Istanbul, arc peste timp - partea a III-a Topkapî, croazieră pe Bosfor, moscheea lui Suleyman

TIPĂREȘTE

Cea de-a treia zi din sejurul petrecut în Istanbul a fost singura pentru care excursia avea prevăzute activităţi organizate cu tot grupul.

Mai exact, programul suna aşa:

De la ora 09.00, tur (3 ore) pietonal cu ghid local: Moscheea Albastra, Palatul Topkapi (Palatul, Haremul Sultanului, Tezaurul), Muzeul Sfanta Sofia si Hipodromul. Deplasare pentru vizitare Palatul Dolmabahce. De la ora 15.30 - croaziera (90 min) pe Bosfor. Timp liber - shopping. Ora 22.00 - plecare din Istanbul.

Programul pare foarte interesant, chiar este, dar de fapt este imposibil să acoperi toate obiectivele enumerate de la ora 09.00 la 17.00. De remarcat însă este nelipsitul "shopping"!

După micul dejun, am eliberat camerele şi am coborât să ducem bagajele la autocarul care aştepta la colţul străzii, la vreo 100 de metri, pentru că şoferii n-au catadicsit să facă un mic ocol şi să intre pe la celălalt capăt al străzii Fethi Bey Caddesi, cu sens unic, ca să tragă în faţa hotelului Keçik. Surpriză: noi şi prietenii noştri ieşeni am ajuns prea târziu, autocarul plecase. Ne-am întors la hotel şi am lăsat bagajele la recepţie, urmând să le luăm seara la plecare. Încurcătura s-a produs pentru că ghidul, aflat permanent într-o stare "euforică", a uitat să lase, aşa cum promisese, un anunţ la recepţie, ca să ne comunice exact cum vom proceda, având în vedere că noi plecam seara, iar camerele trebuiau eliberate până la ora 12. Oricum, "adunarea" de plecare tot la hotel trebuia să aibă loc, pentru că era punctul cunoscut de toţi, aşa că nu a fost o problemă, doar că a trebuit să tragem de bagaje dus-întors, degeaba.

Ne-am urcat apoi în tramvai şi am coborât, tot grupul, la staţia Sultanahmet, unde ne-am întâlnit cu ghidul turc local, Murat, care urma să ne facă turul pietonal. Ghidul român, George, a ţinut să se remarce, cerându-i lui Murat să vorbească în engleză şi el să traducă, deşi acesta, căsătorit cu o româncă, vorbea suficient de bine româneşte. Astfel, am pierdut destul de mult timp cu "traducerea", care de multe ori nu avea câtuşi de puţin legătură cu ceea ce spunea ghidul turc. Murat ne-a dus prima dată în Sultan Ahmet Parkı, parte a ceea ce a fost hipodromul bizantin, unde ne-a prezentat cele două obeliscuri şi coloana serpentină, pe care le văzusem şi cu două zile înainte. În jurul nostru, roiau tot felul de vânzători ambulanţi, care se străduiau din răsputeri să ne vândă câte ceva: ghidul Istanbulului (aveau chiar şi în limba română), fluiere, fesuri turceşti (am luat trei cu 10 lire). La un moment dat, agasat de un astfel de vânzător ambulant, i-am arătat spre un grup de italieni abia sosiţi şi l-am îndemnat să se ducă la ei. Turcul a dat din mână a lehamite, după care a făcut gestul de a-şi băga unghia-n gât, semn că italienii sunt zgârciţi :)). Apoi, ne-am aşezat cuminţi la coadă şi am intrat în Sultanahmet Cami, cunoscută şi sub numele de Moscheea Albastră. Aici, după ce ne-a dat explicaţiile de rigoare, Murat ne-a lăsat liberi pentru 5-10 minute, dându-ne întâlnire la ieşire. De acolo ne-am deplasat pe lângă Haseki Hürrem Sultan Hamamı (baia Sultanei Hürrem), până în Ayasofya Meydanı, piaţa din faţa Muzeului Hagia Sofia, unde ghidul ne-a mai dat nişte explicaţii, după care ne-a precizat că urmează să ne lase de capul nostru, având, la alegere, două posibilităţi: vizitarea Palatului Topkapî (Topkapı Sarayı, sau a Muzeului Hagia Sofia. Dat fiind timpul limitat, nu se puteau vizita ambele obiective, iar despre Palatul Dolmabahçe nici măcar nu s-a mai pus problema. Unii au ales să vadă Hagia Sofia, alţii să plece cine ştie pe unde, iar câţiva, aproximativ o treime din grup, printre care ne-am numărat şi noi, precum şi prietenii noştri ieşeni, am ales să vizităm Palatul Topkapî, asta şi pentru faptul că nu a fost nevoie să stăm la coadă la bilete, acestea fiind date, la preţul de 25 lire (preţul oficial), de către Murat, care a şi intrat cu noi, dar numai cât să ne dea câteva explicaţii şi să ne precizeze care este ordinea de vizitare, pentru că, spunea el, nu avea dreptul să ne însoţească pe traseu. De altfel, cine doreşte explicaţii detaliate, poate lua, contra-cost, un audioghid, obiectivul neavând un alt serviciu de ghidare. Pentru vizitarea haremului mai trebuie plătit un bilet separat, care costă 15 lire, dar nu am mai avut timp să intrăm aici şi, de altfel, Murat ne-a spus că nu prea merită, pentru că nu este mobilat, recomandându-ne în schimb să vizităm haremul de la Palatul Dolmabahçe.

Nu am să descriu aici vizita la Topkapî, doar vreu să fac o remarcă. Am citit un review postat de curând, în care autoarea lui spune aşa:

Cea mai mare dezamagire a fost muzeul Topkapi. [... ] Dupa ce am citit si vazut reclame despre acest muzeu, ma asteptam la mult mai mult. [... ] Cu toate ca este biletul cel mai scump (40 lire full) nu are legatura (ca si prezentare) cu alte muzee renumite din Europa. Deci, este de evitat.

Părerea mea este total contrară cu cea a autoarei review-ului respectiv şi spun, dimpotrivă, că este un obiectiv ce merită a fi vizitat, dar pentru asta trebuie să ai răbdare să observi cu atenţie toate amănuntele, făcând abstracţie de forfota din jur.

O singură observaţie am de făcut: în colecţia de arme se găseşte şi aşa-zisa sabie a lui Ştefan cel Mare. Pe lângă faptul că nu e deloc sigur că aceasta i-a aparţinut într-adevăr domnitorului moldovean, necunoscându-se câtuşi de puţin împrejurarea prin care ea a ajuns acolo, explicaţiile date pentru exponat sunt de-a dreptul fanteziste (ne-a atras atenţia asupra acestui lucru chiar ghidul Murat), dar, cum ele sunt acolo de ceva vreme, cred că vina aparţine nu numai muzeografilor, dar şi Ambasadei României în Turcia, Consulatului General al Romaniei la Istanbul şi Institutului Cultural Român “Dimitrie Cantemir”, care ar fi putut să ceară corectarea informaţiilor respective.

În complexul muzeal sunt locuri unde se poate fotografia, dar şi locuri unde acest lucru este cu desăvârşire interzis, de exemplu în expoziţia de arme, cea de ceasuri, sau la cea a tezaurului.

Oricum vizita palatului a fost plăcută şi chiar dacă preţul poate părea mare (cam 10 €, sau 45 lei, fără vizitarea haremului), ţinând cont şi de faptul că Istanbulul nu este un oraş tocmai ieftin, eu zic că merită întru totul.

Vizita a durat destul de mult, timpul a trecut foarte repede, aşa că abia am mai avut timp să bem o bere la unul din restaurantele de sub podul Galata (scumpă, 12 lire o halbă Efes), până la îmbarcarea pe vaporul cu care am făcut plimbarea pe Bosfor.

Şi aici ghidul şi-a dovedit incompetenţa. Când am plecat cu Murat să vizităm Palatul Topkapî, ne-a spus să ne întâlnim la ora 15, la debarcaderul din dreptul staţiei de tramvai Eminönü. Deşi noi ne-am prezentat toţi la timp, nu ştiu ce şi cu cine a negociat el, pentru că, în loc să plecăm de la debarcaderul din dreptul staţiei de tramvai, după ce am aşteptat degeaba o jumătate de oră, ne-a alegat de ne-a scos sufletul, ca să prindem vaporul ce pleca de la un debarcader de dincolo de podul Galata, Eminönü Haliç İskelesi.

Oricum, plimbarea pe Bosfor a fost foarte plăcută, pentru că şi vremea a fost splendidă. Am ieşit din Haliç (Cornul de Aur) pe sub Podul Galata şi ne-am îndreptat spre nord, prin Boğaziçi (Strâmtoarea Bosfor), urmând malul vestic al acesteia. Nici nu apucăm bine să aruncăm o privire în jur, că trecem deja prin dreptul Muzeului de Artă Modernă. Urmează apoi Universitatea de Arte Fine Mimar Sinan şi, în continuare, după debarcaderul Kabataş, apare în toată măreţia lui, Palatul Dolmabahçe, precedat de Dolmabahçe Saat Kulesi (Turnul cu Ceas Dolmabahçe). Undeva, mai în spate, se înalţă The Ritz-Carlton Istanbul şi alături se zăresc lămpile nocturnei de la İnönü Stadyumu, stadionul clubului Beşiktaş.

Abia apucăm să ne desprindem privirile de zona palatului, că suntem deja sub Boğaziçi Köprüsü, Podul Bosfor. Pe partea opusă, imediat după pod, ne atrage privirile o clădire frumoasă; este Beylerbeyi Sarayı, reşedinţă de vară a sultanilor în secolul al XIX-lea, alături de care se află moscheea cu acelaşi nume.

Nici nu ne îndepărtăm bine de Podul Bosfor, că iată-ne ajunşi sub celălalt pod, Fatih Sultan Mehmet Köprüsü, la capătul vestic (pe malul european) al căruia se zăresc, printre vegetaţia bogată, turnurile Fortului Rumeli (Rumeli Hisarı). Sub el e un fel de a spune, pentru că, înainte de a ajunge sub arcul lung de peste un kilometru şi jumătate al podului, vaporul nostru face "stânga-mprejur", se apropie de malul asiatic şi începe drumul în sens invers. Pe malul asiatic se înşiră tot felul de clădiri şi palate, dintre care cea mai remarcabilă este Kuleli Askeri Lisesi (Şcoala Militară), alături de care sunt alte şi alte clădiri, care mai de care mai frumoase, majoritatea fiind aşa-numite yalısı (conace), dar şi hoteluri şi restaurante.

Ne apropiem de podul Bosfor, prilej să admirăm mai de-aproape moscheea şi palatul Beylerbeyi. Urmează imediat Şcoala Navală şi apoi, după ce defilează prin faţa noastră alte şi alte frumoase clădiri, de după "colţ" îşi face brusc apariţia Kız Kulesi (Turnul Fecioarei), mica insulă a cărei legendă încă mai aprinde imaginaţia călătorilor ajunşi prin aceste locuri. Dincolo de ea se întind apele Mării Marmara. În acest loc, unde sub apele Bosforului se află în construcţie de vreo zece ani un ambiţios proiect turc, Marmaray, vaporul nostru coteşte din nou, îndreptându-se spre Cornul de Aur, pentru a ne lăsa la locul de imbarcare.

Beneficiind şi de vremea excelentă, plimbarea pe Bosfor a fost foarte plăcută şi ne-a lăsat o imagine frumoasă a Istanbulului, acest imens oraş, aşezat pe două continente.

După ce am coborât pe uscat, ni s-a dat timp liber până seara la ora 8, când trebuia să ne întâlnim la hotel ca să plecăm spre casă.

Împreună cu prietenii noştri ieşeni, am hotărât să mergem, în timpul rămas la dispoziţie, să vizităm ]Süleymaniye Külliyesi, moscheea sultanului Soliman Magnificul, mai nou cunoscut (de la telenovela omonimă) cu numele în varianta turcă, Suleyman. Despre această moschee, ghidul Murat ne spusese că, în viziunea lui, este cea mai frumoasă din Istanbul.

Faţă de Yeni Cami Meydanı (Piaţa Eminönü/Piaţa Moscheii Noi), de la capătul sudic al podului Galata, unde ne despărţisem de restul grupului şi în care se află o altă moschee mare şi frumoasă, Yeni Cami, moscheea lui Suleyman nu este departe, la numai vreo 500 m, doar că trebuie să urcaţi puţin, având în vedere că ea este situată pe una din cele şapte coline ale Istanbulului. Aşa am făcut şi noi: am urcat pieptiş străzile înguste, pe care se află mereu câte un indicator spre moschee, printr-un cartier mai sărăcăcios şi am ajuns pe Mimar Sinan Cadessi, chiar la poarta complexului, pentru că da, aici este un întreg complex, aflat pe lista UNESCO a Patrimoniului Cultural Universal încă din 1972. Complexul istoric este mai larg, având în componenţă patru zone: Arkeolojik Park (Parcul Arheologic), Zeyrek Koruma Alanı (Zona de Conservare Zeyrek), Karasurları Koruma Alanı (Zona de Conservare a Zidurilor Vechiului Oraş) şi Suleymaniye Koruma Alanı (Zona de Conservare Suleymaniye).

Aceasta din urmă cuprinde, pe lângă Moscheea lui Suleyman, alte câteva obiective din jurul acesteia, dintre care se remarcă mai multe şcoli de diferite niveluri.

De cum am intrat pe poarta din colţul nordic al moscheei, am tras concluzia că Murat a avut dreptate, nu neapărat la modul absolut, dar, oricum, moscheea lui Suleyman este foarte frumoasă şi impunătoare; am hotărât pe loc că nu am greşit alegând să urcăm până aici. Măreaţa construcţie este înconjurată pe toate părţile de un zid înalt, formând o curte de formă dreptunghiulară, cu laturile mari orientate pe direcţia NV-SE, ce cuprinde un parc frumos, cu copaci şi iarbă, unde vizitatorii se pot aşeza să se odihnească. Moscheea are şi ea baza de formă dreptunghiulară, jumătatea din faţă (nord-vest) formând o curte interioară, încadrată de patru minarete cu ornamente tipice artei islamice, iar cealaltă jumătate este moscheea propriu-zisă, cu o cupolă centrală şi o mulţime de cupole mai mici.

Am intrat şi noi, mai întâi în curtea interioară şi apoi în interiorul moscheii, după ce ne-am descălţat şi ne-am pus pantofii în pungi de plastic luate de la intrare, pe care le-am purtat cu noi cât am stat în interior. Întreaga construcţie, ca mai toate casele lui Alah, nu are decoraţiuni care să o încarce inutil, cele mai importante dintre acestea fiind versete din Coran, scrise în limba arabă alături de care câteva decoraţiuni geometrice, palidă amintire a celor de la Alhambra, mai încearcă să schimbe aspectul uniform şi simplu. Doar sub acest aspect pot spune că Moscheea Albastră este mai frumoasă, decoraţiunile acesteia fiind mai bogate.

În spatele moscheii, pe latura sud-estică se găseşte mormântul (de fapt, mai corect ar fi - cavoul) Sultanului Suleyman şi, ceva mai în spate şi lateral, al soţiei acestuia, Hürrem, devenită celebră pe meleaguri dâmboviţene, graţie cunoscutului serial-telenovelă, ce relatează foarte romanţios întâmplările din haremul lui Suleyman.

Dacă aşteptaţi să vedeţi, printre cele ataşate la review, poze cu mormintele celor doi, vă înşelaţi. Am văzut destule persoane fotografiindu-se acolo, semn că erau fani ai serialului (care, între timp la turci a parcurs trei sezoane), ca să mă mai adaug şi eu...

După ceva timp petrecut în linişte, am părăsit moscheea şi ne-am oprit chiar la intrarea acesteia, unde, contra unei lire "de căciulă" (semn că zona nu este una foarte turistică, pentru că în centru preţul este dublu), am băut câte un pahar (de unică folosinţă) de suc de portocale preparat "la botul calului".

La câţiva paşi mai departe, la capătul străzii Mimar Sinan, ne-am oprit pentru o clipă în dreptul mormântului celui care a dat numele străzii. Mimar Sinan a fost arhitectul-şef al lui Suleiman, al fiului acestuia, Selim al doilea şi al nepotului său, Murad al treilea şi a rămas în istorie ca autor al unora din cele mai frumoase opere arhitectonice, printre care se numără Moscheea lui Suleyman, precum şi Selimiye Camii (Moscheea lui Selim), din Edirne. Conform datelor oficiale, Mimar Sinan a construit 107 moschei, 74 şcoli (madrasah) şi alte construcţii, în total în număr de 477.

Am coborât apoi pe strada Mimar Sinan până la capătul opus, admirând vitrinele magazinelor şi atelierelor de obiecte artizanale şi ne-am oprit o clipă în faţa unei clădiri pe faţada căreia scria: Süleymaniye Hamamı Mimar Sinan 1550-1557. Evident, e vorba de una din construcţiile arhitectului lui Suleyman, o baie care, lucru interesant, funcţionează şi acum, avea programul afişat.

Am revenit apoi la baza dealului pe aceleaşi străduţe înguste. am trecut şi printr-un bazar, în care comercianţii îşi strângeau mărfurile expuse pe tarabe, sau închideau magazinele, am ajuns în Piaţa Eminönü, am mai admirat încă o dată Moscheea Nouă, ne-am urcat în tramvai şi ne-am îndreptat spre hotel.

La ora 8 seara, deşi plecarea era prevăzută două ore mai târziu, am plecat spre casă. După un drum prin noapte, la 9 dimineaţa, cu trei ore mai devreme decât era prevăzut, am ajuns la Gara de Nord. Din fericire, pe drumul de întoarcere am fost scutiţi de comentariile năroade şi impertinente ale ghidului, pentru că, între timp, slavă Domnului, răguşise complet.

Această excursie mi-a prilejuit două două "premiere". Prima dintre ele este aceea că, după o lungă perioadă, nu mai ţin minte de când, dar sigur dinainte de 1989, am mers din nou cu trenul (de la Piteşti la Bucureşti şi înapoi) şi nu a fost chiar rău, ba chiar mi-a plăcut! A doua nu e chiar o premieră, dar, după aproape zece ani, am avut din nou prilejul să constat cât de lipsite de profesionalism sunt firmele de turism româneşti şi cât de puţin contează pentru ele turistul, în balanţă cu câştigurile urmărite şi realizate. A fost însă un prilej de a-mi reînnoi decizia luată de ceva vreme, să nu mai apelez la "serviciile" acestor firme.

În rest, noi am ştiut să luăm din excursie ce ne-a oferit ea bun, iar din punctul ăsta de vedere Istanbulul are multe de oferit...

În final, vreau să vă dau un exemplu de cât de uşor se poate rata o vacanţă, asta apropo de cei care spun: nu planific nimic, nu mă informez despre nimic, mă descurc la faţa locului. Încă de la plecare, ghidul a ţinut să ne atragă atenţia asupra paşapoartelor, având în vedere că turcii nu permit intrarea cu cartea de identitate, iar paşaportul trebuie să aibă valabilitate încă minim şase luni de la data vizitei. Ba încă, potrivit obiceiului, pentru că, urmare a stării "euforice", uita ce ne-a spus, ghidul a repetat acest lucru de mai multe ori. Probabil că toţi membrii grupului remarcaseră o pereche de tineri care se giugiuleau tot timpul şi ignorau tot ce îi înconjura, văzându-şi de amorul lor. La vama bulgaro-turcă, toţi am fost daţi jos din autocar, am trecut, arătând paşapoartele, prin controlul bulgar, dar, surpriză: la controlul turc, fetei i se spune că nu poate intra în Turcia. De ce? Simplu: deşi avea cetăţenie română şi carte de identitate românească, paşaportul pe care îl deţinea era emis de Republica Moldova. Or, pentru a intra în Turcia, cetăţenii Republicii Moldova trebuie să aibă o viză consulară, ceea ce fata nu avea. În zadar au încercat cei doi să explice că fata are cetăţenie română, arătându-le turcilor cartea de identitate, aceştia, normal, nici nu au vrut să discute. În consecinţă, excursia celor doi s-a sfârşit brusc la graniţa turcă, în plus ei trebuind să se şi descurce pe cont propriu pentru revenirea în ţară, întrucât, pe bună dreptate, agenţia nu-şi asumă nicio răspundere în astfel de cazuri.

O ultimă observaţie: notele acordate sunt pentru obiectivele turistice, nicidecum pentru serviciile touroperatorului român, de care, mai bine lipsă!

---

VIZUALIZĂRI: 4320 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI