Vizitând Cambridge și Ely

TIPĂREȘTE

Prima dimineață ne-a întâmpinat cu o vreme tipic englezească: ploaie măruntă (shower) și nu mai mult de 1-2 grade (din fericire, cu plus) în termometre. Însă, după un somn lung și odihnitor, voia bună ne era la cote maxime! Am servit micul-dejun, ne-am grupat în formație de 5 (noi 4 și fratello, care avea să ne fie ghid destoinic în următoarele 4 zile) și am dat cu banul: azi să fie... Cambridge!

Între Northampton și Cambridge sunt 42 mile (68 km), pe care le-am parcurs în mare parte pe autostradă. În aproximativ o oră staționam deja într-o parcare pe care fratele meu o știa dintr-o vizită anterioară, situată pe o stradă care chiar așa se cheamă, Strada Parcării. E o construcție din acelea cu câteva niveluri, unde pe un spațiu relativ mic pot încăpea sute de autoturisme și de dorul cărora suspină mulți șoferi români pe aici, pe la noi prin bătătură... Evident că acest serviciu costă (fratello ne povestea că în Anglia sunt foarte puține parcări gratuite, și asta doar pentru un timp limitat); pe noi, pentru aproximativ 5 ore ne-a costat vreo 10 lire.

Chiar la ieșirea în parcare ne aștepta Irina, fostă colegă de liceu cu Istețica, în prezent „om al muncii” în vestita urbe universitară; pentru ea, vizita noastră picase numai bine, că era duminică, deci ziua ei liberă. Fetele s-au veselit și s-au pupat de zor, iar când și-au revenit, Irina s-a oferit să ne fie ghid, ceea ce toți am acceptat cu mare entuziasm. Ploaia se oprise pe moment, dar atmosfera era în continuare umedă și rece. Las' să fie, nouă nu ne pasă, că avem multe minunății turistice de descoperit!

Și pornirăm și nu făcurăm decât vreo 2-300 m, că ne întâlnirăm cu Round Church, despre care fratello ne-a zis că e una foarte veche. N-am intrat s-o vizităm (și regret încă la acest moment; la finalul plimbării noastre prin Cambridge am vrut să intru, dar tocmai se închidea). Am citit ulterior despre ea că, într-adevăr, ar data de pe la 1130, fiind a doua cea mai veche biserică din oraș și una dintre cele 4 biserici rotunde din Anglia. Se mai numește Biserica Sfântului Mormânt, reprezentând un tribut adus omoloagei sale din Ierusalem. Turla a fost inițial poligonală, fiind refăcută în forma actuală, circulară, după cel de-al doilea război mondial, când a fost distrusă de bombardamente.

Ne-am continuat drumul și am ajuns în curând în fața Colegiului St. John. Auzisem despre cele 31 de colegii care au făcut celebru acest oraș și mă întrebasem dacă ar putea fi posibil să-mi vâr și eu un pic nasul prin vreunul dintre ele?! Ei, bine, pot să vă spun că majoritatea se vizitează (exterioarele, desigur) în cea mai mare parte a anului (exclus mijlocul lui aprilie-iunie, când este perioada de examene pentru studenți). Singurele care percep taxă de vizitare sunt însă: St. John's, King's, Trinity și Clare&Corpus Christi. Irina, prin munca ei, are legătură cu toate colegiile și ne-a recomandat să le vizităm pe primele două. Și-a scos din rucsac ecusonul care îi permitea intrarea gratuită în colegii și ne-a mai spus că are dreptul să fie însoțită de încă 2 persoane. Ne-am uitat repede la prețurile biletelor și am constatat că adulții plătesc 8 lire, iar studenții 5, așa că ne-am regrupat: eu și fratello aveam să fim însoțitorii Irinei, iar Tati, Istețica și Băiețel să-și cumpere bilete. Ne-am luat de la intrare pliante de prezentare și ne-am așternut la drum.

Colegiul St. John a fost fondat în 1511 de către Lady Margaret Beaufort, mama regelui Henry al VII-lea, pe locul pe care anterior se aflase un spital care purtase același nume. În prezent, se poate lăuda cu peste 150 de învățători, 580 de studenți și 300 de masteranzi. Vizita noastră a început, desigur, de la The Great Gate (Poarta cea Mare), o impresionantă boltă între două turnuri gemene extrem de înalte, construite din cărămidă roșie și albă. Deasupra intrării am putut admira blazonul lui Lady Beaufort: un scut încoronat, având de-o parte și de alta două animale mitice numite yales - corpuri de antilopă, capete de capră, cozi de elefant... Și mai sus se află o statuie a Sf. Ioan Evanghelistul, patronul colegiului, purtând în mâini un potir din care iese un șarpe, ce-l reprezintă pe Diavol, alungat de rugăciunile sfântului.

Am pătruns în Prima Curte, încadrată pe 3 dintre laturile ei de clădiri impozante din cărămidă bejulie, iar pe cealaltă de una din fețele laterale ale Capelei. Aceasta, construită abia în sec. al 19-lea pe ruinele vechii capele a spitalului, este alcătuită dintr-o navă lungă și un turn cu secțiune pătrată, considerat cel mai înalt turn din Cambridge (50 m). N-am putut vizita biserica în voie, întrucât înăuntru era slujbă, dar am remarcat cu mirare (căci nu mai văzusem așa ceva) stilul bisericilor englezești: rândurile de bănci ce se află paralel cu pereții navei, de-o parte și de alta a unui coridor central, locul corului fiind pe stânga, iar al enoriașilor pe dreapta... Am mai remarcat podeaua desenată într-un motiv geometric în alb, negru și maro, ferestrele ogivale extrem de înalte, dublate de vitralii colorate, tavanul boltit, pictat în auriu și roșcat, altarul simplu... Și masa din încăperea de sub turn pe care se găseau toate cele trebuincioase ca să-ți faci un ceai sau o cafea! Spuneți voi, ați mai pomenit așa ceva?! :)

Ne-am continuat plimbarea, trecând dintr-o curte interioară într-alta, apărându-ne de ploaia care se pornise din nou pe sub superbe porticuri dantelate de piatră. Ca o paranteză: n-am prins deloc în Anglia ploaie care să necesite umbrelă (și fratello spunea că acestea sunt foarte rare), ci doar așa-numitul shower, o bură fină, intermitentă, de care o glugă sau o pelerină te pot apăra ușor.

Irina ne-a îndrumat spre o poartă arcuită prin care am ieșit din incinta celei de-a Treia Curți într-un spațiu larg, presărat cu gazon verde și întretăiat pe alocuri de alei. „Haideți la râu, să vedeți Puntea Suspinelor! ” Râul Cam străbate Cambridge-ul de la nord la sud și este răspunzător pentru înflorirea și dezvoltarea urbei în vechime, fiind vector purtător de oameni și mărfuri. În oraș, el este traversat de o sumedenie de poduri, practic fiecare colegiu are podul lui. Bridge of Sighs (Podul Suspinelor) leagă o clădire de locuințe pentru studenți cu una în care se desfășoară cursuri și își trage denumirea de la oftaturile involuntare scăpate de învățăcei atunci când traversau podul spre a fi examinați.

Acesta este un pod acoperit, cu ferestre mari, ogivale și, într-adevăr, este extrem de frumos, mai ales încadrat în peisajul din care face parte! Dacă acum iarna, priveliștea mi s-a părut atât de răpitoare, îmi imaginez cum o fi în alte anotimpuri! Am zis „iarna”? Am greșit. Căci iată, aici, la Cambridge, la mijlocul lui februarie ghioceii au înflorit deja! (I-am putut admira pâlcuri-pâlcuri cam peste tot pe unde ne-am preumblat; de asemenea, am întâlnit narcise galbene înflorite, iar brândușele și lalelele nu mai aveau mult nici ele până când să explodeze într-o mare de culori.)

Am admirat și am pozat din toate direcțiile Puntea Suspinelor, ne-am minunat de curajul celor care „se dădeau” cu bărcile pe râu (brr!...), apoi am făcut câțiva pași de-a lungul apei, spre celălalt pod care se vedea în depărtare și despre care Irina nu știa sigur dacă are vreun nume (am cumpărat mai târziu un ghid cu hartă și am aflat că ar deține caraghiosul nume de Kitchen Bridge (Podul Bucătăriei). Pe urmă ne-am întors aproximativ pe unde am venit, renunțând să mai vizităm parcul.

Ne-am continuat drumul pe St. John's Street, am ajuns într-un mic scuar unde era un obelisc ce se termina printr-o cruce de piatră, dar pe mine m-a atras mai mult copăcelul cu delicate flori roz, din care se prelingeau picuri de ploaie... Hotărât lucru, primăvara n-are cum să fie departe! Am admirat apoi gardurile metalice împodobite cu tot felul de afișe colorate, de care se sprijineau zeci de biciclete (am constatat ulterior că această imagine este una tipică pentru Cambridge), pe urmă frumoasa fațadă a Colegiului Trinity, cu poarta împodobită cu o statuie a lui Henry al VIII-lea, ținând în mână, în loc de sceptru... un picior de scaun (opera studenților, desigur)... Prețurile de vizitare ale Colegiului Trinity erau ceva mai mici decât la John, dar scria că vestita bibliotecă este închisă. Ne-am strecurat pe străduțe pietruite înguste și la fiecare pas peisajul urban se schimba în mod fericit; o poartă metalică dantelată, un acoperiș acoperit parțial cu mușchi verde, un turn țâșnind către cer...

În piața Bisericii Great St. Mary (Sf. Maria Mare) am făcut un mic popas, mai ales că de-acum ne simțeam un pic copleșiți. În față, frumoasa biserică, în al cărei turn se putea urca, dar numai peste vreo oră; în fața ei, într-un punct era buluc de lume și ne-am apropiat și noi: un postament pe care se afla o mică hartă de bronz în relief a orașului; în dreapta, un alt edificiu religios, mult mai impozant, despre care Irina ne-a mărturisit: ”E capela Colegiului King! E preferata mea! ” Până una-alta, am admirat felul în care un copac imens, înalt aproape cât biserica, își răsfirase crengile, îmbrăcând aproape în totalitate fațada construcției! Iar sub el era - desigur - covor de ghiocei!

Am pornit-o pe King's Parade, artera principală a orașului, după cum părea, mărginită în dreapta de celebrul Colegiu al Regelui, iar pe stânga de un șir fermecător de clădiri cu 2-3 niveluri, având la parter restaurante și magazine. Și pentru vizitat King's era prea devreme, așa că am decis o pauză de hidratare și/sau încălzire, iar Irina a propus pentru aceasta un pub celebru: The Eagle. Pentru aceasta am cotit-o la stânga pe Bene't Street (Strada Bisericii St. Benedict, cea mai veche biserică din Cambridge, pe care până la urmă am ratat-o, nu știu cum). Chiar pe colț, încrustată în peretele exterior al Colegiului Corpus Christi, ne mai aștepta o surpriză: The Corpus Clock, un ciudat ceas cu pendul reprezentând un cadran imens aurit, deasupra căruia se află o lăcustă! Ceasul a fost realizat de către John C. Taylor vreme de 5 ani, a costat un milion de lire și a fost inaugurat pe 19 sep 2008 de către celebrul fizician Stephen Hawking. Mesajul e simplu: lăcusta înghite fiecare minut, atrăgându-ne atenția asupra ireversibilității timpului și a vieții noastre. Felul cum face asta e haios: fălcile sale se deschid și se închid la fiecare minut, clipește din când în când, la intervale de timp neregulate, iar la fiecare sfert de oră își ridică acul și „înțeapă” cadranul ceasului! De remarcat însă că întregul mecanism este pur mecanic, nu e nimic programat electronic! Ca să nu existe niciun dubiu asupra mesajului, dedesubt scrie mare: „Mundus transit et concupiscentia eius” (Lumea trece, și la fel și patima ei).

The Eagle (Vulturul) se află la vreo 50 m de colțul străzii și este un vechi han datând de pe la 1600. Înăuntru există o încăpere (RAF Room), unde se pot vedea încă scrise pe tavan cu funinginea lumânărilor numele unor luptători din al doilea război mondial. Tot aici, cercetătorii Francis Crick și James Watson și-au anunțat prima dată epocala lor descoperire: „secretul vieții”, adică structura ADN-ului. Eu, una, am fost copleșită încă înainte de a intra! Începuseră să-mi tremure picioarele, mi se uscase gura și aproape că nu-mi mai trebuia nimic, decât să văd și eu, să respir și eu acel aer!

Și totuși, The Eagle arată ca multe alte pub-uri englezești, cu mai multe săli conectate între ele, cu parter și etaj, la care se ajunge urcând vechile scări de lemn. Încăperile erau destul de întunecate, luminate pe alocuri de câteva becuri și de lumânările de pe mese. Nefiind încă ora prânzului, am găsit destul de ușor locuri. După ce am studiat meniurile pe care le-am găsit pe mese, băieții s-au dus la bar să comande câte o bere sau un ceai, fiecare ce-a ales. Cam ăsta e sistemul în pub-uri: comanzi la bar tot ce vrei, spui numărul mesei pe care ai ocupat-o și plătești; ciubuc nu se lasă, uneori este inclus în notă, uneori nu; băuturile și mâncarea îți sunt aduse ulterior la masă, iar la final pleci fără nicio grijă. Mi se pare mai ok așa decât la noi, nu mai pierzi timp nici să ți se ia comanda, nici să ți se aducă nota de plată. În restaurante însă se procedează „clasic” și e drăguț (dar nu obligatoriu) să lași ceva la final celui care te-a servit.

Ne-am savurat ceaiurile, respectiv berulele, apoi am plecat să ne cocoțăm în turnul Bisericii Sf. Maria Mare. N-am luat-o pe unde am venit, ci am ocolit „prin spate”, ocazie cu care am descoperit Centrul de Informații Turistice (de unde am cumpărat un ghid și un magnețel), precum și... un monument artistic modern, făcut din pet-uri goale, numit Liter of Light și dedicat celor 1.5 miliarde de locuitori ai planetei care nu au acces la electricitate; nu prea știu cum să vi-l descriu, așa că mai bine pun o poză. De plăcut, mi-a plăcut!

Great St. Mary's Church este biserica oficială a Universității Cambridge. Până la construirea Casei Senatului (Rectorat), în 1730, peste drum, aici se țineau și ceremoniile de absolvire. Construcția ei a început în anul 1478, dar finisarea turnului s-a petrecut abia în 1608. Din păcate, chiar în ziua celebrării acestui fapt, constructorul John Warren a căzut din turn și a murit. Am făcut întâi câțiva pași prin biserică, fără ca aceasta să ne impresioneze în mod special. Bilete pentru turn am cumpărat de la magazinul de suveniruri de la intrare, 3,9 lire adulții și 3,4 studenții, apoi am urcat mai voinicește sau mai bătrânește cele 123 trepte ale scării spiralate de piatră, care ne-a condus pe o platformă, unde imaginile orașului, chiar dacă erau un pic estompate de ceață, ne-au răsplătit eforturile! Ca recomandare, da, cred că merită, prețul nu-i mare (copiii plătesc 2,5 lire, există și o reducere pentru familii cu maxim 2 copii până în maxim 16 ani, de 11 lire), iar turnul nu e totuși foarte înalt. Puteți face asta în orice zi a săptămânii între 10 și 16, doar duminica programul de vizitare începe la 12:30.

Ne-am îndreptat apoi către King's College, care se deschidea turiștilor la 13. Biletele se procură de vis-a-vis, de la Centrul de Vizitare a Colegiului, lângă care se găsește un magazin de dulciuri senzațional! :) Ne-am grupat la fel ca mai devreme: eu și fratele meu am intrat gratuit cu Irina, ceilalți cu bilete și a fost singurul loc în care ni s-au cerut dovezi pentru Istețica și Băiețel că sunt încadrați într-o formă de învățământ! S-au minunat și „englezii” noștri, au zis că n-au mai pomenit așa ceva, dar am menționat acest aspect, că cine știe?! ; cred că e bine să luați cu voi carnetele de elev sau student ale copiilor, nu se știe unde vă folosesc.

Colegiul Regelui a fost conceput de Regele-Copil Henry al VI-lea pe când avea doar 18 ani. Ridicarea sa a început în 1441, iar prima piatră de temelie a maiestuoasei capele a pus-o tot regele, 5 ani mai târziu. Din păcate, vizionarul n-a avut parte să-și vadă opera terminată, acest lucru petrecându-se după aproape un secol (cu o pauză care a ținut cât Războiul Rozelor, între 1455-1485) și pe parcursul domniei a 5 regi! Cel care a văzut treaba terminată a fost cel de-al VIII-lea Henry, în 1536. Colegiul mai este celebru în lume și datorită Festivalului celor 9 lecții și colinde, ce are lor în fiecare an în Ajunul Crăciunului, începând cu 1928.

Am pătruns în Prima Curte, un pătrat imens de gazon verde, mărginit de clădiri fastuoase și de o latură a capelei pe dreapta. Ca și la St. John's, erau plăcuțe înfipte în iarbă care interziceau accesul în acest perimetru, așa că n-am putut să ne apropiem de statuia ce se profila în centrul peluzei; din pliantul de prezentare am aflat însă că e vorba de statuia lui Henry VI, încadrat de reprezentările simbolice ale Religiei și Învățăturii.

Am început vizita cu Capela (preferata Irinei!), ale cărei dimensiuni chiar sunt impresionante: 88 m lungime, 12 m lățime, și 24 m înălțime. Frumusețea ei este însă greu de descris în cuvinte! O să spun doar că, la fel ca alte biserici anglicane, este divizată în două compartimente: așa-numita ante-capelă, dincolo de care se află zona corului, cea cu șirurile de bănci puse paralel cu lungimea bisericii. Între ele este un iconostas de stejar, ca are deasupra celebra orgă, oferită bisericii de către regele Henry al VIII-lea și de către regina sa de la acel moment, Anne Boleyn. Tavanul boltit este o adevărată poezie în piatră, iar vitraliile... parcă n-ai zice că în timpul războiului au fost demontate, ascunse și apoi puse la loc! În capătul corului, am admirat îndeosebi fereastra imensă cu vitralii înfățișând crucificarea lui Iisus, iar sub ea, splendida „Adorație a Magilor”, semnată de Rubens și dăruită bisericii pe la începutul sec. 20. În partea stângă, în absidele laterale, este organizat un mic, dar interesant muzeu. Am aflat aici câte ceva despre dinastia Tudorilor, despre stemele și simbolurile marilor familii medievale, despre construcția arcelor de boltă și a vitraliilor... La final, taman când ne pregăteam să plecăm, a început să cânte orga! Ne-am așezat 5 minute și-am ascultat, transportați în alte timpuri...

Ieșind din biserică, am depășit pe dreapta clădirea Gibb, pusă transversal între Prima și A Doua Curte. Pe aceasta din urmă am ocolit-o pe aleea din dreapta; în față, departe, se ghicea râul. De pe Podul Regelui am admirat curgerea bărcilor cu turiști în sus și în jos, iar Irina ne-a arătat, departe, în stânga, Podul Matematicii și ne-a povestit și legenda lui: se zice că ar fi fost proiectat de Iisac Newton în stil lego, doar din piese de lemn, fără să folosească niciun element metalic de legătură. Profitând de faptul că se cam deteriorase și măcinați de curiozitate, urmașii săi l-au demontat după câteva zeci de ani, dar n-au mai știut să pună piesele la loc. Într-un final, a fost reconstruit clasic, cu ajutorul șuruburilor și cuielor. Nu știu dacă o fi adevărat sau nu, dar povestea mi-a plăcut!

Eeei!... Ne-am întors agale spre ieșire, căci de-acum ne cam încolțea foamea... Desigur că tot Irina a fost cea care a ales mâncătoria. Am ieșit din nou în King's Parade, am continuat spre sud câteva sute de metri, apoi am cotit-o stânga, pe Pembroke's Street, prin fața elegantei intrări în colegiul omonim. Am lăsat pe dreapta două muzee cu intrare liberă, de care nu aveam timp însă (aviz amatorilor, însă: Muzeul de Arheologie și Antropologie și Muzeul Sedgwick, de științele naturii) și Hotelul Hilton pe stânga, apoi am cotit iar la dreapta pe St. Andrew's Street. Iată și restaurantul The Regal, parte a lanțului Wetherspoon, cu care aveam să ne mai întâlnim și în zilele următoare.

Stilul de servire a fost tot gen pub, deși mâncătoria mi s-a părut destul de elegantă. Prețurile ok, pentru Anglia înțeleg că e unul dintre cele mai bune raporturi preț/calitate. Nu mai știu fiecare ce a luat, știu însă că am mâncat un pui indian excelent, cu orez și lipie naan, iar la final am contribuit la devorarea unuia dintre cele 2 deserturi (clătite americane cu sirop de arțar și înghețată de vanilie). Și-mi mai amintesc că aveau tot felul de oferte, de exemplu: un desert = 4 lire, 2 deserturi = 5 lire sau 3 beri mici = 6 lire. În total, pentru 6 persoane am plătit aproape 55 lire, absolut rezonabil, cred că sunteți de acord.

După prânz ne-am cam pleoștit și începuse din nou și ploaia, așa că am decis să cam încheiem aici vizita noastră în Cambridge. Irina ne-a însoțit până la parcare, i-am pupat mâinile de o mie de ori (simbolic), apoi ne-am luat rămas-bun de la ea și ne-am zgribulit în mașină.

Dar... seara era încă la distanță de vreo oră jumate - două, așa că frățiorul ne-a întrebat: „Ce ziceți, vă duc și la Ely, să vedeți una dintre cele mai mari catedrale din Anglia? Nu facem decât 20-25 de minute până acolo! ” „Mai întrebi?! ” Și dați-mi voie să vă zic tot acum câteva vorbe despre acest subiect, că nu-mi iese de-un articol separat.

Ely (se citește Ili) se află destul de aproape de Cambridge și poate fi anexat cu ușurință unei vizite în frumosul oraș universitar. Cu această ocazie, am aflat care e pentru englezi diferența între city și town: city e un oraș cu catedrală, iar town unul fără. Deci Northampton e town, iar Ely, deși mult mai mic ca întindere și ca număr de locuitori, e city. De unde până unde ditamai catedrala într-un orășel precum Ely?! Fratello nu prea a știut să-mi spună, dar am găsit răspunsul în pliantul cu care m-am autoservit la intrarea în locașul de cult.

Istoria ei începe din vremurile când Ely era o insulă înconjurată din toate părțile de bălți; în prezent, multe dintre acestea au fost asanate, dar catedralei încă i se mai spune „Corabia dintre bălți”. Locașul a fost fondat de Etherelda, o prințesă locală, în anul 673 d. H., ca o comunitate mixtă. Viața ei a fost plină de smerenie și iubire de Dumnezeu și de semeni, dar a murit în 679, în cursul unei epidemii de ciumă bubonică, mutilată fiind de o tumoră imensă în regiunea gâtului. A fost înmormântată ca toți creștinii, iar mormântul său a devenit loc de pelerinaj pentru credincioșii din zonă, așa că după câțiva ani s-a hotărât mutarea rămășițelor sale în incinta bisericii pe care o clădise. Cu această ocazie, s-a constatat faptul că trupul ei aproape că nu putrezise deloc, iar monstruoasa tumoră dispăruse ca prin minune. Și minune a și fost declarată, iar Etherelda a fost sanctificată. Istoria catedralei a fost tumultoasă, desigur, de-a lungul secolelor și n-o să vă plictisesc cu asta. Cine dorește, poate să citească despre acest subiect aici: sacred-destinations.com/e ... d/ely-cathedral

Am poposit în parcarea din fața impozantei biserici la ora când lumina începea deja să se estompeze, ajutată fiind și de pătura groasă de nori. Apropiindu-ne, am avut destul timp să admirăm copleșitorul edificiu, în arhitectura căruia se îmbină fericit mai multe stiluri: romanic, gotic englezesc, normand. Am pătruns pe sub turnul pătratic, prin ușile de lemn masive, frumos sculptate, dincolo de care ne aștepta nava luuungă, de aproape că nu i se vedea capătul. Chiar în dreapta intrării, se făceau niște scări spre Muzeul Vitraliilor; am vrut să cumpărăm și noi bilete, dar tocmai închideau și n-am insistat. Am pornit în excursie de-a lungul bisericii și pot să spun că asta ne-a luat ceva vreme. Mi-a plăcut în mod deosebit plafonul arcuit și pictat al navei, despre care am citit mai apoi că a fost realizat de doi pictori locali care au stat agățați cu funii, pe niște planșee improvizate de lemn, la orizontală, așa cum stătuse Michelangelo când a pictat Capela Sixtina. Mi-a plăcut și pardoseala, un mozaic geometric de marmură în culori de pământ și mi-au plăcut și coloanele masive ce sporeau parcă impresia de înălțime a locului.

După ce am ieșit, am hotărât să mai facem câțiva pași prin orășel. Case și taverne drăguțe, străzi liniștite, miros de pământ, de iarbă și de început de primăvară... La un moment dat, am văzut un indicator To Cromwell House. „I-auzi, frate, tu știai că nenea ăsta, Cromwell, a șezut și el cândva pe aici?! ” Am luat-o în direcția indicată și în curând am ajuns la casa în care vestitul revoluționar englez a locuit, împreună cu familia sa, timp de 10 ani (1636-1646). O casă în stil Tudor, cu partea de sus „desenată” în dungi verticale albe și negre, cum aveam să mai întâlnim încă multe clădiri în zilele următoare. Programul de vizitare se terminase, desigur.

Și, întrucât nici noaptea nu era departe, am hotărât și noi să încheiem aici ziua noastră turistică... Ne-am frecat mâinile înghețate în timp ce ne urcam în mașină și ne-am amintit că pentru a doua zi se anunța soare și cald! :) Oare așa va fi?

---

VIZUALIZĂRI: 4332 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI