Sasca Montană – o bază bună pentru drumeții în Cheile Nerei, dar nu numai

TIPĂREȘTE

Am plecat în Cheile Nerei fără să avem cazare și fără să găsim nimic pe net cu două zile înainte de sejurul hotărât spontan. Dar până la urmă am fost norocoși și am stat în Sasca Montană, așa cum ne-am dorit și am detaliat în articolul despre cazare cum s-a rezolvat problema.

Drumul l-am făcut cu mașina și am hotărât ca la dus să mergem pe traseul București – Pitești – Craiova – Drobeta Turnu Severin – Dubova – Moldova Veche – Naidăș – Nicolinț – Sasca Montană, în total aprox 530 de km, iar la întors am mers prin Oravița – Reșița – Hațeg – Deva – Sibiu – Pitești – București, pe partea asta aprox 610 km, iar tot concediul a însemnat 1270 de km, cu câteva drumuri printre satele din rezervație.

Până la Dubova făcusem drumul și în urmă cu 2 săptămâni, pentru cele 2 drumeții pe Ciucari. De acolo până la Sasca Montană au mai fost aprox 130 de km și am mers prin Berzasca, unde am avut o oprire de o cafea la Complex Egreta, la căsuțele plutitoare, ne-am oprit și la Gornea, unde am stat o dată la Vila Rustica și pentru că are o poziție faină, cu vedere la Dunăre și am mâncat atunci cel mai bun borș de pește, ne-am oprit să mâncăm și acum. După aceea n-am mai avut nici un stop până în Sasca și am mers prin Moldova Veche, am trecut de vama Naidăș cu Serbia și la Nicolinț am făcut dreapta pentru 17 km de drum prost, până la Sasca Montană. Practic, de la Nicolinț este indicator de intrare în Rezervația Parcul Natural Cheile Nerei - Beușnița.

Soțul, care a mai fost în Cheile Nerei în urmă cu 33 de ani, spune că a găsit zona aproape așa cum a lăsat-o. Doar faptul că au apărut mașini în peisaj i s-a părut schimbat. Atunci când a fost el, a traversat cheile cu cortul în spinare, a campat în chei și a ieșit la Șopotu Nou, unde au așteptat o zi întreagă să treacă o mașină care să îi și ia și să îi scoată undeva convenabil ca să ajungă la o gară. Acum, pentru că traseele prin Cheile Nerei nu sunt circuite, ci aproape în totalitate dus-întors și destul de lungi, majoritatea proprietarilor de pensiuni, dar și alți săteni fac servicii de transport pentru turiști și îi lasă la intrarea în traseu, iar în unele cazuri îi iau și de la ieșire ca să îi ducă spre pensiunile la care sunt cazați. Asta pentru că te poți duce cu mașina ta până la intrarea într-un traseu, dar după ce faci 20 de km nu te mai poți întoarce acolo să o și iei.

Spre deosebire de articolul despre Drobeta Turnu Severin, când lăudam autoritățile pentru fondurile pe care le-au atras și pentru cum au reabilitat acolo absolut toate obiectivele, în această parte a țării nu prea sunt dovezi în acest sens. Nici nu știu ce să cred. Dacă nu s-a putut sau dacă nu s-a vrut.

O dovadă că s-a încercat am găsit chiar la 2-3 km după ce am intrat în rezervație, când am dat de un Centru de informare turistică din comuna Ciuchici, un proiect început în 2011, finalizat în 2015, scria pe panou, dar nefuncțional. Cine și-o fi bătut joc de 200.000 de EUR n-o să știm, dar pe locul acela erau niște panouri informative năpădite de bălării și o încăpere care, categoric, nu înghițise atâta bănet.

Alte urme ale accesării fondurilor am mai văzut în Cărbunari, un sat unde era un asfalt nou prin grija primăriei de acolo, în rest mai nimic. Nu tu drumuri, nu o benzinărie astfel încât turiștii, dar chiar și localnicii, să nu fie nevoiți să meargă la Oravița pentru alimentare și doar câteva magazinele din care poți să îți iei un strict necesar.

Nu vreau să înțelegeți că mi-aș fi dorit să găsesc civilizație acolo, pentru că am sperat să găsesc sălbăticia din poveștile soțului, iar nouă ne place foarte mult asta. Nici măcar drumurile proaste nu m-au deranjat. Era doar o constatare că totuși autoritățile din zonă nu au fost interesate să modernizeze zona, sau poate nu se dorește, după cum am spus.

Am vorbit cu oameni care erau foarte mulțumiți așa și care sperau ca drumurile să nu se refacă pentru că asta ar aduce și mai mulți turiști și ei nu-și doreau. Unii își amintesc cu drag de ulițele lor care nu erau aducătoare de praf pentru că solul este pietros în zonă. În schimb cei care sunt deja angrenați în afaceri cu pensiuni, rafting sau altele, probabil că tot așteaptă să se schimbe lucrurile.

Asta a fost așa, o părere generală despre zonă, așa cum am perceput-o noi prin prisma impresiei pe care i-a lăsat-o soțului, care a făcut un arc de 33 de ani peste timp și ne-a adus și pe noi într-un loc despre care nu a contenit să ne povestească.

Despre Sasca Montană

Sasca Montană a fost o localitate minieră foarte bogată. Aici se extrăgea cupru, fier și aur (mai puțin). Întotdeauna acolo unde sunt bani este și bunăstare. Nu există un om din Sasca, începând cu o vârstă medie, cu care să vorbești și care să nu-ți spună ce fel de localitate a fost Sasca Montană și câte lucruri frumoase se întâmplau acolo.

La fiecare 2-3 case era o prăvălie și toată strada era plină de hoteluri și restaurante. Trei turnătorii erau pe strada principală (Hotelul Rocker’s Inn a fost făcut pe locul celei mai renumite, Turnătoria Maximilian, de aceea locul este marcat cu un bloc imens de fier, un panou informativ și un izvor). Strada principală are vreo 2 km și am bătut-o în lung și în lat de mai multe ori. Apoi are prin planul 2-3 case și ne-am tot abătut pe majoritatea ulițelor, mai ales că și noi am stat pe una din ele. Pe la mijlocul satului sunt niște blocuri ceaușiste de pe vremea mineritului, care stau să cadă.

Sasca Montană este străbătută de Șușara, iar pe vremuri pe strada principală era moară lângă moară. Din ele, doar două au mai rămas, cea transformată în pensiunea La Vechea Moară și ruinele alteia. Valea Șușarei a fost promenada zonei foarte bogate, pe care însuși Franz Joseph cu Sissi s-au plimbat. În poienița de la Cabana Șușara aveau loc evenimentele comunității, iar aproape de cascadă era un lac pe care oamenii se plimbau cu bărcuța.

Casele vechi au porți masive de lemn care după ce se deschid scot la iveală ditamai curțile și grădinile interioare. Sunt case vechi renovate, case vechi în care se locuiește sau case părăsite, năpădite de buruieni. Mulți timișoreni au cumpărat case aici și chiar bucureștenii au dat năvală, ne-au spus localnicii. În funcție de starea casei și de teren o casă în Sasca este între 10 și 25.000 EUR.

La intrarea în sat, imediat după ce treci podul ruginit peste Nera, este o hartă a rezervației și traseele care se pot face. Am studiat de multe ori harta asta și ne-am amuzat de fiecare dată de localitățile cu nume haioase (Moara din Botu Cracului, Moara lui Găină, Pânza Albinii, Fața Arsă, Dosul Mare…. și exemplele sunt multe).

Sasca Montană se mândrește cu câteva personalități și o să găsiți case vechi, cu plăcuțe ale unor oameni de vază, de ex un doctor care a reprezentat centrul electoral din Sasca la Adunarea de la Alba Iulia din 1918, sau a unui scriitor renumit în comunitate, casă care a funcționat ca școală concesională multă vreme.

Alți oameni fac și astăzi ceva pentru comunitatea din care au plecat. Domnul dr prof Sporea din Timișoara s-a reîntors la Sasca și a adunat tot felul de lucruri de la oameni pe care le-a organizat într-un muzeu în clădirea vechii pușcării. Tot dânsul s-a ocupat de inscripționarea unor obiective pe care autoritățile le-au lăsat de izbeliște. Așa veți găsi o gură de intrare într-o veche mină romană, o veche moară turcească (pe drumul spre cascada Șușara) dar și altele.

Domnul prof Sporea a preluat cabana Șușara care era degradată total, a fost dărâmată și refăcută, iar acum este proprietate privată dar este păcat. Este amplasată dumnezeiește și arată la fel. Tot dânsul se ocupă de pensiunea La Vechea Moară, unde conform pozelor de la galeria Sasca au avut/au loc multe evenimente. Domnul Sporea este implicat în proiectele comunității dar nu vizibil.

Victor Tăutu este altă personalitate a Sascăi. Fost geolog la mină adună de asemenea tot felul de vechituri de la săteni și a făcut în casa bunicii de la nr. 354 un Muzeu Etnografic care îi poartă numele. Dânsul este o enciclopedie și nu ne venea să plecăm din curtea muzeului său, atât de drag ne-a fost să îl ascultăm. Domnul Tăutu a scris cărți despre Sasca Montană și este nostalgic după vremurile bune ale localității și după drumurile pietruite.

Posibilități de cazare/mâncare

Ca să faci drumeții în Cheile Nerei este clar că cel mai bine este să te așezi în una din cele două Sasca. Sasca Montană și Sasca Romană sunt două localități mici, aproape unite între ele și la fel de bine puteți s-o alegeți pe una sau pe alta ca bază pentru o escapadă în Cheile Nerei. La intrarea în Sasca Montană treci pe un pod peste Nera, iar după pod continuă șoseaua principală a satului, lungă de aprox 2 km și tot de acolo se face o altă șosea la stânga care merge o vreme tot prin Sacsca Montană după care continua prin Sasca Romană, până la Pensiunea 4 Anotimpuri, care este capăt de drum. De la intrarea în Sasca Montană și până la 4 Anotimpuri sunt tot 2 km. Asta ca să vă dați seama de dimensiunile localităților.

Ca și posibilități de cazare am zis în articolul dedicat că în cele 2 Sasca sunt la acest moment aprox 10 pensiuni, cu camere destul de puține, deci posibilitățile sunt limitate, dar cred că zona urmează să ia avânt în sensul ăsta. Știm cel puțin o pensiune care urma să își deschidă porțile în cel mai scurt timp.

Un camping organizat este cel de pe Valea Beiului, despre care a scris de curând colegul @Crazy Mouse și este ok acolo pentru că este și Păstrăvăria K Bei peste drum, deci ai rezolvat problema cu mâncarea, am văzut toalete ecologice, care n-or fi așa curate, dar măcar există și mai este un chioșc în mijlocul camping-ului

Mai este un loc de campare în Poiana lui Vogiun, indicatorul l-am văzut când traversam Cheile Nerei. După ce am trecut de lacul Dracului, chiar la Izvorul Iordanului este indicator de Poiana lui Vogiun, de unde poți cumpăra lapte și brânză de vacă. Doar că de acolo se trece prin vad, însă se poate ajunge și din Sasca Romană, prin Livezile Cărbunarilor, în aprox 3 ore pe triunghi roșu. Exista și o punte suspendată, numai că acum nu mai este funcțională, dar e bună pentru ședințele foto.

Soțul a campat la Cantonul lui Damian pe vremuri, dar acum este părăsit și năpădit de buruieni. Am văzut o vatră de foc pe malul Nerei în acea zonă, semn că cineva s-a mai oprit, am mai văzut câte un cort ascuns ochilor în diverse locuri, dar nu ai voie să campezi unde vrei în rezervație. Poate o să renască și Cantonul lui Damian, este un loc superb acolo iar avantajul este că se poate ajunge și cu mașina.

Mai sunt câteva posibilități de cazare în satele din rezervație (Potoc, Socolari…) dar rămân la părerea că una dintre cele două Sasca este varianta cea mai bună.

Am spus și am detaliat în articolul de cazare că noi am mâncat la Pensiunea Patru Anotimpuri cu o singură excepție.

Repet, că la data sejurului nostru, nu erau alte posibilități de mâncare decât la pensiunea la care ești cazat, cu două excepții: Pensiunea Patru Anotimpuri și Vechea Moară care primeau și turiști cazați în altă parte sau localnici.

Într-o zi am mâncat și noi la Vechea Moară, care se află pe strada principală din Sasca Montană, ca de altfel cele mai multe dintre unitățile de cazare, dar din punctul nostru de vedere nu a fost comparabil cu Patru Anotimpuri, așa că nu am mai revenit. Am mai bătut la poarta Pensiunii Casa cu Roți din Sasca Romană, pentru diversitate și comparație, dar ni s-a răspuns că servesc doar proprii clienți. Aceeași impresie ne-au făcut-o și celelalte pensiuni care erau cu poarta ferecată și nici un semn că poți să intri.

Iar de băut, am făcut-o acolo unde am mâncat și în plus la Grădina de Vară din mijlocul satului, unde beam aproape în fiecare seară o bere cu localnicii. Lângă grădină este piețișoara satului, dar nu ne-am prins dacă mai este funcțională, mai degrabă nu, pentru că am stat 7 zile în zonă și nu am văzut nici o mișcare acolo. Pe un loc viran sunt înșirate mai multe măsuțe joase, una lângă alta, rămase acolo din vremuri mai bune.

În afară de drumeții ce mai poți face / vedea în Sasca Montană

Experiența soțului, chiar dacă destul de veche, ne-a ajutat să plecăm de acasă lămuriți cu unele lucruri, fără să fie nevoie să ne facem prea multe teme. Știam că trebuie să ne așezăm în Sasca Montană sau Sasca Romană, că avem de făcut aproape doar drumeții și am putut să apreciem de câte zile avem nevoie, iar el a zis că 7 ar fi suficiente. Drumețiile grele urma să le intercalam cu unele mai lejere și aveam nevoie de niște timp ca să descoperim localitatea prin toate ungherele ei și să intrăm în vorbă cu localnicii, pentru că ne place mult, mai ales în astfel de ținuturi.

La începutul satului, cum vii dinspre Nicolinț sau Oravița, după ce treci de podul ruginit peste Nera, este Biserica Ortodoxă, iar aproape de capătul celălalt este Biserica Catolică. Între ele se află Biserica Creștină Baptistă.

Pe la mijlocul satului este Monumentul Eroilor, dedicat eroilor și martirilor din primul război mondial, amplasat în mijlocul unei oaze de verdeață.

Pe un panou informativ din fața pensiunii la Vechea Moară am văzut scris că putem să luăm legătura cu dna Gherlinde, la telefonul…. ca să vedem Centrul Cultural din Sasca și/sau Biserica Catolică. Noi am sunat-o și a venit în 5 minute. Ne-a dat întâlnire chiar la centru, care se află după Ocolul Silvic, spre capătul satului. Nu vă imaginați cine știe ce. Este o poartă din tablă și pe gard o tăbliță pe care scrie “Centru Cultural Sasca” .

Întâlnirea cu doamna Gherlinde a fost foarte plăcută. Ne-a povestit despre copilăria ei frumoasă și cum copiii de atunci traversau cheile de cel puțin 2 ori pe vară, campau în fân și mâncau roșii cu brânză și avea o supărare pe copiii de azi care nu mai au copilăria ei și crede că nici unul nu a făcut vreun pas prin chei. Ne-a povestit despre viața comunității din trecut și din prezent și despre oamenii inimoși care se străduiesc să ducă povestea Sascăi mai departe.

Centrul Cultural Sasca cuprinde Muzeul Minei și al Galeriei de Pictură și un Muzeu al Germanității, care se află în clădirea vechii pușcării și spuneam că a luat ființă prin grija dlui prof Sporea.

La parter, în dreapta este o cameră cu/despre mineritul din zonă, iar în față este o cameră cu diverse mărturii despre comunitatea germanică din Sasca (fotografii, obiecte, costume…). La etaj este o galerie de pictură cu opere ale unor pictori renumiți din județele învecinate sau cunoscuți ai domnului Sporea. Inclusiv dânsul cochetează cu pictura și are ceva expus acolo.

Biserica Catolică din Sasca, construită la 1755, se poate vedea tot prin bunăvoința doamnei Gherlinde la pachet cu muzeele din vechea pușcărie. Biserica este veche, a fost renovată în 1971 dar se vede că a trecut mult de atunci. Este însă un monument de artă și este funcțională. Am fost mirați să aflăm că putem participa la slujbele zilnice, dacă doream. Ele se țineau după un altfel de program, la 15,30 și la 12 noaptea, slujbă care ține până la 4 dimineața. La ele participă măicuțele din Sasca, cele 4 familii de catolici care mai sunt în Sasca dar și familiile mixte. Astfel, în Sasca credincioșii merg și la biserica ortodoxă și la cea catolică din cauza familiilor mixte. Ne-am despărțit cu greu de doamna Gherlinde de la care am aflat o grămadă de povești interesante.

Nu există taxă de intrare pentru aceste muzee sau biserică. Nici serviciul de ghid al doamnei Gherlinde nu a costat nimic, nici nu a vrut să audă că vrem să contribuim și noi cu o taxă care i-ar ajuta să întrețină acele cămăruțe. Nu a fost chip să ne înțelegem, așa că la Biserica Catolică am băgat și noi niște bănuți în cutia milei de acolo.

Mănăstirea Nera – pentru mănăstire este indicator imediat după intrarea în Sasca Montană, puțin după Biserica Ortodoxă, pe dreapta. Sunt aprox 2 km de drum pietruit din sat până în vârful dealului unde se află mănăstirea, iar drumul merge tot pe lângă Nera.

Din nou am avut dovada că lumea e mică și viața îți oferă tot timpul surprize. Am mers cu copilul meu alergic și dermatic ani de zile, din medic în medic și din naturist în naturist. Binențeles că nu i-am ratat nici pe soții Maria și Pavel Chirilă. La Mrea Nera am aflat că Pavel Chirilă este din Sasca Nera, că a avut un teren și că a dorit ca pe locul acela să se construiască o biserică. În 1993 s-a construit prima bisericuță de lemn, iar acum este un șantier acolo pentru că este una dintre cele mai mari mănăstiri pe care am vizitat-o eu.

97 de măicuțe conviețuiesc acolo, s-a construit o altă biserică, mai mare și multe chilii. Ce a fost diferit față de alte biserici pe care le-am mai văzut este că aici le-am găsit pe ambele nepictate, doar cu niște icoane mari. Am întrebat o măicuță de ce și ne-a spus că din cauza vânturilor puternice din zonă au trebuit să finalizeze foarte repede prima bisericuță de lemn și lipsa banilor a făcut să se amâne picturile de pe pereți. Ulterior le-a plăcut așa iar biserica nouă este în același stil și încă se gândesc dacă va ajunge pictată sau nu.

În biserica de lemn sunt foarte multe moaște, mai multe decât am văzut în alte părți. Măicuța cu care am vorbit ne-a spus că din cauză că sunt multe, tot timpul primesc câte ceva de la alte biserici sau mănăstiri, așa că cele mai multe lucruri pe care le vedeam acolo fuseseră primite.

Aici am aflat și de Nera Plant, un laborator inițiat tot de dl Pavel Chirilă, dar preluat acum și dus mai departe cu succes de cele 97 de măicuțe, pentru că multe dintre ele sunt absolvente de medicină. Pentru că solul nu este atât de bun din cauza vânturilor puternice care usucă tot, nu s-a mai putut face agricultură și în afară de un solar mic care să le asigure traiul zilnic, aproape tot timpul îl ocupă laboratorul de produse naturiste care merge foarte bine (siropuri, săpunuri, șampoane, alifii, condimente….). Au sait și vând foarte, foarte mult. La magazin, printre produsele bisericești și cele naturiste, sunt obiectele Măicuței Mina, care este artista mănăstirii și i-am admirat îndelung operele.

La intrarea în mănăstire este un magazin de unde poți cumpăra toate aceste produse dar și altele, iar în fața lui, afară, era o măsuță pe care am găsit de fiecare dată, pentru că am fost de 2 ori, 3 carafe cu ceaiuri de plante pentru vizitatori și niște bomboane din plante.

Am stat de vorbă cu o măicuță destul de mult despre plante și produsele lor și am cumpărat câteva de care sunt foarte mulțumită, printre care un sirop de coacăze foarte bun. Tot de acolo am cumpărat niște brânză de capră și pentru că ne-a plăcut, ne-am reîntors în altă zi și am cumpărat și pentru acasă. Când ne-am întors am făcut-o cu un buchețel de plante medicinale pe care le adunasem de sus, din drumeția prin satele din rezervație. Erau plante pe care nu le cunoașteam, dar credeam că le-am identificat cu ajutorul net-ului și voiam o confirmare de la o măicuță. Surpriza a fost că dintr-un buchețel cu vreo 8 plante am nimerit doar sânziana, restul erau bălării.

Casa verde – este un proiect al unei arhitecte care a locuit o vreme în America și a citit despre o casă naturală pe care o construia un englez acolo. S-a întors acasă, a găsit întâmplător un loc potrivit în Sasca Montană și foarte curând a pus și ea ideea în practică. Pornită ca un experiment, casa din lut și materiale ecologice a ajuns să fie foarte prețuită de proprietari și chiar au locuit în ea niște ani. Apoi au oferit-o publicului pentru experimente sau evenimente și inclusiv în anul 2019 a avut recenzii de nota 5/5.

Ajungi la Casa Verde de la pensiunea Patru Anotimpuri din Sasca Romană. Am mers până la puntea suspendată și după ce am coborât după punte am luat-o în partea opusă traseului “La tunele” , adică în stânga. Cam 10-15 minute de mers pe jos am făcut pe o potecă prin pădure, o vreme pe lângă Nera, apoi ne-am depărtat puțin.

Noi însă, am găsit un loc lăsat de izbeliște, totul era părăsit, dar ne-a făcut plăcere să descoperim acel loc. Casa cu acoperiș din vegetație, bucătărie tradițională cu cuptor de pâine, WC, duș, un fel de teatru-terasă, un loc în care s-au desfășurat atelierele cu copii, un chioșc pentru adunare, magazie… este un loc ideal pentru copii dar și pentru oamenii mari, păcat că a fost abandonat.

Cimitirul Catolic din Sasca Montană nu este un obiectiv despre care să citiți pe undeva dar nouă ni l-a recomandat Coco când ne-a dus cu microbuzul la intrarea în chei. Ne-a spus că este oarecum părăsit, dar este amplasat pe la jumătatea unui deal de unde ai și vederi frumoase, dar și accesul până acolo este frumos.

Ajungi la el, făcând la dreapta pe un drum care urcă vis-à-vis de hotelul Rocker’s Inn. Poți lăsa mașina acolo, jos, în drumul principal, sau mai poți urca puțin, dar drumul se tot îngustează și e cam greu să faci manevre. Pe o parte a drumului sunt câteva căsuțe cochete foc, apoi începe o potecuță printr-o pădure de coarne (care erau coapte la data aceea, nu mai mâncasem din copilărie) și în aprox 10 minute am ajuns la cimitirul catolic.

Cimitirul îți lasă impresii amestecate. Este lăsat de izbeliște dar sunt și morminte îngrijite, sunt și câteva mai recente, ale ultimilor nemți din comunitate, cruci din fontă vechi, puteți să încercați o vizită, măcar pentru drumul frumos până acolo și panorama de pe drum.

Muzeul Etnografic Victor Tăutu - De la fiare de călcat, sticle de bere și limonadă (cu bilă), aparat de făcut unt, diverse minereuri studiate de dânsul, port popular oltenesc sau din satele învecinate, în special Cărbunari, fotografii de epocă cu corul, care a fost mândria localității, fotografii de la sărbătorile satului, de la căsătorii și din zona lacului și cabanei de la Șușara, unde era promenada… și câte și mai câte, adunate de un om legat foarte mult de Sasca. Victor Tăutu a scris și o carte despre Sasca Montană (un extras se află înrămat și în Muzeul Germanității, al dlui Sporea), pe care ar vrea să o reediteze pentru că a mai adunat material informativ.

Nici domnul Tăutu nu a acceptat o taxă pentru vizitarea muzeului său pentru că a petrecut cu noi mai mult de o oră răspunzându-ne la întrebări sau spunându-ne tot felul de istorioare despre Sasca Montană de pe vremea romanilor, sau din perioadele când a fost ocupată de otomani sau austro-ungari, care au exploatat rezervele miniere din această zonă, în special cupru. Ne-a mai vorbit despre cea mai mare inundație a Nerei din 1910 și efectele ei, cum s-au mutat minerii la Anina după 1900 când s-au închis minele din Sasca, despre explozia de la Anina, când au murit aprox 200 de oameni, asfixiați cu gaz și cum a suferit când exploatarea și cercetările de la minele din Sasca au încetat și minele s-au închis de tot în 1978.

Am fi stat cu gura căscată mult și bine, ascultând poveștile domnului Tăutu, dacă n-am fi fost conștienți că dacă toți turiștii ar face la fel bietul om nu ar mai dispune de nici un fel de timp propriu.

Ar mai fi de văzut în zonă Magazinul de artizanat de la nr. 54 din Sasca Romană, dar era închis, pentru că proprietarii sunt din Cluj și vin ocazional acolo, dar indicatoare pentru el o să vedeți.

Concluzia este un rezumat al celor spuse deja…. Dacă îți propui o incursiune în Cheile Nerei înseamnă că îți place să faci drumeții, unele foarte lungi și să te bucuri de natura sălbatică din zonă. Mai înseamnă că n-o să duci lipsa orașului și a confortului pe care ți-l oferă o astfel de vacanță. Nu găsești în zonă drumuri bune și dacă ți-e milă de mașină ar fi bine să te mai gândești. Sunt doar câteva magazinele particulare de unde să îți iei absolut strictul necesar, magazinele acelea sătești de pe vremuri unde găseai chestii vărsate. Nu terase sau restaurante unde poți mânca și un singur loc de unde poți lua pâine pe vatră și covrigi, doar după un program de seară. Dacă vrei să te răcorești la o bere o poți face la Grădina de Vară cu localnicii, un fel de bufetul satului, dar experiența este extraordinară. Nu găsești o stație de carburanți ca să alimentezi mașina, ci trebuie să ajungi la Oravița la 30 de km distanță, pe drumuri proaste. Nici de shopping nu poate fi vorba în aceste sate uitate de lume, cu case vechi, multe părăsite, dar cu oameni calzi, pe lângă care nu treci fără să zică bună ziua/bună seara sau copiii săru mâna.

Dar toate minusurile menționate îți vor fi răsplătite cu mult mai multe plusuri, pentru că aici se întâmplă lucrurile simple și sănătoase.

---

VIZUALIZĂRI: 1975 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI