Castelul São Jorge şi ascensorul Santa Justa, două dintre simbolurile lusitane, sau cum e să priveşti Lisabona de sus, în oglindă

TIPĂREȘTE

Recunosc că-mi place mult să admir de sus, dacă e cu putinţă, locurile prin care trec, de aceea întotdeauna sunt în căutarea punctelor de belvedere sau observaţie, iar Lisabona, oraş situat pe şapte coline, este, de înţeles, foarte ofertantă, dispunând de multe astfel de miradouro.

Am ales să scriu, mai întâi, despre aceste două embleme ale Lisabonei datorită uriaşei faime de care se bucură fiecare dintre acestea, chiar dacă primul are o vârstă venerabilă reprezentând fortăreaţa istorică, din vârf de colină, care apare pe fiecare fotografie ce promovează capitala Portugaliei, cel de-al doilea fiind relativ tânăr şi cu o funcţie practică și foarte utilă, de netăgăduit. Situate oarecum„în oglindă” unul faţă de celălalt, asigură privelişti uimitoare, pe care le savurează fiecare turist dornic să viziteze la pas Lisabona, mai ales când nu are timp prea mult la dispoziţie şi vrea să rămână cu imagini de vis întipărite în minte.

Castelul São Jorge (Castelo de São Jorge), imaginea iconică a Lisabonei

Indiferent unde te-ai uita atunci când te afli în inima Lisabonei, castelul São Jorge care se înalţă pe cea mai înaltă colină a oraşului, îţi sare inevitabil în ochi. Dacă ar fi de nominalizat primul obiectiv care atrage toate privirile în centrul Lisabonei, acesta ar fi în mod cert castelul São Jorge, deci oricum ai spune-o, acesta reprezintă locul de prim rang în care vrei să ajungi. De departe, iese în evidenţă construcţia robustă din piatră, cu ziduri înalte şi groase de apărare, cu meterezele aferente, întrepătrunse de turnuri semeţe în vârful cărora flutură drapelul Portugaliei.

Şi noi ne-am propus să vizităm fortăreaţa chiar din prima zi a minivacanţei, doar că abia după-amiază am putut ajunge acolo, după ce am coborât în Baixa, am luat la picior câteva artere mari, Praça da Comércio, apoi am urcat per pedes trecând prin Alfama şi Castelo.

Am sosit la poarta de acces Arco do Castelo, după ce am trecut pe lângă statuia Sfântului Gheorghe în cinstea căruia a fost închinată fortăreaţa, dând de casa de bilete unde erau câteva persoane la coadă. Biletul costă 10 €/persoană şi, atenţie, nu este inclus în Lisboa Card, lucru pe care mi-a fost cam greu să-l înghit, dar n-am avut încotro. Orarul este flexibil, aşa încât între martie şi octombrie este deschis între 09,00-21,00, iar între noiembrie şi februarie între 09,00-18,00.

Dincolo de poarta de acces Arco do Castelo, am dat în Praça d’Armas, de fapt o terasă largă parcă suspendată deasupra orașului, unde se găsesc mai multe tunuri vechi şi o copie a statuii de la Guimarães a lui Alfonso Henriques, primul rege al Portugaliei. Tot acolo am văzut câteva puncte în care se vând mici gustări, băuturi, dulciuri, însă cel mai mult impresionează priveliştile asupra râului Tejo şi a oraşului cu bulevardele şi pieţele sale generoase. Uitându-mă pe panourile explicative, sesisez că arealul de vizitat este destul de larg şi e nevoie de cel puţin două-trei ore pentru o trecere în revistă prin toate locurile. Cuprinde castelul propriu-zis, situl arheologic, bazilica Santa Cruz do Castelo, un muzeu, un restaurant (Casa de Leão), o cafenea, grupuri sanitare, grădini şi spaţii verzi înconjurătoare.

Aici a fost vatra capitalei portugheze, cele mai vechi fortificaţii fiind atestate de pe vremea romanilor care ridicaseră o citadelă în 138 Î. C. pe ruinele unui fort şi mai vechi, deoarece zona fusese locuită chiar cu câteva secole mai înainte. Maurii, cei care au cucerit şi stăpânit locul începând cu anul 714, după ce fortificaţiile trecuseră şi prin dominaţia vizigotă, au construit un castel întărit de jur-împrejur care a devenit centrul politic şi militar al oraşului. Acesta s-a extins treptat pe partea de sud şi sud-vest a colinei către fluviul Tejo, formând vestitul cartier Alfama recunoscut ca fiind cel mai bătrân cartier, leagăn al venerabilei Lisabona.

Însă, perioada de glorie maximă a fortăreţei a reprezentat-o cea de domnie a regelui Alfonso Henriques, cel care a recucerit oraşul cu sprijinul cruciaţilor în anul 1147, după un asediu de patru luni. Pe atunci, complexul fortificat dn vârful colinei a constituit cea mai importantă bază militară a lusitanilor şi reşedinţă regală timp de mai bine de două sute de ani. La fine de secol XVI, castelul avea un statut modest, fiind folosit ca arsenal, garnizoană şi închisoare, însă decăderea s-a produs odată cu avarierea serioasă a sa în urma cutremurului din 1755, cel vinovat de devastarea întregului oraş. A urmat o perioadă lungă de dezinteres total faţă de complex care abia în 1938 a început să fie refăcut chiar într-o formă destul de diferită de cea originală, dar a fost impecabil renovat în anii ‘90 pentru anul 1994 când Lisabona a avut statutul de Capitală Culturală Europeană sau pentru Expo ‘98.

Revenind la vizita noastră la castel, după această incursiune în istoria milenară a monumentului, privind harta obiectivului, observăm că acesta ocupă partea de nord-vest a colinei, în punctul său cel mai înalt, având forma de pătrat cu latura de aprox. 50 de metri. Zidurile interioare crenelate, prevăzute cu zece turnuri de apărare, înconjoară acum o curte tăiată în două de un zid. Nici nu concepeam să nu ne căţărăm pe toate zidurile urmând traseul turistic cu săgeţi, aşa că nu ne-am dat înapoi de la nicio cocoţare, doar că am rămas dezamăgiţi că Torre Albarrã sau Torre de Ulisses, cel care găzduieşte Cãmara Escura (Camera Obscură) era închis publicului pe motiv de pandemie. Acolo s-ar afla un periscop imens prin care se poate admira oraşul în splendoarea sa, la 360º. Tot acelaşi turn, situat oarecum nu prea departe de şanţul peste care rampa te lasă să pătrunzi în incinta zidurilor, a fost sediul Tezaurului Regal precum şi Arhivă Regală.

Unul dintre turnuri, Torre de San Lorenzo sau Torre de Couraça este exterior, situat mai jos, la jumătatea colinei, oferea acces la un al doilea puţ şi avea rol de evadare din castel în caz de primejdie. Până la acesta se coboară abrupt trepte din piatră iar urcarea înapoi nu e deloc uşoară.

După castelul propriu-zis, ne-am îndreptat spre situl arheologic cu gândul să-i dăm roată să vedem ce cuprinde, că nu este foarte mare. Am înţeles cât de străvechi sunt ruinele colinei abia când am văzut primele panouri, cele cu vestigii datând din epoca fierului, de fapt parcursul turistic te poartă în ordine cronologică prezentând rămăşiţe din diferitele perioade istorice prin care au trecut locurile (cea maură, cea a Palatului Regal din fosta alcáçova). Interesant este că cele mai vechi au fost descoperite cu doar câțiva ani în urmă, dovedind origini feniciene, grecești și cartagineze.

Pe urmă, ne-am zis că trebuie să ajungem şi la muzeu care se afla în vecinătate. Acesta este foarte bine organizat şi oferă o retrospectivă interesantă a istoriei Lisabonei pusă în valoare de exponatele găsite în sit. La intrarea în expoziția permanentă, o copie a desenului din secolul al XVI-lea ilustrează cel mai bine Palatul Regal și orașul Lisabona înainte de marele cutremur.

Ţin să mai spun că numele castelului a fost dat la sfârşitul secolului ai XIV-lea (1387) când regele João I al Portugaliei s-a căsătorit cu prinţesa englezoaică Filipa de Lancaster, în cinstea Sfântului Gheorghe, sfântul protector al Angliei, nume păstrat până în zilele noastre.

Ascensorul Santa Justa, construcţia metalică ce aminteşte de Turnul Eiffel

Nu, nu e deloc exagerat ceea ce am spus fiindcă, la prima privire, acest impunător edificiu din zăbrele de fontă, decorat cu detalii filigrane în stil neogotic, aduce cu celebrul turn Eiffel, evident la o scară mult mai mică şi ăsta nu e un lucru chiar întâmplător deoarece arhitectul ascensorului, Raoul Mesnier du Ponsard, a fost ucenicul renumitului Gustave Eiffel care i-a fost mentor.

Încă din prima zi, plecând la plimbare imediat după micul-dejun, însoţiţi de o vreme neaşteptat de frumoasă, am pornit la pas prin Bairro Alto şi Chiado, aşa cum ne recomandase gazda noastră, spre Elevador de Santa Justa, situat lângă Convento do Carmo, o impunătoare biserică medievală ruinată, ascensorul urmând să ne coboare în cartierul central Baixa, sau„oraşul de jos” .

Desigur, aflându-ne în„cartierul înalt” , ştiam că ne vom situa la nivelul de sus al construcţiei metalice, deci putând să-l folosim pentru coborâre, după ce am fi parcurs pasarela metalică lungă de 25 m până la punctul de îmbarcare în cabine. Însă, eu citisem că se poate urca cumva deasupra lui, pe o platformă cu terasă de unde se poate admira o panoramă superbă asupra oraşului. Fie vorba între noi, de urcat se urcă pe o scară metalică în spirală, numai bună să ameţească omul la propriu, iar de coborât, la final după ce te saturi să surprinzi priveliştea minunată până hăt-departe către toate părţile Lisbonei, dar frontală spre Castelul São Jorge, se coboară pe altă scară la fel de spiralată şi de ameţitoare. Dar, experienţa merită cu vârf şi îndesat, perspectivele ce se deschid fiind magnifice!

O călătorie urcat+coborât costă 5,30 €/persoană, iar separat se achită încă 1,5 €/persoană accesul către miradouro, însă acestea sunt incluse în Lisboa Card, aşa încât am folosit acest lift de nenumărate ori, însă pe platforma de deasupra nu am ajuns decât o dată, în prima zi. De regulă, sunt cozi la lift fiindcă toată lumea vrea măcar o plimbare cu venerabila minune tehnică considerată pe bună dreptate„monument naţional” , mai cu seamă că acesta funcţionează la urcare cu 20 pasageri, iar la coborâre cu 15. Am descoperit cu plăcere că unul dintre liftieri, o doamnă tinerică şi cumsecade era româncă, adresându-ni-se cu un zâmbet larg în graiul nostru, după ce m-a auzit vorbind cu soţul, iniţial comunicând cu ea în engleză.

Alte date tehnice

A fost inaugurat în anul 1902, construit fiind începând cu anul 1898, la acea vreme neexistând maşini sau metrou. Ascensorul a fost inițial alimentat cu abur, dar la numai câțiva ani după ce a fost deschis, sursa de alimentare a fost înlocuită cu motoarele electrice care funcționează și astăzi.

Cabinele au aspect vintage, cu acele bănci, uşi din lemn care dau farmecul specific acestor mijloace de locomoţie istorice, deşi beneficiază de toate facilităţile moderne ale epocii în care trăim. Funcţionează zilnic de dimineaţă (07,30), până seara târziu (21,00 sau 23,00 în funcţie de anotimp) la intervale dese, fiind acţionat de personal specializat, amabil cu turiştii. Este exploatat alături de celelalte funiculare, de Carris, firma de transport public din capitala portugheză.

Dacă ajungeţi în Lisabona, nu rataţi nicidecum să urcaţi/coborâţi cu Elevador de Santa Justa, cu siguranţă vă va oferi o experienţă de neuitat!

Concluzie

Se spune că fiecare locuitor al Lisabonei ar avea miradouro-ul (punct de belvedere) său preferat și cum orașul se desfăşoară pe şapte coline (parcă numărul ăsta îmi sună cunoscut!), se poate spune că există multe locuri în care orașul poate fi admirat de sus, în toată măreția sa. Însă, acestea două reprezintă cu siguranță mai mult decât atât, reprezintă o filă de istorie lusitană pe care merită s-o cunoască orice vizitator care pășește în oraș!

Vă rog, atașați următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2596 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI