La Plumbuita, „colo-n tină”

TIPĂREȘTE

De pe malul bătrânul Danubius, din apropierea fortăreței Giurgiului, sunt doar câteva ore de mers călare până în cetatea București, așezarea întărită menționată de domnul Vlad Țepeș într-unul din hrisoavele sale. Sediu al curții domnești, cetatea adună în jurul său locuitori de tot felul, de la bgați la săraci, de la negustori la meșteșugari, de la oșteni la țărani truditori. La jumătatea veacului al XVI-lea domnul Mircea Ciobanu poruncește a se stabili hotare clare ale târgului în plină expansiune spațială și economică, „modernizează” palatul domnesc și ulițele principale, construiește biserica curții (vezi impresii).

O serie întreagă de râuri mai mari ori mai mici, de lacuri, bălți și mlaștini, alături de păduri întinse, făceau din zona Bucureștiului un spațiu prielnic dezvoltării unei așezări, dar totodată, și un mediu propice îmbolnăvirii oamenilor Evului Mediu. Cu toate acestea capitala Țării Românești s-a tot întins, iar generațiile epocii moderne, ai anilor interbelici și perioadei comuniste au lucrat la asanarea lacurilor, regularizarea cursurilor de apă, la amenajări hidrotehnice complexe, unele încheiate acum, altele începute și abandonate.

Călător prin istorie - o poveste adaptată la realitate

La sfârșit de veac, în plină vară călduroasă, negustorul grec Nikolaos își mâna carul cu mărfuri pe un drum prăfuit care lega capitala de Dunăre. Venea tocmai de la Stanbul încărcat cu stofe bune și țesături cu fir de aur și se îndrepta spre Bucureștiul în care mai ales boieroaicele erau avide a achiziționa mărfuri scumpe.

După ce și-a onorat promisiunile în buricul târgului căruța fiind înconjurată ore întregi de boieroaicele însoțite de slujnice, gălăgia iscată în jurul negustorului atrăgând privirile tuturor trecătorilor. După-amiază târziu Nikolaos își îndeamnă calul spre estul orașului, înspre malul și bălțile râului Colentina. Acolo este așteptat de fețele bisericești de la mănăstirea Colentina - Plumbuita care doresc câțiva metri de stofă țesută cu fir de aur pentru odăjdiile bisericești.

Pe o peninsulă scăldată de apele Colentinei, străbătând o uliță cu case sărăcăcioase locuite de oamneii care ajută la mănăstire, se află monastirea clădită pe la 1564 de Măria Sa Petru Vodă, fiul Doamnei Chiajna. Pe câmpul restrâns din fața mănăstirii, printre pomi fructuferi, mișună câteva văcuțe și un ciopor de capre gălăgioase. Neguțătorul zărește cetatea mănăstirească și cârmește la dreapta pe sub ziduri pe un teren special amenajat pentru călători, scoate hamul de pe calul răbdător și îl lasă în grija unui argat care îl va adăpa și hrăni cum se cuvine.

Nikolaos înșfacă din car legătura de stofe prețioase și o pornește spre poarta mănăstirii. Zidurile de apărare, prevăzute cu metereze pentru arcași și pușcași, au fost ridicate la porunca domnului Matei Basarab care vedea în mănăstirea Colentina un punct strategic de apărare a orașului. Un semeț turn clopotniță străjuie împrejurimile, de la înălțimea foișorului putându-se supraveghea îndelete drumul de acces, dar și loc de unde clopotele își împrăștie în zări chemarea. Neguțătorul trece prin gangul boltit, închis în caz de nevoie de o poartă solidă de lemn.

În mijlocul incintei stă neclintită biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” , o ctitorie multiplă, succesivă a domnilor Țării Românești, lăcașul în fața căruia negustorul se oprește fiind reclădit de Măria Sa Matei Basarab. Câțiva călugări sosesc îndată în jurul grecului și îl ușurează de povara stofelor; înainte de toate, afaceri sau hrană, Nikolaos se îndreaptă spre biserica suplă, cu turlă semeață și ferestre înflorate în piatră. Pătrunde în interiorul semiîntunecos și se îndreaptă spre iconostasul de zid decorat pentru a mulțumi Domnului că a ajuns cu bine în Țara Românească. Raze de lumină pătrund prin grosimea de 1 m a zidurilor și prin turla vegheată de Mântuitor, flacăra candelelor și a lumânărilor pâlpâie necontenit, iar aureolele în relief ale sfinților aduc oaze de lumină pe pereți. Acoperișul metalic al bisericii este cel care a pus în gura oamenilor legenda proiectilelor de plumb sau a topirii acoperământului în timpul luptelor cu turcii și a propagat numele de Mănăstirea Plumbuita, în locul „Mănăstirii Colentina” .

Revenind în curtea îngrijită a mănăstirii negustorul e condus spre o odaie în care să se primenească puțin înainte de întâlnirea cu egumenul. Palatul domnesc edificat de același domn iubitor de cultură – Matei Basarab – ocupă colțul din dreapta al incintei mănăstirești și se detașează prin arhitectură de restul construcțiilor. Ce înseamnă casa domnească? Arcade și stâlpi albi pigmentate de roșul mușcatelor formează o colonadă pitorească care închide un pridvor generos; încăperi largi, răcoroase dotate cu strictul necesar; o adevărată poartă de cetate închide pivnița – loc în care proviziile mănăstirii stau la loc sigur, precum și presupusă cale de refugiu prin tuneluri a capetelor încoronate.

După o clipă de odihnă neguțătorul de stofe coboară pe scara de lemn spre trapeza care se întinde pe latura estică, un coridor lung sprijinit pe stâlpi de cărămidă facilitând accesul spre sala de mese. Dinspre bucătăria de formă pătrată, o construcție valoroasă ridicată de meșteri iscusiți, sistemul de boltire încheindu-se printr-un mic turn de aerisire. Bucate îndestulătoare sunt aduse negustorului sosit de la drum lung. După masă grecul Nikolaos se întâlnește cu starețul, plimbarea tihnită desfășurându-se pe sub arcade de cărămidă, prin fața chiliilor monahilor, printre flori de tot felul și un frumos altar de vară împodobit cu vitralii. Discuțiile privind afacerile se încheie repede, după care problemele omenești, politica internă și situația internațională ocupând restul convorbirii. Negustorul grec află de la stareț istoricul ansamblului monahal, legendele care se învârt în popor, dar și rolul cultural jucat de așezământul religios – tiparnița instalată la 1573 a fost prima de acest fel din București, câțiva ani mai târziu fiind tipărite aici trei cărți de cult.

Seara se instalează ușor peste oglinda de apă care înconjoară mănăstirea iar orăcăitul broaștelor ascunse în pâlcurile de stuf se aud din ce în ce mai tare. Oaspetele grec primește binecuvântarea egumenului și se retrage obosit în odaia unde îl așteaptă un pat care pare atât de comod după drumul lung. Clopotele anunță slujba de seară, porțile de lemn se închid pe perioada nopții.

Concluzii. Am revăzut Mănăstirea Plumbuita după 15 ani și am fost surprins de schimbările în bine, începând de la drumul de acces și parcarea spațioasă, până la restaurările clădirilor și amenajările peisagistice. În afara slujbelor religioase liniștea înconjoară fortăreața spirituală a Plumbuitei. Mi-aș dori ca la un moment dat să se redeschidă muzeul care a existat în casa domnească, ar fi un punct important de promovare și valorificare a patrimoniului istoric și cultural al mănăstirii. Vă invit să mergeți la Plumbuita, parcul și mănăstirea, e un loc pașnic, liniștit, relaxant.

Alegeri inspirate!

---

VIZUALIZĂRI: 469 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI