Liceul și Academia (2). Plus Muzeul Național de Arheologie

TIPĂREȘTE

PLATON ȘI ACADEMIA

Platon era de neam nobil, „un mare sportiv, de repetate ori decorat în război. Dar, la vârsta de douăzeci de ani, l-a cunoscut pe Socrate și, la școala acestuia, a devenit un autentic intelectual. A fost, poate, cel mai silitor elev al maestrului, pe care l-a iubit cu pasiune, așa cum îi era de altfel și firea. Din motive familiale, s-a văzut amestecat în marile evenimente care au urmat morții lui Pericle: teroarea oligarhică a lui Critias și a lui Carmide, sfârșitul acestora, restaurarea democrației, procesul și condamnarea lui Socrate. Toate acestea l-au zdruncinat și au făcut din el un fugar.” (I. M.) A trecut prin Megara, Cirene, Tarent, Siracuza. Aici, Dionis I, tiranul orașului, l-a arestat și l-a vândut ca sclav. A fost cumpărat și eliberat de un admirator din Cirene; acesta nu a vrut să ia înapoi cele 3000 de drahme, pe care le strânseseră între timp familia și prietenii atenieni.

Folosind acești bani și un teren pe care îl moștenise în apropierea vechiului gimnaziu Akademos, Platon a pus, în 387 î. C., bazele unei școli care este considerată a fi cea dintâi universitate a lumii: Academia. Studenții nu plăteau taxe; dar, întrucât erau aleși doar din familiile cele mai bogate, exista obiceiul ca ei să facă donații generoase. (Spre deosebire de Socrate, care a fost un democrat autentic, Platon era un reacționar, de-a dreptul; cu toate acestea, Socrate a fost ucis de atenieni, în timp ce Platon a fost răscumpărat din sclavie, iubit în timpul vieții și înmormântat cu onoruri.)

Nu se făcea o distincție clară între profesori și elevi, dar se făcea deosebire între membrii cu vechime, învățați, și cei proaspăt admiși, învățăcei. Se știe că două femei au studiat cu Platon la Academie. Nu exista o programă de studiu, probabil că participanții își semnalau unii altora întrebările care îi frământau și încercau, împreună, să le găsească un răspuns, folosind metoda socratică. Sunt cunoscute și titlurile unor prelegeri pe care Platon, apoi urmașii săi la conducerea școlii, le-au susținut în fața auditoriului. Se spune că, deasupra intrării, era scris: „Să nu intre aici cel care nu cunoaște geometrie!” .

Locul în care a ființat Academia era, din cele mai vechi timpuri, sacru pentru Atena: o pădure de măslini închinată zeiței protectoare a orașului, care găzduia un templu al Dioscurilor, Castor și Polux. O legendă spune că Akademos, un erou local, le-a dezvăluit acestora unde o ascunsese Tezeu, regele cetății, pe sora sa, Elena din Troia – astfel, salvând orașul de la distrugerea sa de către troieni. (Să remarcăm calitatea morală a eroilor greci: Akademos - un delator, Tezeu – un sperjur, Odiseu - un mincinos, Agamemnon – ucigaș al propriei fiice ș. a. m. d.). Dioscurii erau patronii Spartei, fapt care a salvat pădurea de măslini în timpul asediului Atenei în Războiul Peloponesiac. Dar care nu a mai avut putere în timpul atacului romanilor lui Sulla din 86 î. C. : aceștia au tăiat-o (la fel ca pe cea a Liceului), folosind lemnul în fabricarea de arme pentru distrugerea zidurilor Atenei și Pireului. Și, dacă Liceul a fost ulterior reconstruit, Academia nu și-a mai revenit niciodată după acest moment: au existat, în perioada romană, școli neoplatonice, care au funcționat, însă, în alte locații.

Se știa despre Academie că se află dincolo de poarta Dipylon (ale cărei urme sunt vizibile în actualul sit arheologic Cerameicos), la șase stadii (cam 1,5 km) către nord-vest, nu departe de Colonos (locul de baștină al lui Sofocle). Situl Academiei a fost redescoperit în sec. XX, când orașul a ajuns să se extindă până în actualul cartier Colonos. Zona a fost excavată de către arheologi, amenajată și transformată în parc.

Nu am ajuns până acolo, în primul rând pentru că nu am găsit informații pe nicăieri înainte de plecare – poate vor ajunge alții. Accesul este gratuit (pe net, unii reproșează că se plimbă câinii printre vestigii) și pot fi văzute: ce a mai rămas din Calea Sacră (drumul către Eleusis), din vechiul gimnaziu, și chiar o construcție în care se crede că a funcționat Academia lui Platon. Există și un mic muzeu interactiv, tot gratuit. Fotografii ale parcului pe Google maps: google.com/maps/place/Pla ... 9!14m1!1BCgIgAQ

Se poate ajunge pe jos, cam jumătate de oră din stația de metrou Kerameikos, sau cu autobuzul 051, care se ia de la stația de metrou Metaxourghio, până la stația Kratylou.

ARISTOTEL ȘI LICEUL

„Aristotel venise la Atena de la Stagyra, o micuță colonie din Tracia. Părintele său fusese medicul de casă al lui Amintas (tatăl lui Filip al II-lea și bunicul lui Alexandru cel Mare), la Pella – și acesta l-a inițiat în studii de medicină și de anatomie. Dar, cunoscându-l pe Platon, i s-a întâmplat ce i se întâmplase și lui Platon cu Socrate: vocația sa și-a schimbat drumul, și i-a rămas vreme de douăzeci de ani învățăcel.” (I. M.)

Când a murit Platon, a plecat în Asia Mică, apoi, în 343 î. C., Filip l-a chemat la Pella, pentru a deveni educatorul fiului său, Alexandru. S-a achitat atât de bine de sarcină încât Alexandru la prețuit tot restul vieții, iar Filip, drept mulțumire, l-a numit guvernator la Stagyra. După ce și-a încheiat mandatul s-a întors la Atena și, în 335 î. C., a închiriat câteva încăperi în gimnaziul Likeyon, unde a întemeiat o nouă școală, care a dăinuit în timp sub numele de Liceu. Să spunem că și Cynosarges, cel de-al treilea dintre gimnaziile celebre ale Atenei avea, pe lângă el, o „universitate” , condusă de Antistene (discipol al lui Socrate) și urmașii săi. Iar Likeyon fusese folosit pentru „învățământul superior” începând cu un secol înainte, de către Protagoras, Socrate, Isocrate și chiar, la început, de către Platon.

„Spre deosebire de Academie, în întregime aristocratică, Liceul își recruta elevii din păturile de mijloc. Dar contrastul nu se oprește aici: el cuprinde și fondul predării, și metoda de predare. Aristotel a pus accentul mai ales pe știință: el și-a împărțit elevii în grupe, încredințând fiecăreia dintre ele sarcini precise. Unii trebuiau să strângă și să catalogheze pești, scoici sau organe de animale; alții, studiau caracteristicele și răspândirea plantelor; iar alții alcătuiau o istorie a gândirii științifice. Mintea sa nu opera cu lirisme iluminate și cu previziuni poetice, ca cea a lui Platon, ci cu inducții bazate pe fapte experimentale.

Diminețile zilelor sale, toate la fel, le dedica lecțiilor cu studenții săi. Nu le preda de la catedră, ci plimbându-se de-a lungul porticurilor (peripatoi = drum în jurul a ceva), de la care a rămas numele metodei sale, peripatetică, adică „la plimbare” . La amiază, deschidea și publicului profan ușile; în fața acestuia ținea conferințe despre probleme mai elementare.

Dar cel mai mult se ocupa de îngrijirea bibliotecii, de grădina zoologică și de muzeul natural. Ca să le organizeze a beneficiat, desigur, de ajutorul financiar al lui Alexandru care, în plus, a dat poruncă tuturor vânătorilor, pescarilor și exploratorilor să trimită la Liceu tot ceea ce ei ar fi considerat că prezintă interes științific.

În Atena, Aristotel nu era prea popular, din cauza relațiilor sale cu stăpânul din Macedonia. După moartea lui Alexandru, a fost acuzat de impietate – obișnuita scuză, la care se recursese și contra lui Socrate. Aristotel a înțeles că este inutil să se apere și a părăsit, pe ascuns, orașul. Nu vreau – a spus el – ca Atena să își păteze mâinile cu alt păcat împotriva filozofiei. A fost condamnat la moarte în contumacie.” (I. M.) Ironia este că, deși aparent scăpase, a murit în mai puțin de un an, în 322 î. C.

Șef de școală a devenit Teofrast, care a condus Liceul timp de 34 de ani, fiind foarte iubit de către studenții săi. „La un moment dat, a fost acuzat, și el, de impietate – și a fugit din Atena. După câteva zile, negustorii din cartier s-au pornit să protesteze în fața Adunării: Teofrast fusese urmat în exilul său de sute de elevi, toți clienți ai prăvăliilor lor, care nu mai aveau acum cui sa-și vândă marfa. Așa că, nu din spirit de dreptate sau de dragul filozofiei, ci ca să nu se strice mezelurile și cașcavalul, Teofrast a revenit triumfător la Liceul său, unde a rămas până la moarte.” (I. M.)

Teofrast a fost un biolog, înainte de a fi un filozof. Urmașul său, Strato, a fost un fizician. După ei, școala a decăzut, poate tocmai din cauza specializării sale științifice – contrar spiritului grec, speculativ. Interesant este că biblioteca lui Aristotel a supraviețuit, într-un fel sau altul. În 86 î. C., a fost rechiziționată de Sulla și trimisă la Roma, unde scrierile sale au fost copiate și traduse în latină. Ulterior, au fost traduse în arabă, filieră prin care, în jurul anului 1000, s-au întors în Europa și au influențat decisiv gândirea Evului Mediu. Amănunte despre toate acestea se pot găsi, din link în link, plecând de la en.wikipedia.org/wiki/Lyceum_(Classical).

EXPOZIȚIA HADRIAN ȘI ATENA, MUZEUL NAȚIONAL DE ARHEOLOGIE

Sar de la una la alta... Cu puțin înainte de a ne termina vizita în Muzeul Național de Arheologie (frumos prezentat pe acest site aici: vezi impresii), în sectorul dedicat sculpturii din epoca romană, era anunțată o expoziție temporară, Hadrian și Atena, căreia în era alocată o singură sală. Ce am văzut acolo este surprins în pozele atașate.

Despre Hadrian (76-138 d. C., împărat din 117 – expoziția aniversează 1900 de ani de la urcarea pe tron) și dragostea sa față de Grecia știam mai demult: am vizitat acum trei ani Villa Adriana, la Tivoli, prilej cu care mi-am mai amintit ce am învățat la școală ????. Pentru pasionații de literatură, semnalez Marguerite Yourcenar - „Memoriile lui Hadrian” , care poate fi descărcată folosind link-ul cartigratis.com/products/ ... ile-lui-hadrian.

Am pomenit numele lui Hadrian în review-ul precedent, când am vorbit despre Noua Atenă și, dacă voi reuși, am să revin mai pe larg la acest iubitor și binefăcător al Atenei. Este împăratul care a readus Grecia clasică în atenția contemporanilor săi; mai mult, a făcut o modă din a arăta și a te comporta la fel ca atenienii din vremea lui Pericle (sec. V î. C.). De exemplu, a impus purtarea bărbii. Romanii, după ce au cucerit Grecia, în sec. II î. C., nu au apreciat din cale afară moravurile lumii pe care au supus-o (deși i-au recunoscut întâietatea culturală): le considerau efeminate și decadente. Toți liderii Republicii Romane și toți împărații până la Traian (cu excepția lui Nero, un alt admirator al Eladei) apar în portrete cu fața rasă; începând cu Hadrian, timp de două secole, toți sunt bărboși.

Să revin: ceea ce m-a nedumerit în expoziția amintită a fost prezența a circa 30 de portrete sculptate în marmură, ale unor persoane care păreau a fi reprezentat ceva în vremea în care au trăit, identificate colectiv prin termenul kosmētai – pe care nu îl mai întâlnisem niciodată. Așa că mi-am dat temă pentru studiu. Iată ce am aflat (în caz că mai interesează pe cineva):

În epoca clasică, kosmētes este o persoană responsabilă cu asigurarea disciplinei printre efebi, în cei trei ani pe care aceștia îi petreceau în gimnaziile publice; în reprezentările de pe vasele de ceramică, este omul cu bățul în mână ????. Era o funcție electivă, Adunarea poporului desemnându-i pe cei care urmau să o îndeplinească din rândul bărbaților de peste 40 de ani.

În epoca elenistică (sec. III-II î. C.), Atena și-a pierdut autonomia: „nu mai era posibilă nicio inițiativă reală în domeniile hotărâtoare ale legislației și politicii financiare; hotărârile judecătorești erau supuse jurisdicției de apel a regelui macedonean; raporturile externe erau în întregime în mâinile acestuia. Nu e de mirare că gimnaziul a devenit centrul real al vieții civice grecești – nu Adunarea, și nici Sfatul – și că gimnasiarhul tinde să devină cel mai important magistrat al cetății.” (M. I. F.)

Este perioada în care, în Atena, se înființează două noi mari gimnazii, care le concurează pe cele trei din afara zidurilor cetății (Academia, Liceul și Kynosarges): Diogeneion și Ptolemaion. Importanța pe care locuitorii cetății le-o acordă se vede din faptul că sunt demolate construcții din centrul orașului pentru a le face loc; se crede despre Ptolemaion că se afla la est de Turnul Vânturilor. (Amănunte despre funcționarea și localizarea lor – și despre contribuția avută la modernizarea urbanistică – pot fi găsite în refubium.fu-berlin.de/bit ... e=1&isAllowed=y.)

În acest context, rolul kosmētai sporește: se implică atât în procesul de predare, cât, mai ales, devin administratorii gimnaziilor. Și, dacă în primă instanță ei gospodăresc banii cetățenilor sau ai fondatorilor școlilor, prezentând în fața acestora rapoarte anuale de cheltuieli (unele s-au păstrat până în zilele noastre), în timp rolul lor devine de finanțatori ai activității curente a școlilor, de binefăcători ai acestora. Începând cu perioada romană, kosmētai încep să fie aleși dintre cetățenii cu dare de mână și apetit pentru cultură, termenul devenind, oarecum, sinonim cu cel de „om de vază” – cam aceeași situație ca cea pe care am întâlnit-o în cazul coregilor.

Hadrian a cultivat, în perioada pe care a petrecut-o la Atena înainte de a deveni împărat, prietenia acestor notabilități ale orașului. În acel timp, cele mai sonore nume de kosmētai erau Antonius Polemon și Herodes Atticus (nume latinizate), persoane bogate și educate, reprezentanți ai celei de-a doua Școli sofistice – cu cel de-al doilea, Irod din Atica, ne vom mai tot întâlni, pare a fi figura dominantă în cel de-al doilea secol atenian. Și a apărut obiceiul ca aceste personalități locale să își comande portrete în marmură, care stăteau la vedere fie în Agora, fie în porticurile gimnaziilor. În ton cu mândria trecutului glorios, proaspăt redobândită, aceste portrete îi înfățișează asemenea marilor filozofi din vechime, încruntați, cu barbă, mulți cu chelie (care a devenit la modă, după ce timp de veacuri fusese ascunsă – dar Socrate era chel, Diogene la fel, așa că...).

Și atunci, cum se explică modul total lipsit de glorie în care au fost descoperite aceste 30 busturi, reprezentând kosmētai din secolele II-III? Căci ele au fost găsite, pe la 1860, în timpul excavațiilor arheologice din Agora, în Zidul Valerian (ridicat în 280, în urma invaziei herulilor din 267 d. C.). Nu sub zid sau alături de acesta, ci în zid, pe post de cărămizi folosite la construcția sa. Se crede, chiar, ca unele dintre personajele reprezentate de portrete erau în viață sau, oricum, memoria lor era foarte proaspătă.

O cercetare a busturilor a arătat că ele au fost „reciclate” , unele chiar de două-trei ori: un portret mai vechi, al unui kosmētes dispărut, a fost modificat așa încât el să reprezinte un nou potentat al zilei. Se ajunsese la un adevărat comerț, prețul fiind cu atât mai scăzut, cu cât marmura era refolosită de mai multe ori. Sic transit gloria mundi! (nu știu cum e în greacă).

Bineînțeles, toate acestea erau și urmare a faptului că orașul decăzuse, odată cu întregul Imperiu Roman. Extrem de puține statui de bronz, material mult folosit în epocă, au ajuns până la noi: bronzul era mult prea prețios în fabricarea armelor, pentru a nu fi retopit mai devreme sau mai târziu. Așa că nu e de mirare că, în fața asediului barbarilor, portretele kosmētes au fost folosite pentru un nou zid de apărare. Aflat cu vreo 500 de metri mai aproape de Acropolă față de vechiul Zid al lui Temistocle, că și numărul locuitorilor era departe de cel din vremurile apuse. Amănunte pot fi găsite în articolul academia.edu/Documents/in ... te_Roman_Athens.

O ultimă perioadă de înflorire culturală a Atenei antice a avut loc la începutul sec. V, când o Academie, fără legătură cu cea veche (în ciuda faptului că se revendica de la aceasta, cu o tradiție neîntreruptă), a fost înființată, pe la 410, de câțiva neoplatoniști. Profesorii și studenții nu erau, cei mai mulți, atenieni – și nici măcar greci. De altfel, acesta urma să fie viitorul: cultura greacă a supraviețuit secolelor, dusă mai departe de sirieni, egipteni sau arabi.

În 529, împăratul Iustinian a desființat Academia Neoplatonică, precum și toate școlile filozofice păgâne din imperiu. Punct.

---

VIZUALIZĂRI: 1241 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI