La plimbare prin Ţinutul Pădurenilor

TIPĂREȘTE

Anul acesta la întâlnirea de la Complex Diamond, Cinciş am hotărât, împreună cu colegul şi prietenul meu de pe AFA, @Claudiu Urjan, să ne luăm o zi în plus pentru a avea timp să ne relaxăm după oboseala drumului. Şi pentru că vineri aveam mai mult de o jumătate de zi la dispoziţie, ne-am făcut şi un plan de vizită a unor obiective aflate aproape de lacul Cinciş. Am ales să colindăm câteva sate din zona Munţilor Poiana Ruscă numită Ţinutul Pădurenilor, un loc promovat cu mândrie de regretatul Drăgan Muntean prin cântecele sale populare.

Despre portul şi obiceiurile locuitorilor acestui străvechi ţinut românesc a scris foarte frumos colegul nostru @ardeleanu' (vezi impresii), aşa că nu o să le mai repet şi eu. Voi povesti pas cu pas cum a decurs mica nostră aventură pe aceste meleaguri, pentru că, veţi vedea mai jos, am avut parte şi de o acţiune mai puţin chibzuită alegând să parcurgem un drum necunoscut şi oarecum riscant. Şi asta din cauza şoferului (adică subsemnatul). :))

La ducere am ales traseul prin Govăjdia, pentru a vizita ce a mai rămas din primul furnal de fontă cu flux continuu din Europa şi al doilea din lume. Drumul de la Cinciş trece prin Teliuc şi până la Govăjdia străbate un frumos defileu cu pârăul Runc în stânga şi este străjuit de creste montane acoperite de copaci sau stânci modelate în diferite forme de acţiunea naturii. Chiar dacă eram într-o perioadă când peisajele nu sunt ca atunci când totul este verde, frumuseţea locului ne-a obligat să facem mici popasuri pentru poze.

Unul dintre popasuri l-am făcut aproape de o curbă, unde am dat de un panou care ne indica în dreapta un drum forestier spre linia ferată îngustă supranumită ”Calea ferată minieră ardeleană”. Construită iniţial pentru aducerea minereului de la minele din apropiere la furnalul din Govăjdia, s-a prelungit mai târziu pe distanţa a 16 km până la uzinele din Hunedoara. Cum linia a fost dezafectată şi s-a păstrat în stare bună un tunel de 800 de metri, am luat decizia să urcăm cei 700 metri (atât indica panoul) şi să-l vizităm.

Aproape de un fost canton CFR am fost întâmpinaţi de lătratul a patru câini, dar cum dădeau din coadă ne-am dat seama că nu sunt aşa periculoşi şi am continuat să căutăm calea ferată şi tunelul. Am luat-o spre Hunedoara prin pădure, pe un drum aproape paralel cu şoseaua, şi calea ferată... nicăieri. Abia când am văzut resturi de travese îngropate de pământ ne-am dat seama că de fapt suntem pa terasamentul căii ferate. Am parcurs aproximativ 1 km (Claudiu mai mult) şi nu am găsit tunelul.

Coborâm la şosea, mă înciudez şi zic: ” Claudiu, noi am urcat bucata asta de munte degeaba? ” Ne îmbarcăm în maşină şi spre mirarea echipajului, în loc să o ţin spre Govăjdia, întorc şi urc la locul cu pricina. Ajunşi la canton lăsăm maşina şi de data asta mergem pe jos cca 1000 de metri în sensul opus, spre Govăjdia, dar nici aşa nu am găsit tunelul şi ne-am lăsat păgubaşi. Am rămas cu amintirea unor peisaje frumoase de pe terasamentul căii ferate, acum un drum situat deasupra şoselei principale.

Ajungem în cătunul Tulea ce aparţine de Govăjdia şi oprim să facem poze. În stânga şoselei, cocoţată pe un deal, se află Biserica Romano-Catolică construită în 1802, iar în dreapta un conglomerat pietros numit Stâncile de la Tulea. Următoarea oprire o facem la stăvilarul acumulării hidrocentralei de la Căţănaş. Hidrocentrala se află la 2 km în aval şi este cea mai veche din Ardeal. Din lipsă de indicator (sau poate nu l-am observat) am trecut pe lângă ea fără să ştim.

Pe un platou în vestul localităţii şi la confluenţa dintre pârâul Nădrag şi pârâul Runc, se află Furnalul de la Govăjdia care a funcţionat aici până în 1924. Pe panou se poate citi că aici s-a produs unele componente din fontă pentru turnul Eiffel din Paris şi fontă pentru obţinerea oţelului la Reşiţa pentru acelaşi turn. Se pare că această ”legendă” este infirmată de unele surse şi nici la turnul Eiffel nu s-au găsit dovezi în acest sens. Deşi aflat într-o stare avansată de degradare, furnalul a fost declarat în anul 2000 monument de arhitectură industrială.

La ieşirea din Govăjdia se terminat asfaltul şi intrăm pe un drum mai puţin prietenos cu maşina şi cu noi. După ce trecem de fosta carieră de dolomită şi calcar Crăciuneasa, suntem întâmpinaţi de o pancartă mare cu ”Bine aţi venit în în comuna Lelese”şi de o şosea asfaltată. Nu ne-am putut bucurat prea tare de ea, pentru că după numai 2-3 sute de metri a apărut indicatorul spre Alun, satul de marmură, următorul nostru obiectiv turistic. :(

”Doar nu vrei să spui că ăsta este drumul şi ai de gând să-l urmezi? ”- zice cineva din echipaj.

”Păi ăsta este singurul”- răspund în timp ce mă încadrez cu roţile maşinii pe făgaşul făcut de alte maşini care s-au încumetat să parcurgă acest drum înaintea noastră.

Înaintăm în pădure, drumul nepietruit şi neîngrijit devine din ce în ce mai rău, apar gropi cu noroi şi cât este maşina mea de înaltă, tot mai atinge unele dâmburi de pământ. Verific traseul pe GPS, pare în regulă, dar drumul devine din ce în ce mai imposibil. Ajungem într-un luminiş şi dăm de un grup de muncitori forestieri. Abia aici puteam să întorc (parcursesem 5 km din cei 14-15 cât măsura tot traseul) şi aş fi făcut-o dacă unul din muncitori nu mi-ar fi spus, după ce s-a uitat la maşină, că pot ajunge în satul de marmură pe acest drum.

După ce mai parcurgem cca 500 de metri prin gropi şi noroi... dispare şoseaua. :( ”Nenea ăla şi-a bătut joc de mine ”-zic în gând şi simt că mă cuprinde teama. Urc la nimereală printre doi copaci... acolo era drumul. dar frunzele acoperise făgaşul. Mai înaintăm un pic, apoi ieşim într-o vale largă, pe un drum pietruit şi exclam victorios: ”Gata, aţi scăpat! ” Abia acum le-a revenit glasul şi însoţitorilor mei. Dacă pe parcursul traseului eu am scos câte un cuvânt, ei au fost muţi de-a binelea. :))

Înaintăm aproximativ 4 km pe acest drum, maşina ne cam zdruncină, dar acum este cu totul altceva. Oprim la o intersecţie, în dreptul unui panou de informare turistică, şi aici vedem drumul cel bun pe care trebuia să ajungem în Alun. Coborâm şi ce să vezi?! Pe jos era marmură... Nimerisem pe drumul de marmură care începe la ieşirea din pădure, traversează Valea Pestişuluişi urca până în sat.

Citim pe panou că drumul este unic în România, are 10 km şi a fost construit cu marmura exploatată din cariera din sat. Dealtfel, toate casele din sat şi biserica sunt construite din marmură. Ca urmare a închiderii carierei (care a livrat marmură şi pentru Casa Poporului), astăzi satul este aproape părăsit, locuiotorii lui au migrat la oraş. Biserica este foarte frumosă, dar fiind încuiată, am vizitat doar exteriorul şi anexele, toate construite din marmură.

Facem un tur prin sat, vizităm şi cariera de marmură, aflată la 150 de metri de biserică, apoi ne întoarcem la Cinciş prin Poieniţa Voinii, satul unde se află casa memorială a lui Drăgan Muntean şi un mic muzeu al pădurenilor.

La marginea satului pe Dealul Cornetu are loc la sfârşitul lunii august Festivalul Pădurenilor, „inventat” la începutul anilor '80 de regretatul înterpret. În satul Ruda am trecut pe lângă o biserică din piatră, apoi am ajuns la Observatorul Turistic Măstăcăneţ, un turn de lemn cu imagini panoramice asupra munţilor din jur. Din păcate şi acesta avea lacăt la intrare.

După o oprire scurtă la intrare în comuna Ghelari, pentru o vizită exterioară a Bisericii Reformate, a urmat vizita la obiectivul principal al excursiei noastre, Catedrala Sfinţii Apstoli Petru şi Pavel sau Catedrala Pădurenilor, o construcţie imensă, cu scări dim marmură la intrare, despre care au povestit mai multe alţi colegi de site.

Cam aşa a decurs scurta noastră plimbare în Ţinutul Pădurenilor. Chiar dacă a avut şi momente de suspans (sau poate de aceea), a fost frumos şi de ţinut minte.

Vacanţe cât mai frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 3782 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI