Vreau apă! Mi-e foame! Mai avem mult? Dar n-am mai fost pe aici? ”. Cei care au copii ştiu despre ce momente este vorba. Cei care n-au… îşi pot imagina…

“Ariciule, facem aşa: Mergem în centru şi căutăm de acolo, ca ştiu că hotelul e foarte aproape de centru! ”. Nimic mai simplu, zis şi făcut. O rugăm pe Ioana să ne ducă în centru, ea porneşte, merge, merge şi în momentul în care am zărit ceea ce aveam să aflăm ulterior că era Poarta Istanbul a Fortăreţei din Niš (vezi impresii), îşi dă obştescul sfârşit, în mâinile mele şi în bocetelor tuturor celor prezenţi. Ok, am pus-o original! Şi acum ce facem? “The old school, baby, că nu te-ai născut cu gipies încorporat! Ce făceau ăia până să se inventeze Ioana? ”, grăi maestrul către mine. “Doh, aveau măcar o hartă!!! ”, am gândit. Şi mi ţi-l văd pe domnul soţ cum parchează cu tupeu pe un colţ şi se duce să întrebe. Ştiţi cum e să încerci să găseşti în Niš un om pe stradă care să rupă două cuvinte în engleză? Credeţi-mă, nu vreţi să aflaţi... Norocul a fost că aveam printată rezervarea de la booking. A arătat-o pe aia şi ne-am edificat. Eram la vreo două străzi de locul cu pricina.

Eh, dragii moşului, şi iată-ne ajunşi (ca să parafrazez un clasic în viaţă) cu copii, căţel, purcel (vorba vine) şi tot tacâmul la faimosul Imper B&B care avea afişată afară o mare pancartă: Prenociste. Ai, şi să nu ne tragem palme? Puteam ajunge din prima. Asta este însă, n-a fost să fie… În felul acesta am vizitat şi zona adiacentă Niš -ului…

La poartă când am ajuns ne-a întâmpinat un băiat deosebit de amabil care ne-a spus că ne aştepta şi ne-a invitat să tragem maşina în curte. Încântaţi că nu vom avea probleme cu locul de parcare, am aşteptat să deschidă larg poarta şi… ne-am blocat. Curtea era plină. Ok, şi maşina unde aveam loc s-o tragem? Ne-a indicat cică un loc între gard şi o altă maşină parcată strâmb, loc care avea şi un ditamai boschetul în ghiveci ceramic în spate. Băi, băiatule! Băi mânca-l-ar mama, unde ai făcut tu şcoala de şoferi, frate? În Kosovo? Nu ştiu de câte mişcări a avut nevoie le_maitre să bage maşina acolo, nici n-am stat să mă uit că mi se făcea rău. Cert este că abia am putut deschide portbagajul să luăm câteva din bagaje, că ce era mai mare era practic imposibil să scoţi. Din cauza boschetului abia am putut strecura câte ceva. Buuunnn, am luat copiii, bagajele şi, hai sus în cameră.

Camera şi baia

Încă de când am intrat în cameră am fost foarte plăcut surprinşi de dimensiunea acesteia. Mare, cu un pat dublu şi două simple, fotoliu, măsuţă, scaune, dulap, mini-balconaş. Totul foarte ok şi mai ales curat. Nu exista însă nici urmă de frigider. Nestând decât o noapte, pentru noi nu a fost o problemă. Băiatul care ne deschisese vorbea engleza foarte bine aşa că l-am întrebat dacă putem face mici modificări. Noi voiam ca cele două paturi simple să fie lipite unul de altul şi împinse spre dulap, astfel să nu ne trezim noaptea că adunăm juniorul de pe jos. Imediat a chemat un alt băiat şi în două minute paturile erau aşa cum le cerusem. Ne-a cerut actele să ne facă fişele de cazare până ne schimbam noi, iar când a revenit pe lângă acte ne-a adus şi o hartă detaliată a Nis-ului, plus o carte de vizită cu un număr de telefon la care să-l sunăm în caz că întâmpinam orice problemă în oraş. Ni s-a părut foarte frumos din partea lui. Ne-a întrebat la ce oră să fie gata micul dejun a doua zi şi ne-a lăsat.

Of, şi iată că ziua noastră de peripeţii nu se încheiase. Juniorul era în perioada în care încă avea probleme cu… cum să-i spun mai elegant… poop. Deşi ştia unde ce şi cum trebuie să se întâmple aceste treburi murdare, el refuza cu obstinaţie să se aşeze pe orice fel de… gaură: oliţă, WC, hazna, etc. Drept pentru care, cum prindea un moment de respiro se ascundea într-un colţ de unde îl auzeai după câteva secunde: “Mamaaaaa, tataaaaaa… cacaaaaa!!! ” “Maestre, e rândul tău! ”, i-am zis domnului meu, care de când îl auzise pe pitic strigând se luase cu mâinile de cap căci ştia că e rândul lui la treburile alea... Aşa că, îşi ia inima-n dinţi, îl ridică pe împricinat şi-l duce la baie în cădiţă. Aud apa pornind şi după câteva secunde: “Ariciuleeeeeee, vino că am umplut baia de apă şi de c**at şi pe mine la fel!!! ”. Când am intrat în baie m-a luat cu ameţeală. Duşul scotea apă cu presiune prin toate găurile lui plus prin tot furtunul. Unde mai pui că se scurgea apă şi pe lângă cădiţa de la duş de se făcuse lac pe jos şi sifonul din pardoseală nu funcţiona cum trebuie pentru a evacua apa. Juniorul urla că-l stropise ta-su şi-n cap, ta-su urla că împroşcase tot pe acolo şi nu numai de apă, ce să mai, era un urlet generalizat. Am oprit apa şi, în timp ce domnul meu încerca să cureţe locul faptei, eu l-am dus pe junior să-l spăl la chiuvetă. Pun un prosop pe jos să absoarbă apa iau alt prosop curat să-l şterg pe Mermelică şi terminăm în sfârşit cu treburile murdare.

Ce vreau să spun e că noi întotdeauna am funcţionat pe principiul: “lasă, mă, ce dacă are mici neajunsuri, curat să fie... ”. E, iată că neajunsurile ne-au dat de furcă de data asta de ne-a ieşit pe nas!

După ce ne-am liniştit am făcut repede inventarul rămas: aşternuturi curate, prosoape curate (câte mai rămăseseră astfel…), papuci de casă din ăia crocodili de plastic folosiţi, televizor dar nu ştiu cu ce canale şi câte că nu l-am deschis, wi-fi super ok, deci în rest mai mult decât bine.

La ora somnului am fost plăcut impresionaţi de saltelele paturilor pe care am dormit neîntorşi ca în sânul lui Avraam… până la un moment dat…

Scââârţţţţ – scâââârrţţţţ, poc! , în uşa noastră. Deschid ochii, mă uit pe geam, era întuneric afară încă. Scâââârţţţţ – deja mă trezesc de-a binelea. Întind mâna după telefon să mă uit la ceas: 5.30!!! Bă, eşti nebun? Am uitat să vă spun că fix în faţa uşii noastre era o parte a aşa-zisei săli de mese. Şi încep să se audă şoapte. Şoapte care cresc în intensitate în momentul în care se însoţesc cu zgomote de tacâmuri şi farfurii. Apoi râsete, apoi hohote... “Sora mea, eu ies să mă iau cu ei în gură”, zise jumătatea-mi care, bineînţeles, că se trezise şi el. Numai piticii dormeau de n-aveau nicio treabă. Odată cu creşterea tonalităţii am reuşit să ne dăm seama şi de limbă. Era italiană de la mama ei. “Unde te iei tu în gură cu macaronarii la ora asta? Lasă-i în plata Domnului că ‘or termina odată şi-odată! ”. Şi au terminat… după trei sferturi de oră. Trei sferturi de oră în care mi-au scârţâit creierii de m-am jurat că nu mai calc în Italia să nu mai aud limba aia în veci. Bine, dimineaţă mi-am retras jurământul, dar pe moment am zis că înnebunesc… :))

Micul dejun

La ora 8.00 în dimineaţa următoare făcusem cerere pentru micul dejun. Pe la “şi zece” ne-am prezentat la masă, în apropierea camerei unde dormisem regeşte până la momentul italienesc. Eram pregătiţi sufleteşte pentru omletă, brânză şi iaurt, aşa cum ştiam din review-ul colegei @sunflower. Dar iată că, surprizăăăăă!!! Ne-au adus ou prăjit, pâine, doi cârnaţi, o bucăţică de brânză şi un pahar de iaurt. Bineînţeles că piticii au făcut figuri maxime şi au mâncat doar puţină brânză şi vreo trei înghiţituri de ou. În rest, au băgat pâine goală la greu. Asta a fost vina noastră deoarece ştiam la ce să ne aşteptăm şi cu toate astea cu o seară înainte am uitat pur şi simplu să ne aprovizionăm pentru micul dejun. Noi am fost încântaţi de cafeaua care a fost delicioasă şi a mers la marele fix după întâmplările de cu câteva ore înainte.

Masa se serveşte la etaj, într-un hol transformat în sală de mese, astfel că spaţiul este destul de strâmt. Problema maximă este că, cel puţin în camera noastră, se auzea absolut tot ce se întâmpla acolo, de la paşi şi mutat de mese până la huruitul expresorului de cafea. Acesta, zic eu, a fost un maaare minus.

Când am ajuns am fost informaţi că undeva pe hol există un frigider mare unde se puteau depozita alimente, noi însă nu am avut nevoie, deci nici măcar nu ne-am obosit să-l localizăm...

A doua zi la plecare băiatul care ştia engleza nu mai era acolo, aşa că ne-am văzut în situaţia în care trebuia să comunicăm cu cei de la pensiune pentru plată şi alte detalii într-o limbă universal valabilă - cea a semnelor. “English? ”, am întrebat în prima fază… “Ioc! ”, ni s-a răspuns, şi ne-a fost clar. De atunci încolo dialogul care s-a purtat a fost în mare parte mut, presărat pe alocuri cu comentarii acide în limba română, comentarii care însă nu au fost înţelese de interlocutori.

Şi am ajuns şi la momentul plăţii… Trebuie să vă mai spun că în momentul rezervării pe booking camera cvadruplă costa 49.90 euro. Noi atâta ştiam că trebuie să plătim. Aşa că după micul dejun jumătatea-mi se duce hotărât să plătească echivalentul a 50 de euro în dinari sârbeşti. După câteva minute se întoarce cu o factură în mână, cu zâmbetul pe buze şi cu o grămadă de firfirei-dinari. “Sora mea, nu ştiu ce calcule au făcut ăştia dar le-a dat cu virgulă în favoarea noastră. Deşi le-am spus că avem camera cvadruplă mi-au luat vreo 32 de euro (adică vreo 3630 de dinari sârbeşti – n. r), cât era camera dublă. Cred că au socotit la numărul de persoane adulte, că altfel nu-mi explic. Dar, ştii ceva, nici nu încerc. Dacă ni se întâmplă lucruri bune, nu punem întrebări, nu? Hai să ne fie de bine…! ”. Şi aşa am rămas cu bani în plus faţă de ce calculasem. Asta însemna încă un cartuş de ţigări pentru cei de acasă…

Pentru cei care doresc să se cazeze la acest B&B, trebuie reţinut faptul că la parterul clădirii se află un mini-market cu aproape de toate, cu preţuri foarte bune. Acela a fost locul de unde noi ne-am aprovizionat cu chestii de ronţăit pentru drumul de a doua zi. Normal că nici acolo personalul nu vorbeşte engleză sau altceva. La ce le trebuie, nu? Cred că asta m-a exasperat cel mai mult în toată „experienţa Serbia”. Abia, abia, dacă găseai pe cineva să o rupă cât de cât pe orice altceva în afară de sârbă. Pe principiul modificat “sârb eşti, înalt eşti, limbă ce-ţi mai trebuie…” funcţionează mai toţi pe acolo.

Revenind la cazare, per total eu spun că e ok dacă nu există aşteptări prea mari. Preţul e mai mult decât de bun simţ, aşa că nici cereri prea mari nu trebuie să existe. Ar putea totuşi repara furtunul ăla de la duş. Nu de alta, dar dacă nu eram noi cu obraz subţire să curăţăm la virgulă, sigur îşi găseau gresia şi faianţa cu resturi de …. cum să-i spun elegant din nou… ah, da, la fel ca data trecută… poop… :))))

---

VIZUALIZĂRI: 2290 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI