Adamclisi, complexul arheologic necomplexat de trecerea timpului

TIPĂREȘTE

La întoarcerea acasă din minivacanţa româno-bulgară, am decis împreună cu soţul meu, fiindcă tot mai eram în Dobrogea, s-o luăm prin zona cu influenţe turceşti: Topraisar, Cobadin până la Adamclisi, un faimos loc istoric pe care n-am fi vrut nicidecum să-l ratăm. Însuşi numele de Adamclisi, vine, după cum proabil ştiţi, din turcescul Adam Kilisse, adică „biserica omului” pe limba lui Soliman Magnificul, turcii făcând referire la monumentul Tropaeum Traiani, despre care aceştia credeau că e o biserică. Aşadar, cu o documentare minimă făcută de-acasă, deoarece nu prea mai credeam că vom ajunge aici, ştiam că la Adamclisi aveam de vizitat trei mari obiective: monumentul Tropaeum Traiani (monumentul triumfal), cetatea Adamclisi şi muzeul Adamclisi, situate separat, nu prea aproape unul de celălalt.

Se impune un pic de istorie pentru a înţelege mai bine

În iarna anilor 101-102, la Adamclisi a avut loc o bătălie importantă în primul război daco-roman. După victoria repurtată în a doua bătălie de la Tapae, împăratul Traian a hotărât să aştepte primăvara pentru a continua ofensiva asupra Sarmizegetusei, capitala Daciei cu un ultim atac decisiv, în acest scop ţinându-şi legiunile la sud de Dunăre şi în Moesia Inferior (Dobrogea). Decebal, neavând de gând să aştepte, a vrut să profite de acest răgaz pe care şi l-au acordat trupele romane, încercând să-i surprindă pe romani cu un atac din sudul Dunării pentru a-i determina să-şi părăsească poziţiile din munţi din apropiere de Sarmizegetusa ocupate de aceştia după bătălia de la Tapae. Dacii s-au aliat cu burii şi alte triburi sarmate şi au venit spre est, trecând Dunărea în Dobrogea, coborând apoi către sud. “Barbarii” trec Dunărea îngheţată, dar un număr mare de călăreţi se îneacă, după ce gheaţa se sparge sub copitele cailor. Însă cum spionajul este o îndeletnicire veche de când lumea, iscoadele făcându-şi şi pe atunci treaba, alianţa lui Decebal s-a trezit faţă-n faţă cu romanii conduşi de însuşi Traian, pe platoul de la Adamclisi. Deşi pierduse o parte din oameni la trecerea Dunării, Decebal a produs o uriaşă pagubă trupelor romane. Decebal şi ai săi păreau foarte aproape de un succes însă, în acel moment, un comandant al fortificaţiei din zonă (o personalitate foarte importantă care a murit în acea luptă), intervine decisiv cu soldaţii săi şi reuşeşte să reechilibreze balanţa, înclinând-o chiar în favoarea imperiului. Coaliţia “barbară” este învinsă şi o mare parte dintre războinici mor în luptă, în timp ce supravieţuitorii se retrag înapoi spre Dacia. Roma este învingătoare, dar preţul plătit este unul extrem de scump: nu mai puţin de 3800 de militari ai imperiului şi-au pierdut şi ei viaţa. Prefectul erou, cel care a decis soarta bătăliei, a murit şi el în luptă, iar în memoria sa a fost ridicat la puţin timp după, un Mausoleu care există şi astăzi în spatele Monumentului Triumfal. Traian a comandat ridicarea Monumentului Triumfal pe care au fost sculptate în piatră scene din luptă, iar numele celor 3800 de romani pieriţi în bătălie sunt onorate pe altarul funerar ridicat tot din ordinul lui Traian, în anul 102.

Acesta a fost primul de care am dat venind dinspre Cobadin, aşa cum am făcut noi. Este impunător şi impresionant în acelaşi timp, văzut chiar din parcarea generoasă din faţa acestuia. Am plătit 10 lei/persoană intrarea dar n-am primit bilete, ci un DVD despre monument şi reabilitarea sa cu fonduri europene realizată între 2010 şi 2013, altfel nici o explicaţie, doar un răspuns la întrebarea mea referitoare la locul unde este situată cetatea. El a fost construit în cinstea împăratului Traian, între anii 106-109 D. C., ca omagiu pentru înfrângerea lui Decebal şi a aliaţilor săi, monumentul comemorativ Tropaeum Traiani fiind un autentic izvor de informaţii despre evenimentele din istoria veche a poporului român. “Diversiunea Moesiană” a fost respinsă de trupele romane, conduse de însuşi împăratul Traian, în urma unor lupte crâncene. În cele 54 de metope (bucăţi de piatră cu basoreliefuri cu care era placat monumentul) erau redate imagini din timpul conflictului şi erau încadrate de frize şi separate de pilaştri ornamentali, astfel că Tropeaum Traiani este o adevărată cronică sculptată a vremii. În partea superioară se afla un attic prevăzut cu 27 de creneluri, pe care erau reprezentaţi prizonieri. Acoperişul conic era realizat din solzi de piatră, îmbinaţi, iar în centru se afla trofeul, la baza căruia erau statuile a trei prizonieri. De pe cornişă, apa de ploaie se scurgea prin gura leilor, adusă prin intermediul unor ţevi de plumb.

Monumentul a fost ridicat ca ofrandă adusă zeului Marte, Mars Ultor (Marte Pedepsitorul), romanii, în general, procedând, după o bătălie victorioasă la îmbrăcarea în armură a unui trunchi de copac, iar la baza lui punând armele şi scuturile învinşilor. Aşa au făcut şi la Adamclisi, apoi, încercând să-l mulţumească şi mai mult pe zeu, au păstrat ideea şi au construit trofeul din piatră în jur. Statuia din vârf reprezintă vechiul trunchi, iar acoperişul în formă de solzi imită scuturile depuse ca ofrandă. Apollodor din Damasc, celebrul arhitect din antichitate, responsabil şi de podul de la Drobeta şi de Columna de la Roma, a fost convocat să-şi dovedască măiestria şi aici. Monumentul, cilindric, avea diametrul de circa 40m şi, iniţial, aceeaşi înălţime, era amplasat pe un pilon ce pornea de la bază. A fost construit simetric, cu două feţe, dar coiful i s-a pierdut, fiind restaurat după alte modele din imperiu.

Monumentul de la Adamclisi a mai beneficiat de o amplă restaurare în 1977, cu ocazia centenarului independenţei de stat a României, regimul comunist având o înclinaţie deosebită pentru "marcarea" datelor istorice ale românilor. Fără intenţii ştiinţifice, s-a înfăptuit restaurarea unuia dintre cele mai importante monumente arheologice ale antichităţii.

În zilele noastre, aşa cum l-am găsit, falnicul Tropeaum Traiani este, într-adevăr, un monument impozant care te duce cu gândul la măreţia Imperiului Roman care-şi trimisese emisarii către aceste meleaguri cu intenţia clară de a le ocupa, în felul acesta reprezentând, aşa cum frumos declara Grigore Tocilescu, certificatul de naştere al poporului român. Chiar dacă piesele originale de pe monument sunt păstrate cu sfinţenie în muzeul de la Adamclisi şi aspectul său actual este îngrijit, dar trădat de recenta restaurare ce nu mai lasă să se vadă patina timpului, maiestuozitatea acestuia te face să-ţi scoţi pălăria în faţa sa. L-am analizat şi noi cu privirile curioase şi dormice de cunoaştere minunându-ne de una dintre cele mai frumoase realizări ale lumii antice de pe teritoriul ce ne aparţine.

În zona Adamclisi, sunt trei obiective care formează un triunghi isoscel, asta însemnând că au fost proiectate odată. La bază sunt monumentul şi mormântul comandantului (mormântul tumular), iar la vârful triunghiului se află altarul militar descoperit şi cercetat de profesorul Grigore Tocilescu...

Zilele trecute, la un post de televiziune de turism am avut marea plăcere să mă nimeresc la un documentar foarte bine realizat, inclusiv cu animaţie, despre cetatea Adamclisi care m-a făcut să înţeleg mult mai bine ceea ce văzusem cu o lună în urmă pe viu, de fapt acela fiind momentul în care m-am hotărît să aştern pe hârtie cele de faţă.

Aşadar, am plecat încântaţi de la monument către ruinele cetăţii aflate la o distanţă de cam la 1,5 km sud-vest de acesta. Exista şi odinioară un drum care unea monumentul cu oraşul. Am abordat cetatea pe la poarta de est, după aleea cu duzi, aşa cum aveam să aflăm, parcarea din faţa porţii fiind extrem de generoasă dar şi de goală. Singurul panou informativ întâlnit aici, la cetate, a fost la intrarea aceasta, lipsa acestora printre ruinele pe care cu greu le-am identificat din aducere aminte, fiind resimţită pe tot parcursul vizitei. De asemenea, tot la capitolul lucrurilor neplăcute aş putea trece şi aspectul de paragină pe care-l afişează cetatea, cu buruieni înalte, necosite ce nu te lasă să calci în voie. Accesul este liber, neexistând taxă de vizitare, în timpul vizitei noastre am întâlnit un grup mare de turişti polonezi ce se plimbau nestingheriţi prin areal şi se cocoţau pe ruinele basilicilor pentru a-şi face poze cât mai reuşite.

Cetatea romană a fost întemeiată de Traian pe locul vechii aşezări geto-dacice în urma victoriei sale în faţa lui Decebal, în aceeaşi perioadă cu construcţia monumentului triumfal. Platoul pe care a fost ridicată cetatea este înconjurat pe toate celelalte laturi de pante mai mult sau mai puţin abrupte, care constituie o reală protecţie naturală. Cetatea avea o privelişte de milioane: tot ce mişca în vale sau pe colinele înconjurătoare neputând scăpa neobservat.

Incinta cuprinde o suprafaţă de aproximativ 10 hectare la nord-vest de comuna Adamclisi, în mijlocul colinelor de la Urluia, ruinele sale fiind cercetate si identificate de Grigore. Tocilescu la sfârşitul secolului al XIX-lea, apoi şi de marele Vasile Parvan la începutul secolului al XX-lea. Considerată drept cea mai mare aşezare civilă romană de pe teritoriul Dobrogei, cetatea era locuită de familiile veteranilor care au participat la razboaiele dacice ale lui Traian şi au fost colonizati aici. Prima inscripţie care atestă fondarea oraşului datează din anul 117, iar oraşul ajunsese la rangul de « municipium » pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211). Cea de-a doua atestare, din anul 316 ne indică faptul că oraşul a fost refondat de către împăraţii Constantin cel Mare şi Licinius, după ce fusese distrus de goţi. Cu acest prilej oraşul a fost înzestrat cu noi ziduri de apărare masive, dar neputând rezista totuşi atacurilor distrugatoare ale cotropitorilor avari (anul 587), el a fost definitiv părăsit şi a dispărut de pe scena istoriei, după o existenţă de peste cinci secole.

Oraşul respecta planurile urbanistice romane, având patru porţi, dintre care cele două monumentale, de est şi de vest, sunt vizibile şi astăzi la extremităţile drumului principal. Zidurile ce s-au păstrat ne arată că aveau grosimi considerabile, de cam 3 metri, iar incinta era prevăzută cu 22 de turnuri în formă de U. Cetatea era impunătoare având patru basilici mari, una emblematică şi ca orice oraş roman două străzi principale perpendiculare care se intersectează la jumătate (Via Principalis şi Cardo). Via principalis, ce unea cele două porţi de est şi de vest, avea o lăţime de 14 m (din care 7 m reprezentau partea carosabilă) şi era mărginită de portice. Pe centru se afla sistemul de canalizare, conectat la o cisternă pentru strângerea apei. Cetatea s-a întărit în timp, şi-a dezvoltat sisteme de canalizare complexe, cu canale şi sifoane de scurgere şi şi-a întărit paza intrărilor dinspre vest şi est. Există o teorie aparte în ceea ce priveşte strategiile ingenioase de pază folosite în acele vremuri. Locuitorii cetăţii foloseau căruţe cu un ecartament special, care să se potrivească cu şanţurile special săpate în dalele de piatră de la porţile cetăţii. Dacă paznicii turnului de veghe nu ar fi fost suficient de atenţi la cine intră sau iese din cetate, zgomotul roţilor care nu se potriveau şanţurilor atrăgea atenţia asupra străinilor care, evident, nu aveau în dotare căruţe specifice cetăţii.

La sud-vest de punctul central al intersecţiei celor două axe principale de circulaţie s-a construit o grandioasă bazilică civilă numită forensis, adică bazilica civilă ce datează din epoca împăraţilor Constantin cel Mare şi Licinius şi reprezenta locul unde se desfăşura activitatea publică şi administrativă a oraşului şi unde se încheiau tranzacţiile economice. Ea avea o suprafaţă impresionantă şi două rânduri de coloane de mari dimensiuni din care astăzi mai există doar câte 18 baze de coloane pe fiecare aliniament. Este de departe cea mai interesantă piesă a cetăţii, celelalte bazilici au fost botezate A, B, C şi D. Dar aceasta nu e totul, sub ruinele bazilicii forensis au stat ascunse, pentru milenii, osemintele unor martiri în numele creştinismului.

Secole la rând, moaştele sfinţilor de la Adamclisi s-au aflat într-o criptă secretă sub cea mai importantă bazilică descoperită la Tropaeum Traiani.

Nimeni nu a ştiut de ele. Nici măcar arheologii echipei lui Grigore Tocilescu. Ei au efectuat primele săpături în perimetrul respectiv, au descoperit bazilica, dar nu şi cripta în care se aflau moaştele.

Marea descoperire, însă avea să fie făcută între 1971-1973, în timpul săpăturilor de verificare execuate.

Începând din anul 1993 şantierul arheologic de la Adamclisi, a devenit şantier şcoală pentru studenţii şi profesorii Facultăţii de Istorie din Bucureşti, în fiecare vară şantierul fiind invadat de studenţii puşi pe treabă (săpături).

Dezlipindu-ne de vestigiile antice ale cetăţii Adamclisi pe care am lăsat-o în urmă, am intrat, practic, în comuna omonimă unde am stat cu ochii pe indicatoare să nu cumva să-l ratăm pe cel care ne-ar fi arătat drumul spre muzeu. În curând a apărut unul ce ne spunea că pe o stradă laterală la dreapta găseam ceea ce căutam. Chiar de la primul contact vizual, care a fost, desigur, cu exteriorul clădirii, am fost plăcut impresionată, aspectul său pe-afară fiind unul de bun gust, probabil dat de faptul că este placat cu un întreg mozaic ce-nfăţişează scene şi denumiri reprezentative din viaţa poporului român. Aş putea spune că mi-a plăcut mai mult decât cel de la Histria pe care-l văzuserăm cu două zile în urmă. Eram singurii vizitatori, biletul de intrare costă 10 lei/persoană, iar doamna ce ni le-a vândut şi-a demonstrat amabilitatea împrumutându-mi, la propriu, o broşurică pe care i-am solicitat-o s-o port cu mine prin muzeu pentru a mă ajuta, nedându-mi seama că nu intră în costul tichetului de acces. „Vă rog să n-o şifonaţi, că altfel sunt nevoită să vă iau banii pe ea! ”mi-a spus ea prietenoasă. Zis şi făcut.

Muzeul este o adevărată colecţie de pietre mari sculptate sau gravate : basoreliefuri, statui, pietre de mormânt, adică un lapidariu ce adăposteşte numeroase vestigii arheologice descoperite la monumental triumfal şi în cetate. Acesta este organizat pe două niveluri: parter şi etaj, pe o parte a sa lumina pătrunzând prin ferestrele ce o ocupă în integralitate, pe cealaltă parte sunt expuse metopele, friza inferioară şi cea superioară, pilaştrii, crenelurile şi blocurile de parapet ale stilului attic festonat. În centrul sălii este expusă statuia colosală a trofeului, inscripţia şi friza cu arme. Din cele 54 de metope originale s-au putut recupera şi păstra 49, fiind o adevărată provocare cercetarea fiecăreia dintre ele, bine numerotate (cum, altfel, decât cu cifre romane!) şi descrise prin textele aferente. Prin intermediul lor poţi învăţa mai multe decât din orice manual de istorie, după parcurgerea uneia, devenise atât de incitant s-o vezi şi pe următoarea, ş. a. m. d., ca la un joc de puzzle, până la final. Celelalte exponate sunt constituite din colecţiile ceramice (vase aparţinând culturii Hamangia, ceramică getică, amfore greceşti, romane şi bizantine), opaiţe, unelte, podoabe, fragmente de apeducte, sculptură, documente epigrafice şi sunt dispuse în vitrine amenajate pe partea cu ferestre. Tot pe această parte, din loc în loc, apar hărţi cu cetatea şi planurile bazilicilor din ea.

Am studiat şi noi exponatele, singuri fiind în toată clădirea, mai cu seamă metopele care, într-adevăr, sunt uluitoare, ele aducându-ne la vedere scene de detaliu, emoţionante, din istoria poporului nostru de care, poate, doar auziserăm, acum că le vedeam era altceva.

La ieşirea din muzeu, am înapoiat broşura doamnei de la bilete şi făcând o analiză la rece a evenimentelor, am conchis că, dacă dintr-o întâmplare nefericită am fi ratat întreaga vizită, pe ansamblu, sau poate doar a vreuneia din piesele acestui complex numit Adamclisi, am fi pierdut o importantă lecţie de istorie a acestui neam. Aşa am fost norocoşi că am mai câştigat ceva, în afara experienţei de a ne fi plimbat pe drumurile nu prea grozave ale bătrânei Dobrogea.

Bibliografie

black-sea.travel/batalia- ... altarul-funerar

cjc.ro/proiect_histria/Hi ... /adamclisi.html

sites.google.com/site/cet ... ropaeum-traiani

---

VIZUALIZĂRI: 3231 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI