Muzeul Zonei Pescărești din Jud. Galați - pădurea Gârboavele, Galați

TIPĂREȘTE

Nu mai țin minte de câți ani nu ne-a mai prins 1 Mai muncitoresc acasă! De fapt, rezervasem ca tot românul care se respectă la AI în Bulgaria, ba fusei sursă de inspirație și pentru alții, dar programul lui Tati a suferit modificări importante ce interferau cu minivacanța noastră, așa că a trebuit să anulăm. Și iată-mă încercând să-mi umplu timpul liber cu chestii interesante; nu că n-ai avea ce face dacă ai sta, pur și simplu, în casă! :)

Prima zi mi-am dedicat-o mie și doar mie, adică am scris articole pentru AFA. A doua zi am participat la o acțiune foarte interesantă cu ocazia aniversării clădirii Palatului Administrativ din Galați - operă a părintelui arhitecturii românești, Ion Mincu (sper să-i vină rândul să vorbesc despre ea). Duminică seara a apărut și Tati în peisaj, dar marți dimineață avea să plece iar. Păi și luni nu facem noi nimic împreună?! Vremea era superbă, cald, dar nu caniculă (cât iubesc temperaturile astea!), soarele râdea peste un cer perfect, fără fir de nor! Exact, era păcat să stăm în casă, trebuia să ne găsim ceva de făcut pe coclauri!

Și-am găsit. „Hai la Gârboavele, că n-am mai fost de mult! Și-am auzit că s-a extins muzeul satului, să vedem și noi... ” Gârboavele e o pădurice de foioase situată nu departe de Galați. Se iese prin nordul orașului, apoi după comuna Vânători se face stânga, spre Târgu-Bujor și Bârlad și după vreo 3-4 km, iar stânga spre pădure. Este unul din refugiile preferate de week-end ale gălățenilor (și nu numai), adăpostind o grădină zoologică, o imensă zonă de picnic (și chiar aveam să constat cu bucurie că în timpul scurs de la ultima mea vizită a fost amenajată cu simț de răspundere), terenuri de sport.

Pe vremea lui Ceașcă, în pădure funcționa și o tabără de copii (Tati are amintiri frumoase din acea perioadă), dar acum totul e în paragină, ca și vechile mâncătorii. Există încă un restaurant celebru prin anii '90, cu un nume enervant pentru mine, care veneam din Regat - Pi Buni - dar nu știu dacă mai funcționează, noi am vrut să mâncăm după ce am vizitat muzeul și nu era deschis. Există și un complex bengos, numit Stejarul, împrejmuit cu gard metalic, bine întreținut și în continuă expansiune (după cât am putut să ne dăm seama din exterior, căci și ăsta pusese lacătul pe poartă) - are restaurant, spații de cazare și piscină; din ce-mi amintesc din verile precedente, prețurile nu-s pentru oricine. Ultima oară am fost acolo la o nuntă, toamna trecută, dar asta nu se pune, nu se cheamă că l-am vizitat, am venit și am plecat pe o beznă desăvârșită...

Am identificat destul de ușor intrarea în muzeu (există și indicatoare în acest sens încă de la șosea) și am parcat mașina pe marginea drumului (este o parcare amenajată în zona zoo, dar e destul de departe, vreo 600 m). În stânga, la umbra copacilor, am zărit câteva foișoare din lemn, toate arătau la fel: o masă dreptunghiulară, două băncuțe de-o parte și de alta și un acoperiș în V deasupra, să te protejeze de soare sau intemperii. Din loc în loc e amplasat câte un grătar și multe coșuri de gunoi. Toate foișoarele erau deja ocupate, unii mâncau, alții încă evoluau la grătar, fiecare grup cu muzica lui, dar la un nivel decent (la plecare, aveam să ne întâlnim și cu mașina jandarmeriei, semn că petrecăreții nu-s chiar de capul lor la pădure). Grătarul nu e deloc sportul nostru preferat, dar oricum, mi-a plăcut ce-am văzut.

Ne-am îndreptat atenția însă în partea opusă, unde, dincolo de gardul de lemn, se zăreau ceva căsuțe, iar din foișor răzbăteau versurile cântate ale unui rapsod popular. Până am ajuns la poartă, melodia s-a și terminat, cântărețul zise că asta fuse, ne întâlnim mâine la ora 11 (era vreo 12:30 sau poate un pic mai mult). N-am regretat că am ajuns la spartul târgului, păsărele ce ciripeau prin copaci asigurau un fond sonor liniștitor și foarte plăcut!

Am înaintat pe aleea principală, foișorul rotund era undeva în față, un iaz în stânga și dincolo de el o casă lungă, cu acoperiș de stuf. Am ocolit iazul în direcția casei, fiecare pas al nostru stârnind un adevărat exod al broaștelor din iarba din apropiere. Cunoșteam genul de casă tradițională din zona noastră - cu pereți din chirpici văruiți în alb, cu ferestre mici, cu o tindă îngustă delimitată de bârne de lemn pe care se sprijină acoperișul îmbrăcat în stuf - cel mai bun izolator termic, după părerea specialiștilor. Pe petecul de iarbă din față erau plantate flori roșii și galbene și asta mi-a plăcut mult; dacă mă gândesc bine, chiar m-a înduioșat, știind cât de săraci erau locuitorii simpli ai acestei zone acum o sută de ani! Păi îți arde să pui flori în fața casei când abia ai ce da copiilor de mâncare?! Poate că da, poate că așa merg lucrurile înainte...

Ne-am oprit un pic în fața intrării, să citim explicațiile de pe micuțul panou. Ceea ce aveam să vedem imita o cherhana tradițională zonei Prutului Inferior și Zonei Dunării Inferioare, la scară supradimensionată (deoarece clădirea e menită a adăposti în același timp obiecte de patrimoniu, birouri, precum și expoziții tematice sau activități culturale). Cherhanaua era o construcție modestă, situată în imediata apropiere a apei, fiind destinată primirii și sortării peștelui, precum și depozitării sau reparării uneltelor de pescuit.

Înăuntru ne-a învăluit o plăcută răcoare și un morfeic semi-întuneric. Am căscat ochii la fotografiile expuse pe pereții adiacenți intrării și parcă ni s-a părut mai luminos un pic spațiul după câteva minute; bine, știu, se cheamă acomodare, am învățat la școală :). Am remarcat în stânga un război de țesut ce părea autentic, apoi ne-am îndreptat spre zona mai îndepărtată, unde erau aliniate de-a lungul pereților tot felul de obiecte și de manechine îmbrăcate în port popular, menite a ilustra activitatea principală legată de destinația acestei clădiri - pescuitul. Nici nu era greu să ne imaginăm scenele reprezentate: un bărbat și o femeie, ambii în picioare, încercând să direcționeze o lotcă pe bălțile vecine Dunării; doi pescari manevrând coșurile de pește; o fetiță stând pe o rogojină la umbra colibei de paie; o femeie torcând lâna, așezată pe o laviță decorată tradițional... O sumedenie de unelte, unora le ghiceam utilitatea, la altele ne uitam ca mâța-n calendar.

Noroc că ne ciocnirăm de un tip - și ce să vezi, cine era?! Taman o cunoștință de-a noastră și taman ghidul acestui muzeu! „Vreți să vă fac un tur?” Mai întrebi?! Și făcurăm tur cu ghid personal, nici nu visarăm noi așa noroc! (Înțelesei totuși pe parcurs că omul e disponibil de fel, mai ales grupurilor, dar dacă vrea cineva să-i pun o vorbă bună, doar să dea de știre!)

Aflarăm de la dl. V că Muzeul Zonei Pescărești s-a contopit cumva cu mai vechiul Muzeu al Satului „Petru Caraman” (dacă înțelesei eu bine), fiind rezultatul unui proiect câștigat de Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, implicând fonduri europene în valoare de 2 mil de ron. Investiția fiind recentă, rezultă că în acest sezon de vizitare (până în noiembrie a. c.) nu se percepe taxă! În afară de cherhana, mai există 6 case tradiționale răspândite prin pădure la scurtă distanță între ele, ce încearcă să pună în evidență cele 3 zone etnografice: Covurlui, Tecuci-Zeletin și Galați. Totul a fost construit de la zero, pentru că materialul specific îl reprezintă vălătucii de chirpici (în principiu, un amestec de paie și balegă de la animale) pe structură de lemn, cu acoperiș de stuf; ori, casele de genul ăsta nu pot fi strămutate, se ridică pe loc. Am aflat că mai există în județul Galați doar 2 persoane ce cunosc tehnica executării acestor acoperișuri specifice, iar ca mână de lucru principală au fost aduse 6 femei iscusite din Cavadinești. Pentru cei ce doresc să urmărească evoluția lucrărilor, am găsit pe youtube acest filmuleț: https://www.youtube.com/watch?v=FmVK55acNcY

Am depășit foișorul și am avut plăcuta surpriză să constatăm că totul se desfășoară într-un veritabil parc, străbătut de alei și amenajat cu bănci; chiar și albia unui râuleț a fost reprodusă; din păcate, se pare că n-am fost chiar așa de cuminți încât să ne pună și apă prin ea!:) Prima gospodărie ne aștepta undeva în stânga, ascunsă parțial după un gard de lemn, la umbra copacilor. Gospodărie din Vădeni - avea să ne lămurească panoul explicativ de la intrare (dealtfel, urma să întâlnim peste tot astfel de panouri explicative în română și engleză, însoțite de mici schițe, ca la alte muzee cu ștaif pe care le mai vizitaserăm).

Gospodăria e compusă din mai multe acareturi, desigur, dar noi ne-am precipitat spre căsuța din față - parcă era căsuța piticilor; mică și albă, cu o prispă îngustă sprijinită pe bârne groase de lemn, cu ușa amplasată un pic asimetric, cu câte două ferestruici de-o parte și de alta... Casă cu etac - așa era prezentată; ce-o mai fi și asta?! Am urcat cele 3 trepte și am deschis ușa, să aflăm deci...

Casa e formată din două încăperi - odaia și tinda. Odaia era zona destinată traiului comun și conținea soba de gătit, cu plită. Aceasta se afla amplasată perpendicular pe peretele comun cu tinda, despărțind odaia în două, lăsând în spate un mic spațiu, numit „etac” - dl. V ne-a explicat că în etac dormeau părinții, iar pe lavița/lavițele din odaie copiii (uneori și „de-a lungul” sau pe două rânduri „de-a latul”). Totul frumos decorat - eu, care sunt o mare iubitoare de „cârpe” tradiționale, m-am extaziat maxim: cearșafuri albe terminate cu dantelă croșetată, macate roșii de lână țesute la război, peretari (carpete de perete, cu rol dublu - decorativ și de izolare termică) în frumoase motive geometrice și în tonuri calde, ștergare și perne cusute. Toate aceste obiecte de tezaur folcloric au fost donate sau cumpărate.

În plus, cele trebuincioase gătitului - oale și ulcele de lut frumos smălțuite. Podelele de pământ erau lăsate descoperite sau, pe zone restrânse, erau acoperite cu rogojini țesute din paie. Încă un obiect de decor pe care aveam să-l găsim în toate celelalte gospodării - războiul de țesut; imaginați-vă că totul, absolut totul era făcut în gospodărie! Nu existau magazine și malluri! (Dl. V ne povestea că așa își începe expunerea copiilor care vin să viziteze muzeul.) Firele (de in, bumbac, cânepă, lână) se torceau, se vopseau și apoi se țeseau pânzele. Femeile cu asta se ocupau cât era iarna de lungă, la lumina chioară a opaițelor; fiecare fetiță mai mare de 10-12 ani devenea automat ucenică, nu putea spera la măritiș dacă nu învăța să execute toate aceste operațiuni!

Ultima etapă era croirea hainelor (și aici pot să zic că sunt în stare să port o discuție decentă, căci am studiat problema când mi-am cusut ia după aceleași cutume ca și străbunicile noastre) - nu existau tipare, totul era croit în forme simple geometrice, pătrate, dreptunghiuri, cel mult triunghiuri. Măiestria și geniul abia acum se exprimau - în modelele cusute, în culori, în desene; nimic nu era lăsat la voia întâmplării, totul avea un înțeles! O haină populară este de fapt o poveste cusută!

A doua încăpere, de dimensiuni aproape egale cu ale odăii, era tinda - neîncălzită, vara avea rol de spațiu comun, iar iarna era atelier de lucru pentru bărbați, ce reparau aici uneltele agricole sau folosite la pescuit.

Când am ieșit, dl. V ne-a semnalat chiler-ul lipit de casă, în dreapta - o încăpere micuță, cu rol de depozit de obiecte de uz gospodăresc sau de unelte agricole. Ne-a arătat și sandoala, o construcție mică, triunghiulară, din stuf, cu rol de magazie, precum și coșărul cu coteț - tot din stuf, pe structură de lemn, cu două niveluri, coteț de porci la parter (goger) și depozit de porumb la etaj. În imediata apropiere am găsit și coștereața, cu alte cuvinte adăpostul păsărilor de curte.

”Ce-i asta?” am întrebat referitor la construcția mică, împletită din nuiele, ce ne întâmpinase chiar în dreapta intrării. „Aici stătea cloșca!” Măi, să fie! „Și Grivei?” „Acolo - Grivei!” și ne-a fost indicat un adăpost minuscul, abia observabil, lipit de gard. E clar, era de preferat să te naști cloșcă, nu cățel!

Era vremea să ne fie deschisă ultima ușă, cea a casei mai mici din stânga. Asta era bucătăria de vară - o singură încăpere împărțită în două de soba cu plită, în spatele căreia se amplasa de obicei un pat îngust din nuiele. În sezonul cald, aici se desfășura întreaga activitate, aici se dormea în nopțile mai răcoroase, că în celelalte oamenii se odihneau direct pe prispa casei, pe rogojini acoperite cu țoale.

A doua gospodărie ne aștepta nu departe, tot pe stânga aleii principale, dincolo de un gard din nuiele împletite, împodobit într-un colț din abundență cu liliac parfumat. Casa cu ascunzătoare - Cavadinești am citit pe panoul de la intrare.

Prima structură ce ne-a atras atenția a fost saia-ua, de formă rotundă, destinată exclusiv ovinelor. Dl. V ne-a indicat micuța groapă săpată în jurul stâlpului de susținere central; oile erau așezate în cerc, cu fețele spre exterior. Astfel, urina era direcționată să se scurgă spre gaura din mijloc, altfel fiind iritantă pentru copitele animalelor.

Ni s-a prezentat apoi așa-numitul samaluc, o construcție de mari dimensiuni, din nuiele împletite pe structură de lemn. Aceasta e de fapt o mare magazie cu 3 compartimente: adăpostul animalelor mari (cai și vite), cu pereții căptușiți pe interior cu lut, să izoleze termic mai bine; depozitul de fân (necăptușit, pentru o mai bună ventilație); atelierul de confecționat împletiturile de nuiele.

Un spațiu separat era atribuit adăpostului pentru râșniță, o mică încăpere în care este expusă o moară rudimentară cu piatră de râu, folosită pentru măcinarea grosieră a cerealelor (așa-numita uruială destinată hrănirii animalelor).

Folosința coșărului o cunoșteam deja de la gospodăria precedentă; diferența era că acesta avea acoperișul prelungit pe o latură, creând sub el un veritabil adăpost pentru atelaje și unelte agricole.

Și a venit rândul casei, eram curioși să vedem care-i treaba cu ascunzătoarea aia! Structura locuinței era aparent tot bicelulară, cu odaie și tindă. Odaia nu ținea cât toată lățimea construcției, ci o porțiune din ea era transformată în tainiță secretă, a cărei intrare era mascată în spatele sobei și acoperită cu un peretar. Dl. V ne-a explicat că acesta era singurul mod în care locuitorii își puteau apăra puțina agoniseală și câteodată chiar pe ei înșiși de frecventele invazii ale migratorilor!

Am părăsit cu un pic de nostalgie casa cu liliac și ne-am îndreptat apoi către ultima gospodărie de pe partea stângă, cea din Cahul (în prezent, Moldova de peste Prut). Mai mărișoară un pic aceasta, ușă centrală, câte două ferestre mari de-o parte și de alta (și dl. V ne-a atras atenția asupra oglinzii încastrate în peretele exterior, folosită de bărbații casei spre a se bărbieri). Interiorul este compartimentat și el simetric; dincolo de tinda îngustă și lungă cât toată casa, există o cămară mică pe mijloc și câte o odaie în fiecare parte.

Doar una din ele e însă dotată cu sobă, cea din stânga. Am admirat și aici frumusețea ornamentelor textile de pe lavițe și de pe pereți, măsuța rotundă de lemn pregătită cu câteva vase de lut, rafturile simple pentru depozitat puțina veselă; podeaua de pământ acoperită cu o rogojină de paie. Am revenit în tindă - ne-a atras atenția bota, un vas de lemn cu o formă ciudată, pentru păstrat sau transportat apa (și dl. V ne-a confirmat că într-adevăr se păstrează multe ore proprietățile fizice ale apei într-un asemenea recipient!). În cămară am găsit câteva vase gospodărești mai mari, printre care am recunoscut ciurul și dârmolul, pentru granulații diferite (de unde expresia „a trece prin ciur și prin dârmol”). Dar și 3 păpuși de lut dormind cu mâinile pe piept în niște cutiuțe - paparudele ce erau folosite în ceremonii speciale pentru alungarea secetei.

Ne-am mutat în odaia din dreapta, „cea bună” după cât se pare - podeaua acoperită cu preșuri țesute, ornamentele mai dichisite. În plus, locul de păstrare a hainelor bune - culmea, adică o bârnă fixată sub tavan, precum și lada de zestre - un cufăr de lemn cu splendida pictură exterioară ușor atinsă de patina vremii. Pe măsuța de la fereastră se aflau o mașină veche de scris, câteva fotografii, o cruce de lemn și o iconiță. Deasupra - portretul celui ce a împrumutat numele muzeului, Petru Caraman, realizat în creion de Corneliu Baba în 1947. Petru Caraman, conform wiki, s-a născut în Vârlezi, Galați la 14 dec 1898 și a murit la 10 ian 1980 în Iași. A fost „un savant român, folclorist și filolog, exclus de la catedră de regimul comunist.” Asta e povestea scurtă-scurtisimă, mai multe puteți citi aici:http://revista.memoria.ro/?location=view_article&id=269

Și a venit vremea să traversăm în direcția Gospodăriei din Măstăcani, deasemenea adăpostită în spatele unui gard din nuiele împletite. Am recunoscut și aici coșărul și saia-ua, cu destinații identice precum cele descrise anterior. În continuare, un element nou - pătulul păsărilor - o platformă acoperită, pe care păsările de curte se cocoțau cu ajutorul unei scări, ce era ulterior îndepărtată; astfel, prădătorii nu mai puteau ajunge la orătănii pe timpul nopții.

Incinta cuprinde însă 2 case, una mai mare și alta mai mică. Cea mare se chema căsoaia și era locuită de bătrânii familiei, iar casa mică se construia ulterior pentru mezin, când se căsătorea. Legea nescrisă a comunității zicea că acesta avea datoria să rămână în gospodăria părintească pentru a avea grijă de acareturi și de cei vârstnici.

Ambele locuințe au structură bicelulară, cu odaie și tindă. Aici am întâlnit războiul de țesut rogojini și melița, un instrument ce ajuta la separarea firelor de paie, a cărui utilizare (și dl. V ne-a făcut o demonstrație) face un zgomot înfiorător; de unde și vorba „îți merge gura ca o meliță”. Am admirat și câteva împletituri de paie (dintre care unele extrem de reușite și de... moderne încă!).

Următoarea vizitată a fost Casa-ascunzătoare, fostă casă de preot din zona Tecuci. De coșăr nu vă mai zic, că era cam la fel cu celelalte, dar și aici am învățat un cuvânt nou: chimnița - o magazie măricică, făcută din bârne groase de lemn, utilă pentru păstrarea fructelor și legumelor, atelajelor, vaselor pentru prelucrarea strugurilor.

Casa, deși micuță, e un pic altfel decât celelalte, în sensul că este dotată și cu beci, cu intrare separată din exterior (dar nu numai - vom vedea). Prispa-i și ea mai înăltuță, 3 trepte a trebuit să urcăm! Tinda e micuță, doar un pătrat decupat în suprafața odăii, care are formă de L. Ascunzătoarea se află după sobă, mascată de o intrare minusculă - doar cât să încapă un adult târându-se. De obicei, această intrare era acoperită cu peretar și cu un obiect de mobilier. Ce e interesant e că ascunzătoarea comunică și cu beciul! Ne-am delectat un pic cu frumoasele decorațiuni textile și am pornit mai departe.

Pe un spațiu comun, în dreptul acestei ultime case e reprodusă și o fântână cu cumpănă. Mi-a plăcut mult și troița de lemn înconjurată de flori - nu știu cât de specifică zonei o fi, dar e frumoasă!

A venit rândul ultimului ansamblu, către care ne-am îndreptat curioși, atrași de lotca ce se odihnea lângă gardul de nuiele și de năvoadele întinse peste tot, prin curte și pe pereții caselor. Ansamblu de locuit din zona Măstăcani - Oancea - Pașcani - așa scria pe panoul de la intrare, pe care mai citim că modul de construcție a caselor era asemănător: structură de rezistență din pari, grinzi și căpriori din lemn; pereții întăriți apoi cu împletitură de nuiele, ce se lutuia pe dinăuntru și pe dinafară; la final se „umplea” acoperișul cu stuf.

Prima de lângă poartă e casa din Pașcani (azi Vlădești), formată din tindă și odaie, precum ne-am obișnuit. Particularitatea constă în faptul că aici soba e comună ambelor încăperi, cu vatra în tindă, unde se gătea. Iarna, jarul se muta și spre capătul orb din odaie, să se încălzească și aceasta. Tinda era și locul unde bărbații reparau uneltele, iar odaia adăpostea și nelipsitul război de țesut.

Casa din Măstăcani are și ea ceva specific - lipsa tavanului deasupra tindei și prezența podului (singura casă cu pod). Sus se depozitau grâne sau diverse materiale și se ajungea din tindă, cu ajutorul unei scări mobile.

Ansamblul mai conține câteva construcții particulare: chivnița din Oancea - o încăpere dreptunghiulară săpată în pământ, folosită pentru păstrarea alimentelor sau vinului; ghețăria din Oancea - la fel, săpată în pământ, destinată conservării peștelui pe blocuri de gheață tăiate iarna din bălți, ce alternau cu straturi de paie; gogineața porcilor și coștereața păsărilor de curte.

Ne-am îndreptat agale către ieșire, mulțumindu-i gazdei noastre pentru ospitalitate, simțindu-ne îmbogățiți de această experiență. Ne-a plăcut mult vizita la muzeul satului, pentru mine chiar a fost ceva inedit, căci nu am copilărit în zona asta, spre deosebire de Tati, pe care una-două îl auzeam exclamând: „Fix așa era/aveam și la mamaia, la țară!” Nu mai știu cine a zis că nu ne putem clădi un viitor solid dacă nu știm de unde venim, dar sunt perfect de acord cu asta!

Am fost mândră de felul cum a fost conceput muzeul, sigur că ar mai fi multe de făcut, că e micuț, că nu se compară cu omologul său din Sibiu sau București. Ajutat de un pic de promovare, cred că își va găsi publicul-țintă, care va înțelege că vizitarea acestui loc reprezintă un mod plăcut și instructiv de a petrece o oră-două într-un decor lipsit de poluare, amintind de adevăratele vetre ale satelor noastre. De aceea, vă invit ca, dacă treceți prin zonă, să nu ocoliți Muzeul Zoonei Pescărești din Gârboavele!

---

VIZUALIZĂRI: 2083 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI