„Eroilor, o stradă încremenită în timp”

TIPĂREȘTE

Nu mai știu exact când am aflat prima dată despre tururile pietonale gratuite organizate de ONG-uri în scopul de a prezenta turiștilor istoria și geografia locului respectiv. Poate acum câțiva ani, când mă documentam pentru o vizită în orașul bulgăresc Plovdiv, proiect care deocamdată nu s-a finalizat. M-am întâlnit cu același sistem mai târziu în Veliko Târnovo și, deși ne tenta ideea de a ne lăsa conduși de „specialiști”, am preferat totuși să explorăm orașul în legea noastră. Dar - precum în frumoasa alegorie a lui Paulo Coelho din „Alchimistul” - nici nu mi-a trecut prin cap că aș putea să dorm cu capul pe comoară după ce o căutasem asiduu peste mări și țări! Descoperirea întâmplătoare că și în orașul meu se organizează astfel de tururi pietonale mi-a adus un zâmbet larg pe față, deși tocmai ratasem unul extrem de interesant! Nu-i nimic, aveam să particip la următorul! „Eroilor, o stradă încremenită în timp”, așa se chema evenimentul ce era programat pentru după-amiaza zilei de sâmbătă, peste vreo 2 săptămâni, cu durată de o oră și jumătate. Virtualilor participanți li se promitea așa: „Învățăm în stradă istoria din cărți!” Uau! Cui nu i-ar plăcea o astfel de lecție de istorie „pe viu”?!

Sigur, Galațiul nu-i în momentul de față cine știe ce oraș turistic, dar asta nu e singura nedreptate cu care sunt contemporană, din păcate! Urmează un pic de istorie scurto-scurtissimo, vă rog! Stați liniștiți, n-o să vă iau de la neolitic, nici măcar de la Burebista, o să menționez doar că prima atestare documentară a micului port pescăresc s-a petrecut în 1445, că poziția sa privilegiată „la răscruce de vânturi”, pe malul unui fluviu bogat în pește, l-a făcut să prospere an după an, astfel încât la începutul sec. al 19-lea îl găsim nominalizat ca al treilea cel mai important oraș al României, după București și Iași, deși între timp fusese ars din temelii de trei ori și bântuit, după „moda vremii”, de tot felul de molime infecțioase. În perioada interbelică, Galațiul avea în jur de 40 de fabrici, activitățile comerciale erau înfloritoare, era gazda a nu mai puțin de 21 de consulate străine, deținea organisme europene de marcă, precum Comisia Europeană a Dunării, ceea ce-l făcea să fie un atractiv și exotic melanj de populații, culturi și stiluri arhitectonice. Din păcate, cel de-al doilea război mondial distruge o bună parte din oraș, inclusiv celebra și aristocrata Piață Regală, „buricul târgului”, despre care mai „vorbesc” în clipa de față doar niște cărți poștale alb-negru și sepia prin arhivele bibliotecilor...

... Vremea nu e chiar dintre cele mai prietenoase, dimineață a plouat un pic, dar acum nu mai plouă, deși nori amenințători se tot învârtejesc pe cer. Nici măcar nu e prea frig și, pornind cu elan spre punctul de întâlnire anunțat pe site, remarc că pomișorul meu nebun tocmai a înflorit! Da, la câțiva metri de blocul unde locuiesc e un cais mititel, dar foarte harnic, în fiecare an e primul care înflorește! De câteva zile l-am tot monitorizat dimineața, în drum spre serviciu și mă așteptam cumva ca acest eveniment să se petreacă azi! Și nici magnoliile din parcul de la „Spicul” nu mai au mult! Vremea asta urâcioasă e doar o glumă proastă, știu că primăvara e pe-aici, pe-aproape!

O iau la pas pe Str. Domnească și ajung în Parcul Eroilor, vis-a-vis de Prefectură; mai am timp să fac câteva poze (a câta oară?) înainte ca ghidul să apară. E unul din locurile mele preferate din oraș, Prefectura și Teatrul Dramatic din apropiere sunt printre cele mai frumoase simboluri interbelice gălățene, promit să vă povestesc despre ele cu altă ocazie. Iar Monumentul închinat eroilor Revoluției din 1989 se încadrează perfect în acest decor. Am timp și să rememorez momentul în care m-am îndrăgostit de orașul meu adoptiv: să tot fie vreo trei ani, era o dimineață blândă de vară, când s-a întâmplat să am vremea și dispoziția necesară să străbat fără grabă, la pas, zona veche a orașului: „Ce frumoasă e casa asta! Dar asta! Ce detalii, ce aliură! Oare câți ani o fi având?! Mulți, desigur, dar se ține bine bătrâna doamnă! Ce de case frumoase! Doamne, printre ce minunății mă învârt în fiecare zi și abia acum mi s-au deschis ochii! ” Cunoașteți sentimentul, sunt convinsă...

Galațiul e un oraș ciudat din punct de vedere al sistematizării, în sensul că nu are o piață centrală, ca alte orașe, ci mai degrabă o vagă zonă centrală, formată prin unirea în formă de L a două mari artere care-l străbat: Strada Brăilei, care începe de la intrarea în oraș dinspre Brăila/Tecuci și se așterne perpendicular taman în dreptul Hotelului Galați pe Strada Domnească; aceasta din urmă se duce un pic în dreapta, spre Dunăre, sub forma unei prelungiri, dar se continuă în stânga pe o distanță de vreo 4 km până dă în Traian și iese din oraș în direcția Tg. Bujor/Bârlad. Zona „de jos” a orașului, respectiv cea concentrată în jurul Străzii Domnești, este zona în care se mai păstrează încă multe din artefactele interbelice, deși aspectul general este departe de a te duce cu gândul la acea perioadă. Sunt ONG-uri în Galați care luptă întru acest demers (pietruirea Străzii Domnești și transformarea ei în stradă pietonală cel puțin în week-end, reabilitarea clădirilor, toaletarea părculețelor, instalarea de corpuri de iluminat stradale retro și împodobirea lor cu jardiniere etc.). Dacă te gândești bine, lucruri de bun-simț, nu imposibil de realizat, care ar reda orașului o parte din farmecul lui apus... Personal, sunt destul de sceptică, la cum se mișcă lucrurile pe aici, că voi trăi să văd și asta, dar... never say never, nu?!

Să revenim la oile noastre. Strada Eroilor, obiectul vizitei noastre de azi, se întinde pe o distanță de vreo 600 de metri între Domnească și Traian, intersectând pe la mijloc o altă stradă importantă, N. Bălcescu. Este una dintre zonele care s-au conservat cel mai bine, în sensul că multe din case au scăpat cu daune minore după bombardamentele din cel de-al doilea război mondial. Vine și ghidul, un tânăr cu zâmbet frumos și vorbă graseiată, pe care aflu că îl cheamă Ciprian și ne adunăm toți (să tot fim vreo 25-30 de oameni, plus un... cățel!) în jurul lui. Mulți îl cunosc deja pe Ciprian, se pare că au mai participat la tururi organizate de el, unii sunt membri în ONG-uri asemănătoare, este și un domn despre care aflu că e cel care a „salvat” o superbă casă veche de pe Domnească și imediat devine un zeu în ochii mei.

Ghidul își începe explicațiile povestindu-ne că istoria străzii noastre începe undeva pe la jumătatea sec. 19, când serdarul Grigore Codreanu cumpără terenul și îl parcelează, în scopul de a vinde loturile de case. După moda vremii, ulița care străbate domeniul ia numele proprietarului, așa că vreme de aproximativ un secol se numește Hudița Codreanu, întinzându-se, ca și acum, între Calea Domnească și Hudița Largă (azi, Traian). În perioada stalinistă, numele i-a fost schimbat în Vîșinski, pentru ca după numai 12 ani să se numească Strada Primăverii. Denumirea de Eroilor i s-a dat după 1989, ca să se asorteze cu părculețul din fața Prefecturii, unde a fost ridicat Monumentul Revoluției.

Chiar pe locul unde se află parcul au existat până pe la 1960 două case care i-au aparținut lui Mihai Duca, important avocat interbelic, însurat cu Ecaterina, una din fetele Malaxa. Despre familia de industriași Malaxa se știe că a fost una dintre cele mai reprezentative în perioada interbelică; familie de aromâni din Munții Pindului, s-a stabilit în România în a doua parte a sec. 19, iar numele sugerează meșteșugul olăritului, cu care se pare că se ocupau înaintașii lor.

Înainte de a merge mai departe, ghidul ne recomandă să ne abatem atenția asupra primei case din colț, de pe partea stângă a străzii, despre care știm că în prezent este sediul unui partid politic important; intrarea principală se află pe Domnească, dar una din laturile sale dă spre Eroilor. Admirăm împreună bogăția elementelor Art Deco de deasupra celor două ferestre înalte și aflăm că stilul a fost importat în Europa din tânărul stat american pe la începutul sec. 20 și are mai multe caracteristici, printre care motivul pachebotului transatlantic (linii orizontale sau verticale paralele, geamuri asemănătoare hublourilor, acoperiș în trepte), precum și vegetația luxuriantă din Mările Sudului (flori, frunze, liane, păsări etc). Despre această casă se știe că un anume Pepino Zanicos i-a lăsat-o ca dotă fiicei sale, Antipi Melissaratos la 1943; războiul a plantat-o însă pe Antipi definitiv în țara sa natală, Grecia, casa devenind proprietate a statului român odată cu decretul de naționalizare din 1950. În prezent, a fost revendicată de fiul lui Antipi, Aristide, aflându-se în proces de litigiu cu Primăria Galați.

Mai departe, ne deplasăm trupurile pe partea stângă a străzii și atenția către cea dreaptă, unde Ciprian ne arată o casă albă, cu elemente neoclasice (coloane ionice încastrate la mijlocul zidului exterior și de-o parte și de alta a ușii de la intrare; „nodul lui Solomon” stilizat la aerisirile de sub streașină). Este prima casă a familiei Malaxa, pe care Panait Malaxa o dă ca dotă fiicei sale, Ecaterina, la nunta acesteia cu vecinul avocat Duca, proprietarul caselor din colț.

În continuare, ni se prezintă casa de la nr. 6, o clădire galbenă extrem de frumoasă, în stil Belle Epoque, cu o fațadă decorată cu coloane încastrate și cu 4 ferestre înalte, deasupra cărora se află ancadramente triunghiulare sau rotunjite. Sub frontonul ascuțit, este un mic basorelief, pe care distingem doi putti (bebeluși), un glob și o corabie, alegorie pe care Ciprian ne-o traduce ca „dragoste de cunoaștere și de călătorie”. Tot Panait Malaxa a fost primul proprietar al aceste frumoase case construite se pare în ultimii ani ai sec. 19. În prezent e locuită și a fost cumpărată de foștii chiriași, fiind destul de bine întreținută. Lipită de ea, găsim o altă minunăție (chiar nu înțeleg de ce nu am remarcat-o niciodată până acum!): casa acoperită în totalitate cu ceramică smălțuită, despre care Ciprian ne spune că e una dintre puținele din Galați care pot fi încadrate într-un stil arhitectonic unitar, numit Second Empire, stil tipic celei de-a doua jumătăți de secol 19 în Franța. Ne atrage atenția și asupra figurilor umane din piatră ce străjuiesc ferestrele și streșinile casei, așa-numiții mascarones, elemente ce provin din stilul gotic și care aveau rolul de a proteja locuința respectivă, alungând spiritele rele. Ca și vecina ei, casa a aparținut tot familiei Malaxa, iar în prezent este în proprietatea foștilor chiriași.

Vis-a-vis, la nr. 3, ni se prezintă Casa Tigaroff, după numele celui ce a dispus ridicarea sa în 1889, an ce stă mărturie pe frontonul de deasupra intrării. Poarta de fier forjat poartă inscripția 1890, ceea ce înseamnă că gardul a fost construit un an mai târziu. În 1921 proprietarul a vândut-o mai vechii noastre cunoștințe, Mihai Duca, după război a fost naționalizată, iar azi e sediul unei farmacii. De remarcat ar fi faptul că actualul proprietar a văruit fațada în roz-somon, o nuanță destul de departe de bejul-gălbui care se mai păstrează încă pe ceilalți pereți exteriori. În plus, demersul este și absolut ilegal, deoarece zona de stradă dintre Eroilor și Bălcescu este declarată zonă istorică și aici n-ai voie să faci niciun fel de modificare. Deși problema a fost semnalată autorităților de cel puțin 2 ani, se pare că până în prezent lucrurile nu s-au schimbat.

Traversăm din nou pe partea stângă a străzii și ne dispersăm temporar în părculețul de lângă Consiliul Județean. Nu pot să nu remarc forsiliile înflorite ce par să lumineze atmosfera cu galbenul lor aprins, precum și pâlcurile de toporași suavi răspândite prin iarbă. Ne regrupăm însă repede în jurul ghidului nostru, care ne prezintă acum casa de peste drum, vecină cu cele descrise mai devreme, în care a funcționat până în 1929 Regimentul 3 Jandarmi. Ne mai spune că ultimile două geamuri din dreapta au fost cele de la biroul comandantului și ne atrage atenția asupra cornișei superbe, asupra feroneriei deosebite a ușii de la intrarea estică, precum și asupra micilor coloane ionice ce decorează zonele de sub ferestre.

Lângă ea, la nr. 10, stă părăsită și tristă o clădire care a auzit cândva multe râsete de copii, adăpostind până în urmă cu câțiva ani Teatrul de Păpuși „Guliver”, primul de acest gen din țară. Numită și Casa Beștelei, după primul său proprietar, a fost și sediul Consulatului Turciei, pentru o scurtă perioadă de timp, la finele sec. 19. Aflăm că e una dintre cele mai vechi case din oraș, construită în mod evident în perioada când Galațiul nu era electrificat; luminatorul holului central stă mărturie în acest sens. Mărturisesc că n-am intrat niciodată în ea atunci când se putea, copiii mei mergeau însă destul de des la teatru „cu clasa” când erau micuți. În prezent, casa se pare că s-a născut într-o zodie norocoasă, căci a fost cumpărată de o firmă de construcții, de la care ne așteptăm că va avea puterea financiară s-o recondiționeze și s-o pună la treabă, indiferent care va fi aceasta.

Ne îndreptăm atenția asupra frumoasei clădiri a Consiliului Județean, o bijuterie bejulie cu brâuri și ancadramente albe, discret decorate, care a adăpostit Consulatul Cehoslovaciei între 1936 și 1938. După invazia acestei țări de către Germania Nazistă, a adăpostit Consulatul Germaniei, iar în perioada comunistă devine casă de oaspeți a Partidului Comunist, fiind cunoscută în folclorul local și drept „casa lui Ceaușescu”. După 1989, înainte de a se instala aici CJ Galați, a fost vreme de vreo 10 ani sediul Inspectoratului Județean pentru Cultură (Casa Artei). Se află în vecinătatea unui mic, dar cochet parc, iar în spate sunt amenajate locuri de parcare. Având un stăpân de seamă, este una dintre cel mai bine întreținute case din oraș, sau cel puțin așa arată. Tot CJ îi aparțin încă două clădiri din vecinătate: cea care se află perpendicular pe linia străzii, în capătul dinspre Bălcescu și cea de peste drum, către care ne îndreptăm acum la recomandarea ghidului nostru.

Casa Colognomu se cheamă aceasta, desigur după numele celui care a ridicat-o la final de secol 19. Intrarea somptuoasă de pe latura vestică se termină cu fronton triunghiular, iar ușa arcuită este străjuită de-o parte și de alta de câte două coloane ionice, iar deasupra, de chipul lui Hermes, patronul comercianților (de unde putem să ne facem o idee despre treburile cu care se ocupa proprietarul). În 1928, moștenitorii vând casa familiei Calavrezos și... aici intervine domnul care a refăcut minunata casă de pe Domnească și, motivat de faptul că face cercetare pentru a susține un doctorat în istorie, completează pe ici, pe colo explicațiile lui Ciprian. Aflăm astfel că la Muzeul Cuza există un birou extrem de frumos decorat, care ar fi fost făcut cadou Elenei Cuza de către doamna Calavrezos și despre care documentele vremii spun că ar valora „cât o casă bună”. Încerc să scotocesc prin memorie, căci am fost la Casa Cuza când cu Noaptea Muzeelor, dar desigur că nu găsesc nimic!:(Evident, memoria va trebui împrospătată cât de curând! După război, familiei Calavrezos i s-a pierdut urma în Grecia natală, iar casa a ajuns, previzibil, în mâinile statului român, care continuă s-o administreze și azi.

Rămânem pe aceiași parte a străzii, doar pentru că de aici se poate vedea mai bine casa de peste drum, de la nr. 11, ]b]Casa Rachigide, probabil cea mai veche de pe stradă, cunoscându-se anul exact al ridicării sale, și anume 1876. Intrarea de pe latura estică este impresionantă, ușa dantelată din fier forjat e străjuită de imitații de coloane și apărată de o copertină multilobată de sticlă mată alb-albastră, dar în rest nu arată chiar grozav, tencuiala s-a desprins pe alocuri, lăsând să se vadă porțiuni ale zidului de cărămidă. Discutăm un pic și despre casa lângă tocmai care ne-am oprit, la nr. 28, unde în prezent sunt mai multe cabinete medicale. Ciprian ne atrage atenția asupra porții metalice care are incrustat în mijloc anul fabricației: 1894. Casa se pare că a fost inițial tot în proprietatea familiei Malaxa (era o practică a vremii ca bogătașii să construiască locuințe spre a le vinde sau a le închiria); din 1915 o găsim deținută de doctorul Haimovici, care în timpul războiului este nevoit să fugă în Israel și s-o „doneze” statului român.

Iar ne mutăm pe partea cealaltă, de unde se vede cel mai bine fațada sudică a casei-culă de la nr. 32. Impresionante sunt decorațiunile de factură neoromânească ale „turnului”, dar și brâul de sub streașină, în care predomină elemente ale simbolismului creștin: motivul viței-de-vie, semnificând renașterea și aripile de heruvimi, ce au rolul de a proteja locuința. Tot creștine sunt și simbolurile Trinității - cele 3 cercuri de sub fiecare fereastră, geamul trilobat al turnului. Vis-a-vis, la nr. 17, este o altă casă cu brâu floral sub cornișa originală, cu decorațiuni discrete deasupra ferestrelor, cu intrarea estică flancată de frumoase coloane ionice. Păcat că locatarii ei nu par să fie oameni cu dare de mână!:(

„Una caldă, una rece”, deoarece lângă ea se află Casa Deleanu, într-o stare excelentă, fiind recent renovată de către Camera Notarilor Publici, al cărui sediu a devenit. A fost construită în 1920 de către Th. Deleanu, comerciant de mare succes, proprietarul fabricii de conserve și cutii metalice „Greierul”. După mine e una dintre cele mai frumoase case din Galați, cu mai multe corpuri asimetrice lipite între ele, cu decorațiunile ei de ipsos alb aplicate peste pereții galbeni, cu mica streașină din fier forjat de deasupra intrării, iar felul cum a fost renovată e un exemplu de „așa da”!

... Și am ajuns, în sfârșit, la intersecția cu Str. N. Bălcescu! Nu, nu trebuie să disperați, nu mai avem mult, ce-a fost mai greu a trecut!

Ne oprim pe trotuarul de lângă fosta Policlinică Municipală, actualmente sediu al Facultății de Medicină (nu mi-a plăcut niciodată această clădire comunistă și urâtă!) ca să admirăm peste drum, în dreptul semaforului, Casa generalului Cotruț. Un corp de clădire cu treimea din mijloc mai proeminentă, un turn semicircular cu acoperiș țuguiat într-o parte - nu se poate să nu-ți abată gândul spre un mic palat! Probabil că asta a și fost în zilele sale de glorie, când proprietarul său era considerat, pe bună dreptate, un erou național. Cotruț era doar locotenent-colonel atunci când a început Războiul de Independență. Pe 12 ianuarie 1878, a fost unul dintre principalii protagoniști în bătălia de la Smârdan, fiind cel care a înfipt drapelul românesc pe reduta cucerită după grele lupte, în care și-au pierdut viața peste 600 de ostași. A doua zi, Monitorul Armatei scria: „Victoria de la Smârdan câștigată în ziua de 12 ianuarie este una dintre cele mai frumoase ale României. Luptători din acea zi, România vă admiră! ” După Smârdan, luarea Vidinului se pare că a fost mult înlesnită, ducând în final la victoria trupelor românești. Din păcate, casa arată azi deplorabil, cel puțin în sezonul rece, când iedera care o împodobește vara este uscată: ferestre fără geamuri, tencuială căzută, tabla de pe acoperiș ruginită...

Traversăm Bălcescu și după ce depășim casa generalului Cotruț, ni se recomandă să aruncăm o privire peste gardul unei coșmelii „moderne”, către o casă pitită în fundul curții, despre care aflăm că a aparținut unui avocat numit Tomazi, a cărui poveste mă înduioșează. Tomazi a urmat cursurile apropiatului Colegiu V. Alecsandri și, deși sărac, s-a dovedit a fi un elev atât de meritoriu, încât i s-a oferit o bursă pentru a studia Dreptul la Paris. Ca tânăr avocat, se întoarce în orașul natal, unde își construiește o carieră de succes și o avere pe măsură. La bătrânețe a fost îngrijit de un frate și o soră, cărora le lasă prin testament mobila sa de lux, însă casa, terenurile cultivate cu viță-de-vie și conturile sale sunt încredințate Primăriei, care are datoria să înființeze o bursă de studii pentru tinerii săraci. Și există un document ce pomenește despre un anume Ion Popa, de asemenea absolvent al Colegiului Alecsandri, care beneficiază de această bursă Tomazi pentru a studia Dreptul la București!

În continuare, la nr. 40 ne reîntâlnim cu frumoasele clădiri ale Cercului MIlitar, construite de la început (sfârșit de secol 19) spre a fi destinate scopului actual. Aspectul arhitectonic de stil florentin se datorează arhitectului italian tocmit, pe numele lui Bruno Tosca. Ridicarea corpului din spate se pare că a cauzat daune serioase casei lui Tomazi, ceea ce l-a făcut pe acesta să dea în judecată constructorul. Nu mai apucă să vadă acest proces finalizat; îl câștigă însă post-mortem, iar banii rezultați vor fi vărsați în contul aceleiași burse de binefacere. Cercul Militar este bombardat și suferă mari stricăciuni în timpul războiului, dar este refăcut și azi arată bine, cel puțin pe dinafară (în interior se pare că au fost distruse iremediabil decorațiunile și sobele originale, dar nu bombele au fost vinovate, ci ignoranții comuniști). Ciprian ne atrage atenția asupra ușii de la intrarea corpului de la stradă, terminată în arc frânt, de influență otomană.

Se mai discută un pic despre stiluri arhitectonice, participanții la tur dovedesc că au fost elevi ascultători și încearcă să recunoască la câteva case elemente de Art Deco sau neoromânești. Continuăm să ne deplasăm și traversăm din nou pe partea stângă, de unde putem admira feroneria balconului Casei Irimia Melinte, ce are fix în centru o monogramă cu anul 1880 și inițialele I. M. Păcat că restul casei se renovează grosolan, cu termopane albe și tencuială de ciment în partea inferioară!:(Imediat lipită de ea, ne întâlnim cu Biserica Reformată (jur că n-am știut că avem așa ceva în Galați!), destul de modestă după înfățișare (și Ciprian ne confirmă că la fel este și înăuntru, putând fi „vizitată” prin bunăvoința vânzătoarei de la magazinul SH alăturat). Aflăm că a fost ridicată în 1924 și că totuși această biserică este funcțională, deși pentru un număr mic de enoriași (15-20), o dată la două duminici, când vine să slujească aici un preot reformat de la Constanța, după ce mai ia încă 4 persoane din Brăila în mașina personală.

Rămânem cu atenția pe partea stângă a străzii, unde ni se arată la nr. 43 o casă lungă, destul de simplă, în care se pare că la 1905 a funcționat Baia Populară a dr. Paul Horovitz. După numai un an, clădirea a fost afectată sever de un incendiu, alături de vecinele sale dinspre Hudița Largă (care în prezent nu mai există, au fost „dezmembrate” și vândute cărămidă cu cărămidă de către unii reprezentanți ai populației brunete a orașului). Doctorul vinde ruinele unui grec pe nume Andrei Anghelopol, care o repară de mântuială și încearcă s-o autorizeze, dar nu reușește, fiind „ajutat” și de vecinii care fuseseră și ei afectați de văpaie. N-are ce face și repară temeinic casa, ce stă în picioare de atunci bine-mersi până în zilele noastre. Ziarele vremii descriu ca pe o picanterie exotică faptul că aici se putea face baie „la butoi”! ;)

Iar a venit rândul părții drepte a străzii și nu mai avem decât două clădiri de examinat, o Prințesă și-o Cenușăreasă. Începem cu cea de-a doua, Casa Benisache, ce își trăiește probabil ultimile zile de agonie sub ochii noștri neputincioși!:( Construită pe la începutul sec. 20, a fost vândută ulterior unui comerciant grec, pe nume Papagheorghiu care a deținut-o până la decretul 92/1950, când a revenit statului român. A fost revendicată după 1990, dar moștenitorii n-au arătat niciun interes să investească în ea și au lăsat-o pur și simplu la cheremul vandalilor. Intrarea estică, flancată de coloane, se încăpățânează să rămână „în picioare” și poartă pe creștet un superb fronton (m-am întors la fața locului ieri, pe o vreme superbă, să-l pot admira în voie). Ciprian ne spune că a avut nebunia de a cerceta pe interior ruinele casei și a fost surprins să descopere în fostul vestibul urme ale unor fresce murale înfățișând zei greci! Cuvintele sunt de prisos...

Prințesa se cheamă Casa Ținc și, după mine, dacă s-ar acorda premii caselor gălățene, ar merita cu prisosință una dintre medalii! Se află la intersecția Eroilor cu Traian și stă mândră pe poziție de mai bine de un secol! Constantin Ținc s-a născut în Giurgiu la 1857 și studiază la București, devenind inițial asistent de farmacie, iar mai apoi farmacist. După 3 ani de la absolvire, în 1886 „prinde” mult-râvnitul post de la Galați, unde devine un personaj respectat, dovedind seriozitate și profesionalism. În 1899 dispune construirea unei case în formă de L, cu două niveluri: la parter își instalează una dintre cele mai moderne oficine, iar la etaj vor fi camerele de locuit ale familiei. Arhitectura de influență vieneză se remarcă prin combinarea de mare efect a decorațiunilor florale realizate în stuc cu rânduri de cărămidă aparentă. Farmacistul Ținc s-a remarcat pe plan profesional, multe din preparatele sale câștigând medalii la expozițiile europene, cât și pe plan politic; a avut două mandate de primar și unul de consilier comunal, candidând din partea liberalilor. Farmacia Ținc a funcționat în scopul pentru care a fost creată până în 1989, când este închisă din motive de... șubrezeală. În 2004 intră totuși pe lista monumentelor istorice și beneficiază de ample lucrări de renovare, fiind transferată ulterior de la Ministerul Culturii către Consiliul Județean. În prezent, adăpostește o secțiune a Muzeului de Istorie Galați, și anume Muzeul Colecțiilor, care încearcă să reproducă stilul de viață al protipendadei gălățene interbelice.

... Nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul (pe care oricum l-am depășit lejer) și când a trebuit să-i mulțumim destoinicului nostru ghid și să ne luăm rămas bun de la el! Oricum, dacă ar fi fost după mine, aș fi luat-o de la capăt chiar în clipa în care turul s-a terminat. A fost o experiență extraordinară, care mi-a redeschis apetitul pentru astfel de povești și dorința de a le aprofunda, spre a înțelege mai bine de unde venim și încotro ne îndreptăm...

Am avut dreptate și primăvara a explodat în culori și miresme în ultimile zile. Asta înseamnă că vremea e numai bună pentru colindat străzile vechi ale orașului, pentru observat detalii pentru care până acum ochii mei n-au fost suficient de deschiși. Ieri am re-editat „pe repede înainte” plimbarea pe Eroilor și am surprins în fotografii alte unghiuri, altă lumină. Zilele viitoare voi continua cu alte zone ale orașului, mă gândesc să încerc să imaginez un ghid pietonal pentru turistul ce vine să viziteze Galațiul. Oricum, dacă voi reuși, veți fi primii care-l vor afla! :)

---

VIZUALIZĂRI: 4061 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI