O întoarcere în timp, la Orheiul Vechi (IX)

TIPĂREȘTE

În a treia zi a excursiei noastre în Basarabia, am părăsit din nou Chişinăul, cam pe la orele amiezii, pentru a vizita complexul muzeal de la Orheiul Vechi.

De data aceasta am luat un microbuz din Autogara Centrală, situată chiar lângă Piaţa Centrală. Din Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, poţi ajunge acolo foarte uşor, mergând pe una dintre străzile Tighina sau Armenească, paralele între ele, care se întretaie cu bulevardul în partea sa inferioară.

Am cerut informaţii şi am cumpărat bilete de la unul dintre ghişeele autogării, apoi am luat microbuzul care merge la Trebujeni, raionul Orhei. Din Chişinău şi până acolo sunt cam 50 de kilometri, însemnând mai bine de o oră de mers cu microbuzul. La fel de bine, poate fi luat şi microbuzul de Butuceni, sat situat tot în cadrul comunei Trebujeni. Pentru cei care merg cu maşina proprie, trebuie urmat drumul principal spre oraşul Orhei, apoi, cu vreo 10 kilometri înainte de a ajunge acolo, trebuie făcut la dreapta, pe un drum secundar, care duce spre Orheiul Vechi.

De altfel, Complexul muzeal în aer liber Orheiul Vechi este situat chiar între cele două sate, Butuceni şi Trebujeni, având aspectul unei fortăreţe naturale, arcuită ca o potcoavă, la poalele căreia şerpuieşte, căutându-şi drumul, râul Răut. Peisajul este unul sălbatic, rupt de lumea înconjurătoare, cu piatră calcaroasă în care, din vremuri uitate, oamenii şi-au săpat sălaşuri. Abundenţa pietrei face ca, în satele din zonă, chiar şi gardurile gospodăriilor să fie ridicate din acest material, mult mai uşor de găsit şi mai ieftin decât lemnul. La rândul lor, casele sărăcăcioase, înşirate la poalele acestei fortăreţe naturale, îţi accentuează sentimentul că ai pătruns într-un spaţiu atemporal.

Potrivit lui Iorgu Iordan şi altor lingvişti importanţi, numele de Orhei este de origine maghiară, provenind din cuvântul compus „várhely”, care are sensul de „locul cetăţii”. Probabil că această denumire i-a fost dată de ostaşii maghiari sau secui, pe care vechii voievozi ai Moldovei i-au stabilit aici, în calea tătarilor.

Oricum, după cum sugerează această interpretare a denumirii, aici a existat o primă fortificaţie tracică, apoi getică, încă din mileniul I î. Hr.

Datorită poziţiei sale naturale de excepţie, locul a rămas interesant şi pentru migratorii care au ajuns pe aceste meleaguri. Astfel, în secolul al XIV-lea, tătarii din Hoarda de Aur au întemeiat aici o aşezare importantă, dotată cu caravanseraiuri şi băi publice. Această aşezare tătărească, numită Şehr al-Jedid, adică Oraşul Nou, a avut o existenţă scurtă, de prin 1340 până în 1368.

Tătarii au fost alungaţi de aici de către moldoveni şi astfel, de la sfârşitul secolului al XIV-lea, care corespunde cu perioada de început a Moldovei medievale, începe o nouă etapă a aşezării. Orheiul devine atunci una dintre cetăţile importante ale Moldovei, condusă de un pârcălab, care avea rolul de a împiedica atacurile adversarilor dinspre răsărit.

În secolul al XVI-lea începe decăderea acestei cetăţi, care va fi abandonată, iar noul oraş Orhei va fi construit la vreo 20 de kilometri de Orheiul Vechi. Această părăsire va avea efecte pozitive pentru cercetătorii de mai târziu, întrucât astfel s-au păstrat, până în epoca modernă, o serie de vestigii importante. Multe dintre acestea au fost duse în muzee mai importante, cum ar fi cel de la Chişinău.

Totuşi, s-au păstrat aici urme arheologice din toate perioadele însemnate ale aşezării. Cu toate acestea, vizitatorii nu trebuie să se aştepte la ruine dintre cele mai spectaculoase, întrucât aici elementul cel mai spectaculos îl constituie cadrul natural în sine.

Ajunşi aici, am coborât din microbuz chiar în faţa punctului de intrare în complexul muzeal. Aici am plătit intrarea de 10 lei moldoveneşti şi am vizitat cele câteva vitrine ale micului muzeu amenajat aici. Sunt expuse câteva dintre obiectele descoperite aici, provenite din toate etapele importante ale istoriei aşezării. Cele mai interesante obiecte sunt cele de provenienţă tătărească, frumos decorate în stil oriental.

Am traversat apoi râul Răut, pe podul situat în dreptul intrării în satul Butuceni, urcând apoi creasta pietroasă, de pe care se deschidea în faţa ochilor noştri o privelişte impresionantă. Întrucât, din spusele şoferului de microbuz care ne-a adus aici, am aflat că ultima cursă spre Chişinău era peste doar o oră, trebuia să ne mişcăm cât mai repede, pentru a valorifica puţinul timp avut la dispoziţie. Nu aveam posibilitatea să parcurgem în întregime arcul natural pe care se află vestigiile Orheiului Vechi. În plus, şi vremea era destul de ameninţătoare, cu un vânt puternic ce părea a aduce şi o eventuală ploaie.

Am putut vedea ceea ce a rămas din vechiul zid de apărare getic, apoi am ajuns şi la un grup de pietre aşezate circular, considerate a reprezenta tot rămăşiţele unui sanctuar getic. În această zonă există două biserici, una nouă, aflată încă în lucru, pe care am găsit-o închisă vizitatorilor, şi o alta, săpată în peşteră, care poate fi considerată drept principala atracţie dintre vestigiile păstrate aici. Mica mănăstire din peşteră se spune că ar proveni din primele secole ale statului moldovean, fiind lărgită, în timp, de către călugării care s-au perindat pe aici. În vecinătatea bisericuţei se află şi o cruce din piatră, considerată la fel de veche. Deasupra bisericii se înalţă o clopotniţă mică şi uşor înclinată.

Am intrat în bisericuţa rupestră, în care există un altar şi câteva obiecte modeste de cult, iar un bătrân călugăr vindea lumânări, iconiţe şi primea acatiste. De altfel, între cei doi călugări stabiliţi aici, pe de o parte, şi Ministerul Culturii şi conducerea muzeului, de cealaltă parte, s-a desfăşurat, în ultimul deceniu, un aprig conflict. Asta pentru că mica bisericuţă este un construcţie de patrimoniu, iar călugării au intervenit aici mai mult decât era cazul, săpând nişte trepte şi montând nişte geamuri termopan, ce afectează aspectul original al monumentului istoric.

Am constatat că, pe lângă intrarea principală, bisericuţa mai avea şi o alta, care dă înspre râpă, folosită în cazul unor atacuri neprevăzute. Lângă mănăstire, nişte copii vindeau mici reproduceri ale acesteia, împreună cu crucea de piatră din apropiere, realizate din calcar. Am cumpărat şi noi una, pentru a ne aminti de călătoria noastră aici.

După vreo oră de plimbare, ne-am întors pentru a putea prinde microbuzul, destul de aglomerat. Am constatat atunci că Orheiul Vechi este atractiv şi pentru turiştii veniţi de la distanţe mai mari. Împreună cu noi au călătorit spre Chişinău şi un grup de tineri polonezi, foarte gălăgioşi, precum şi câţiva ruşi, care veniseră aici pentru a face alpinism, pe o stâncă foarte abruptă din zonă.

---

VIZUALIZĂRI: 4405 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI