O plimbare la Giurgiu

@iulianic - Frumoasă această plimbare pe care ne-ați prezentat-o aici! Multe dintre fotografii mi-au adus prin fața ochilor ieșirea pe care noi am făcut-o la Tulcea în urmă cu vreo trei săptămâni. Drăguțe sunt și fotografiile, în special cele cu macii înfocați și cele cu navele ancorate în port. E bine că vremea capricioasă v-a permis totuși această mică escapadă!

@iulianic - Este perioada macilor... ce frumos! Am înțeles (de la un localnic) că e mare înghesuială la bărcile și hidrobicicletele cu care te poți plimba pe Dunăre. Chiar zilele trecute discutam cu cineva despre nava cu zbaturi „Cetatea”, care încă supraviețuia acum câțiva ani ancorată lângă podul Bizetz (probabil a fost tăiată și vândută la fier vechi). Mi-ar fi plăcut să văd un vas cu zbaturi....restaurat!

Dacă tot ați ajuns în Giurgiu aveați ocazia să vizitați expoziția de flori de mina maramureșene deschisă până în iulie 2016 la Muzeul județean „Teohari Antonescu”. (cjmaramures.ro/activitate ... sene-la-giurgiu). Poate cu altă ocazie...

@iulianic - Ca vechi giurgiuvean, chiar daca la anul implinesc 50 de ani de cand am plecat din Giurgiu pe alte meleaguri, nu puteam sa nu votez acest articol despre locul copilariei si adolescentei mele. Daca ar fi sa scriu, numai pe scurt despre ce stiu eu, mai corect ce imi amintesc despre zona cuprinsa intre podul Bizetz si port ar fi nevoie de multe pagini de hartie si cerneala in stilou. Asa ca, pentru a nu deranja pe altii, voi prezenta date pe care giurgiuvenii generatiei mele le cunosc si le va face placere sa si le reaminteasca.

Sa plecam de la Canalul Sf. Gheorghe (sau Plantelor in epoca comunista) si sa-l strabatem cateva sute de metri, inot, asa cum faceam noi, sau pe jos, ori cu o barca. Pe partea stanga, chiart de la pod, pana aproape de Siloz, este cheiul portului de marfuri. Da, acolo, pe canal functiona, sper ca mai functioneaza si acum, portul de marfuri. Cheiul a fost construit la inceputul secolului 20, in acelasi timp cu Silozul de cereale, de unde se facea exportul de cereale al Romaniei, mai ales in perioada interbelica. Podul Bizetz si elevatorul Silozului, pentru cei care isi mai amintesc erau trambulinele de pe care saream in apa. Personal nu am sarit niciodata de pe elevator (care ajungea si la 10 metri de apa, dar de pe arcada podului am sarit de mai multe ori. Sa nu credeti ca erau concursuri organizate de sarituri in apa si de multe ori eram alergati de Militie pentru distractia noastra.

In celalat capat al canalului, mai era un port, sau o rampa de descarcare a sfec lei de zahar pentru fabrica de zahar Popa Sapca.

Revenind la pod, dupa traversarea acestuia, pe malul drept al canalului era Trafag-ul, o fabrica de prelucrare a lemnului, care mai tarziu a fost mutata in zona industriala a garii Giurgiu Nord.

Mergand spre port, pe partea stanga, era gara Giurgiu Port, care pe langa linia industriala care mergea in Santierul Naval, avea si peron pentru trenuri de calatori. Nu stiu daca pe cladire mai troneaza vechea stema a Romaniei, in partea dreapta a cladirii, la etaj.

Dupa cladirea garii, tot pe partea stanga, era stadionul Dunarea, pe al carui gazon s-au facut remarcati printre altii „Misei „ Nasturescu (Rapid), Petrica Leseanu (Sportul Studentesc), Titi Mares (Farul Constanta), Pepi Iorgulescu (tatal lui Gino Iorgulescu), Stirbei (Progresul Bucuresti), Koszka (UTA Arad) si altii pe care imi cer scuze ca nu mi-i amintesc. Pe acelasi gazon in 1961 Cristian (fiul marelui calaret Felix Topescu) Topescu, devenea campion national de calarie, alaturi de Gheorghe Ranga, care in acelasi concurs cu 2.40 m, dvenea recordmen mondial la sarituri peste obstacole, categoria grea.

Pana la intrarea in port, pe aceasi parte stanga era bazinul si cladirea Santierului Naval, mult timp fabrica fanion a industriei giurgiuvene. Pe langa constructia de dragi, barje, slepuri, in santier se mai reparau si nave de calatori, sau se dezmembrau vase scufundate in Dunare in timpul razboiului. Iarna in bazin erau ancorate, pe langa salvatoarele care se ocupau de recuperarea navelor scufundate si navele de pasageri care pe timpul iernii erau in reparatii si intretinere.

Dupa Gara Fluviala si Capitania Portului, pe malul Dunarii era un strand, care in 1964 a fost desfiintat, iar in locul lui a fost construita o Fabrica de Prefabricate. Ar fi de mentionat ca portul in care ati fost dvs. a fost mereu numai pentru calatori, de aici plecand mai multe curse de calatori spre Tr. Severin, sau in aval pana la Braila, ori in croaziere cu navele Oltenita si Dunarea, pana la Viena.

Pe partea dreapta a soselei spre Port era un loc de plaja, poate cel mai frecventat in acei ani, balta Veriga, de unde pescuiam scoici mari cat palma si le duceam bunicii pentru a le gati, cum numai ea stia si de care ma leaga si o intamplare nefericita, decesul unui bun prieten si coleg pe plaja in vara lui 1969. In 1970 balta inca mai exista, dar am inteles, ca dupa ce fusese transformata in Exploatare Piscicola, acolo s-a construit o sectie a Combinatului Chimic si gara Giurgiu Sud.

Cam atat ar fi pe scurt, pentru ca as mai avea ce povesti despre aceasta zona unde mi-am petrecut copilaria si adolescenta.

In speranta ca nu v-am deranjat prea tare cu completarile mele, inchei urandu-va numai bine si calatorii placute!

PS. Din ce imi aduc eu aminte, in restaurantele din Giurgiu nu era mare traditie in mancaruri din peste. Faptul ca in Piata era o pescarie unde gaseai mereu tot felul de pesti, de toate marimile, iar in oras erau peste o suta de barci de pecuit si cel putin tot atatia pescari autorizati si sute de pescari amatori, cu permise de pescuit, facea ca doritorii de peste la restaurant sa fie prea putini.

Sărut mâna d-na Iulianic.

Mi-a plăcut foarte mult reviewul care m-a teleportat în vremuri frumoase din viața mea.

Am fost de multe ori pe faleza Dunării din Giurgiu, în special la Rest. Perla, pentru că așa se numea și în urmă cu multi zeci de ani. Aș putea scrie un review pentru că am multe fotografii.

Faleza Dunării și Rest. Perla au un trecut bogat. Despre acestea pot scrie de bine ori mai puțin bine. Giurgiu este aproape de orașul meu natal. Prima dată am mers singur când făceam rodajul la prima mea mașină și trebuia neapărat să fac un număr de km. într-un timp stabilit. Atunci priveam cu jind spre Ruse și acel turn de televiziune. In acele vremuri eu nu aveam voie să ies din țară, chiar din zona socialismului. Nu bănuiam atunci că în viitor voi traversa acel pod cât și Bulgaria, de peste 10 ori spre îndepărtata Elada ori Turcia.Tot în acele vremuri am mers cu încă o familie ca să mâncăm un pește bun la Rest. Perla. Nici vorbă. Am găsit numai friptură de porc și am zis ospătarului „Bine măi omule, bate Dunărea cu valul în peretele vostru și nu aveți pește” El a ridicat din umeri și atât. Altădată am fost păcăliți (nu în mod răutăcois) Făceam o scurtă plimbare pe Dunăre și vaporașul trecea pe sub Podul Prieteniei. Un marinar ne-a spus să privim în sus, ca să ne arate „nitul de aur” bătut în pod. Cu privirile ridicate, priveam de sub pod căutând nitul de aur, care de fapt nici nu era, timp în care am fost stropiți cu apă din Dunăre, spre hazul tuturor

Și acum despre Rest. Perla. Este localul unde singur mănânci un pește bun. Uneori este suprasolicitat. În urmă cu câțiva ani am mers special pentru o ciorbă de pește și am mâncat la portbagaj, în port, pentru că la Perla era o nuntă. De atunci ne-am învățat minte. Ultima dată am rezervat telefonic o masă și a fost bine.

Noi iubim Giurgiul și pentru că este și o poartă de plecare spre Orient (Turcia-Grecia).

Vă mulțumesc pentru frumosul review.

Nu puteam sa nu votez cand mi-am revazut primul loc de munca. Cladirea NAVROM-ului, nu restaurantul Perla.

Si pentru mine Giurgiu reprezinta un oras de care ma leaga amintiri placute si amuzante chiar. Aici am petrecut clipe de vacanta foarte frumoase (la sora mamei care a stat aici cativa ani) pe la varsta de 10-13 ani.

Sora mamei avea locuinta la bloc si cu vederea spre un camp, cariera de nisip si podul peste Dunare. Aici stiu ca mi-am luat-o intr-un an deoarece am plecat precum copii la joaca, ne-am intors la pranz ca sa lasam o soparla pe care o prinsesem eu si o luasem acasa ca si jucarie si plecam iar la joaca (mai aveam cu mine 2 veri mai mici cu 2-3 ani) nu inainte de a-i spune bunicii mele ca plecam la Vama.

Am mers la vama unde ne uitam la TIR-urile straine, am mers apoi la cariera unde ne jucam in nisip iar ziua s-a finalizat cu un gratar pe camp si unde toti copiii au adus de acasa cate ceva din frigider (noi eram musafirii de la Bucuresti .

Apoi am plecat la joaca (era deja ora 21) si spre norocul meu inainte sa ne ascundem le vad pe matusa si bunica care ieseau precipitate din bloc spre politie sa ne dea disparuti ca nu mai veneam acasa . Normal ca ne-am luat-o si nu ne-au mai lasat afara ziua urmatoare.

Si nu au fost singurele traznai facute (mi-am incuiat varul pe balcon vreo jumatate de ora, jucam Ping-Pong pe masa din sufragerie, etc) asa ca pentru mine ramane un oras drag si acord un mare vot.

@All - Vă mulțumesc tuturor pentru ecouri și pentru aprecieri!

Nu știu ce are Giurgiu – acest oraș de la Dunăre – că trezește atât de multe nostalgii. Îmi amintesc de faptul că și acum trei ani (când am mai scris despre Giurgiu) am avut nesperat de multe ecouri, cele mai multe favorabile.

Mă bucur că modestele mele rânduri au reactualizat anii copilăriei și vechile ei amintiri! Întotdeauna am fost de părere că cei care au trăit sau trăiesc într-un oraș, știu mult mai multe și pot scrie mult mai bine despre el comparativ cu noi, cei care suntem doar vizitatori de ocazie. Așadar, vă invit să scrieți!

@tata123 - Da, nu puteam rata o plimbare în vremea macilor și a salcâmilor înfloriți. Și cum cea mai la îndemână a fost cea înspre Giurgiu, într-acolo am și plecat.

Chiar pe Dunăre, atât cât am văzut noi, nu erau hidrobiciclete și bărci de agrement. Le-am văzut însă pe canalul Sf. Gheorghe, aproape de pod, unde este și un ponton mare (probabil pentru plajă, dar atunci nu era vreme de așa ceva).

Nu am știut de expoziția de flori de mină de la Muzeul Județean, dar chiar dacă am fi știut, atunci când am trecut noi pe lângă muzeu era prea târziu ca să mai fi fost deschis.

@liviu49 - Stadionul Dunarea, cel care a dat lumii sportive atâtea personalități, încă mai există. Sau, mai bine zis, pot spune că am văzut undeva, în drumul spre port, scris mare, "Stadionul Dunărea". Nu pot spune ce activitate sportivă se mai desfășoară acum acolo.

În altă ordine de idei, referitor la pește, este normal ca într-un oraș pescăresc – cu atâția pescari, cu o pescărie bine aprovizionată și probabil cu multiple posibilități de a-ți procura un pește bun, la un preț onorabil – localnicii să nu fie atrași de restaurante cu specific pescăresc. Dar, iată că venim noi și cei asemenea nouă, care la Dunăre vrem să mâncăm pește. Poate că am contribuit și noi la instaurarea unei tradiții în acest sens la restaurantele din port.

@Iulianic:

Păi dacă e vorba de amintiri, stai să vezi! Prin anii ´50 tata era medic de plasă (circumscripţie) în comuna Greaca înainte de asanarea lacului. Ţinea de judeţeana sanitară Giurgiu care îi trasase sarcina să vaccineze întraga populaţie împotriva malariei. Eu îmi petreceam vacanţele de vară la Greaca. Într-o zi tata m-a luat cu el în faeton (un fel de trăsură). Asistentul sanitar era şi vizitiu. Am mers ce am mers, a lăsat faetonul la un pescar şi toţi trei ne-am urcat într-o barcă cu care am traversat lacul Greaca ( lung de 20 km, lat de 8 km). A tras la mal pe o fâşie de pământ împădurită şi inundabilă unde era instalată şatra unor ţigani nomazi care locuiau acolo o lună-două . Mi-aduc aminte de cortul bulibaşei care ne-a invitat să mâncăm peşte la proţap şi pui fript pe jar, de galbenii de la gâturile ţigăncilor, de caii neînşeuaţi, de una bătrână care mi-a prezis că voi avea doi copii şi voi trăi mult (ea ce era să spună?) dar mai ales de dansurile înfocate şi fustele colorate care se roteau. La ordinul bulibaşei ţiganii s-au aşezat în şir indian şi într-un vacarm de nedescris s-au lăsat înţepaţi cu seringa. Alături pe nişte pirostrii seringile întrebuinţate fierbeau într-un cazan cu apă. Filmul ˝ Şatra˝a fost mic copil faţă de tabloul pe care l-am văzut pe malul Dunării.

@Michi: Stiti doar ca viata bate filmul.

@Michi - Descendenții nomazilor pe care i-ați vaccinat la Greaca acum nu mai sunt nomazi. Ați văzut vreodată satul Buzescu? O lume de basm, numai cu palate tot unu și unu.

@All - Pentru prima oară o fotografie de a mea (P01, cea cu macii înfloriți) este fotografia zilei. Deși nu râvneam la aceasta, surpriza a fost mare. Mulțumesc!